Marketing si comunicare

Am scris treaba de mai jos. Nu stiu ce inseamna, e in engleza. Nu stiu nici ce sa fac cu ea. Asa ca o pun pe blog:

As a marketing man, of course I would like you to buy my product. But this is not why I’m here. I am here to identify what you needs are, what your wishes are, and if my product can satisfy any of that or help you in any way. I do not want to trick you into buying my product. I will advise you against it and would not agree to you buying it if I would think it is not suited. Also, I would be the first one to recommend you a product of our competitors if it fits you better. My product will also have a different price depending on whether it satisfies a need – in which case it would be cheaper, or a wish – in which case it will be more expensive. I would do my best to have my product customized to your needs and wishes as much as possible. And I’m not just saying these. I fully believe in what I’m saying to you right now and I do it because I’m fully confident of the product I am selling.  Also, should it be the case that you will eventually not purchase my product, two things will happen:  

1. I will learn how to make the product better, which eventually will bring me more customers;

2. I will have earned your trust, which makes it very likely that we will do business together at some point in the future. 


I am an ethical marketer. Now, if you would be so kind to let me begin…

Mi-ar placea ca toti oamenii de vanzari sa fie asa. O parte chiar sunt.

Six and the City

Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. Nu eram in stare sa apar neajunsurile echipei mele in fata lui tata - le vedeam si eu, si le uram - asa ca dupa fiecare tentativa slaba de a inscrie, dupa fiecare pasa gresita, ma invartosam in asteptarea oftaturilor si mormailelilor venite de pe locul de langa mine. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

Manchester United - Manchester City 1-6 (Fletcher '81 - Balotelli '22 '60, Aguero '69, Dzeko '90 '90, Silva '90), Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 9, 2011-10-23, Old Trafford, Manchester

Cred cu tarie in karma in fotbal. Cred ca bucuria fiecarei victorii e anulata de tristetea urmatoarei infrangeri si invers, ca tristetea unui sir de infrangeri, oricat de lung si de umilitor, e rascumparata cu varf si indesat la urmatoarea victorie, sau macar la urmatoarea victorie importanta.

Dupa meciul asta, sentimentele mele sunt destul de confuze. Ma uit peste pozele cu tabela de marcaj pe care scrie Manchester de doua ori si scorul de 6-1 pentru City si ma gandesc imediat la 8-2-ul impotriva lui Arsenal.  In general ma doare mai tare o infrangere in fata lui Arsenal sau Liverpool decat in fata lui Chelsea si mai ales City. Asta tine probabil de momentul la care am inceput sa urmaresc United, iar in momentul ala Arsenal erau echipa de batut. Dupa ce generatia de invincibili ai lui Wenger a disparut, United n-a mai avut decat de luptat cu recordul de titluri al lui Liverpool, care a cazut abia in vara asta. In afara de scurtul moment Mourinho, United a fost de cand o stiu eu cea mai buna echipa din Anglia, iar principalul rival i-a fost istoria mai mult decat  vreo alta echipa. Chelsea n-o sa ajunga la palmaresul lui United in timpul vietii mele, City cu atat mai putin. In plus, cand vine vorba de infrangeri in fata lui City, primul lucru la care ma gandesc e magnificul calcai al lui Dennis Law si povestea din spatele lui mai mult decat la milioanele seicului Mansour, la mercenarii din fotbalul mare sau la tampeniile lui Super Mario.

Mai mult, dupa rapida lor ascensiune m-am uitat la City condescendent, exact atitudinea pe care a incercat s-o induca Ferguson de cand cu faimosul noisy neighbours. Si, chiar daca am sustinut de mult, aproape imediat dupa ce-a venit seicul, ca asta va fi anul in care City va fi in sfarsit o echipa demna de luat in serios, in continuare nu ma pot abtine sa ma uit la City altfel decat condescendent. La fel de adevarat e insa si ca atunci cand pierzi atat de categoric in fata unei rivale, atitudinea e dictata strict de ce se intampla in teren, de bragging rights-urile de a doua zi, nicidecum de istorie, implicatii, clasamente sau orice altceva.

O metoda prin care putem sa incercam sa indulcim amaraciunea acestei infrangeri ar fi contextualizarea. Am putea sa spunem ca la pauza era abia 1-0, ca fara greselile lui Evans City n-ar fi dat primele doua goluri iar United n-ar fi jucat o repriza in 10, ca in minutul 90 era doar 3-1 etc.

Dar toate astea suna a scuze si dincolo de ele pentru istorie ramane doar scorul. Pentru United, ar trebui sa ramana in plus cateva lectii importante, macar pentru c-au fost invatate in cel mai dureros mod cu putinta: City a organizat excelent apararea, iar United doar a mimat patrunderile; Welbeck a fost absent aproape total din meci; jumatatea de sus a echipei e speriata de ideea de a trage la poarta (asta s-a vazut cel mai bine la golul lui Fletcher, destul de intamplator: uneori e suficient sa incerci, nu trebuie sa cauti pozitia perfecta, unghiul perfect, pasa perfecta); Evans nu e deloc ce-ar trebui sa fie, iar un fundas nu are voie sa fie atat de nesigur. Practic, dincolo de meritele evidente ale lui City, Johnny Evans le-a cam facut cadou victoria asta.

Iar daca vrem sa fim in totalitate cinstiti si sa recunoastem meritele celor care le au, ar trebui sa spun ca am fost impresionat astazi de Richards si de Silva, care au jucat fabulos. Super Mario are si el niste merite, dar inainte de a i le recunoaste ar trebui sa reusesc mai intai sa-l identific cu o creatura cat de cat apropiata de om pe scara evolutiei, ceea ce deocamdata nu se intampla. Cat despre mesajul lui ("De ce intotdeauna eu?"), printat cu fontul oficial al tricourilor lui City, mi s-a parut cel putin la fel de rizibil ca stirile pentru care o gramada de ziaristi prosti castiga bani de pe urma lui.

Si nu in ultimul rand, Mancini merita o runda de aplauze la scena deschisa, si pentru mine el e eroul zilei. Nu l-am crezut in stare sa duca in spate o sarcina atat de mare ca cea de a transforma City intr-o forta in Anglia, nu l-am crezut un antrenor bun si am crezut ca titlurile castigate in Italia au fost doar rezultatul unei conjuncturi favorabile. Dar locul unde United a pierdut azi meciul a fost apararea lui City, organizata atat de bine si de ermetic incat ai nostri au fost vizibil descumpaniti. Iar asta e in totalitate meritul lui Mancini.

Ei, dar asta n-a fost nici pe departe vreo finala de Champions League. A fost doar o etapa si, dupa ce o sa se aseze praful peste poza aia cu tabela o sa ramana faptul ca mai e inca destul din campionat, ca United sta mult mai bine decat anul trecut si ca e nevoie doar de un mic declic mental pentru a ne intoarce la scorurile ravasitoare din debutul de sezon.

Eu sunt mandru de echipa mea, mandru de faptul ca dupa golul lui Fletch, la 3-1 in minutul '83, credeam realmente ca meciul nu e pierdut si ca United are forta sa revina si deocamdata nu am nevoie de scuze sau de indulcitori. Tristetea infrangerii asteia va fi rascumparata cu siguranta la un moment dat si am invatat pana acum sa gasesc consolare in propria-mi tristete in situatii ca asta. Sufletul va mai plange putin, dar gura a inceput deja sa zambeasca fals, ca antrenament pentru victoriile ce vor veni si dupa care vom rade cu gura pana la urechi.

"Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui [...] Plansul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui; bocitul isi are vremea lui, si jucatul isi are vremea lui." (Eclesiastul, 3:1,3)

PS: Poanta cu Six and the City e inceputa de un pusti de-al lui Arsenal pe twitter, iar poza de deasupra exprima perfect o incertitudine cu care-am trait si eu pe tot parcursul meciului. :)

United

United (UK, 2011), Regia: James Strong

Avand in vedere ca in perioadele in care ma visam scenarist, unul din cele doua filme nefacute pe care le aveam in cap era transpunerea cinematografica a povestii marii echipe a lui Matt Busby din 1956-1958, aparitia filmului United ar fi trebuit sa ma entuziasmeze. N-a fost asa partial din cauza faptului ca BBC-ul s-a hotarat sa produca acest film – ceea ce inseamna ca nu se poate compara cu mega-productia cinematografica pe care-o visam – si partial pentru ca ma temeam ca nu cumva filmul sa se indeparteze prea mult de la versiunea pe care o aveam in cap. Atat pentru ca orice scapare in banal, derizoriu sau poveste imi pare o impietate la adresa memoriei fotbalistilor care au murit la Munchen cat si pentru ca am transformat oarecum tragedia acestor fotbalisti in povestea MEA, iar o indepartare prea mare as fi resimtit-o ca un furt.

In filmul meu, drama e a lui Matt Busby, fotbalistul intors din razboi cu misiunea sa ridice o echipa de fotbal din cenusa si molozul celui de-al doilea razboi mondial. Si spun la propriu cenusa si moloz, United a jucat primele meciuri de dupa razboi pe Maine Road, Old Trafford fiind distrus de bombardamente, iar cei care-au trait acele vremuri au multe povesti despre antrenamentele tinute pe un teren plin de bucati de ciment. Actiunea ar incepe asadar in ’45, ar avea corpul actiunii format din inchegarea echipei care-a uimit Anglia si Europa, ar culmina cu tragedia de la Munchen si s-ar incheia cu un flash forward pe Wembley, in 1968, cand Busby ar simti ca in locul lui Law sau Best ar trebui sa se afle Tommy Taylor sau Big Dunc Edwards.

Ei bine, United e destul de diferit. Povestea pe care o urmarim e a lui Bobby Charlton, de la debutul in prima echipa in 1956 pana la finala cupei din 1958. Asta se intampla probabil datorita restrictiilor cinematografice, dar si pentru ca in Sir Bobby producatorii au avut probabil o sursa documentara la indemana si de maxima autoritate. Celalat protagonist al povestii este Jimmy Murphy, antrenorul secund, jucat dupa parerea mea magistral de David Tennant, pe care l-am mai vazut si in ultimele versiuni de Dr. Who.

Si totusi, ambele filme spun in mod esential aceeasi poveste. In ciuda accentelor puse in locuri diferite, momentele cheie sunt transmise su claritate, iar emotia e acolo din plin. Probabil e si greu sa fie altfel, atata timp cat tragedia de la Munchen a fost un eveniment atat de puternic si de socant incat absoarbe toata atentia si toate emotiile celor care iau cunostinta de povestea baietilor lui Busby.

Am fost surprins sa vad ca accidentul se dupa doar vreo jumatate de ora de film, si curios de dezvoltarea epica ulterioara. Si totusi, dupa cum imi dau seama, filmul are dreptate sa se concentreze mai mult pe efectele tragediei de la Munchen decat pe momentele care au dus la producerea ei. Cea mai mare drama – imi dau seama acum – nu este cea a tinerilor care au murit in acel avion, ci tocmai a celor care le-au supravietuit. Pentru ca pana la urma, asta este tot ce este tragic in moarte, nu disparitia unui om, ci constrangerea celorlalti de a-si continua existenta in absenta lui.
Si-am plans in hohote – nu-mi amintesc vreun alt film la care sa fi plans asa – si-am resimtit din plin (evident, la scara mult mai mica), tristetea lui Bobby Charlton, obligat sa intre pe teren intr-o echipa care dintr-o data nu-i mai continea pe Duncan Edwards, pe Tommy Taylor sau pe Eddie Colman. Iar asta s-a intamplat nu in momentele in care filmul incearca sa explice cat de mari au fost acesti fotbalisti (nici nu prea incearca, de fapt, iar Tommy Taylor nu e nici macar mentionat), ci tocmai in momentele in care supravietuitorii incearca sa negocieze cu forul lor interior disparitia victimelor dezastrului.

Am fost alaturi de Jimmy Murphy (probabil, repet, si datorita interpretarii foarte bune) in momentele imediat urmatoare dezastrului, i-am simtit socul si uluirea la aflarea vestii, tristetea nespusa in momentul in care opt dintre fotbalistii lui au fost inlocuiti de niste sicrie si forta de a duce mai departe o echipa care tocmai si-a pierdut mare parte din componenta.

Sigur, filmul nu e o realizare cinematografica extraordinara, si sunt multe lucruri care lipsesc, multe lucruri care s-ar fi putut face altfel. Nu mi-a placut reprezentarea lui Matt Busby, nu mi-a placut ca Tommy Taylor, Dennis Viollet sau Billy Foulkes nu apar deloc, nu mi-a placut ca se spun prea putine despre cat de mare a fost Duncan Edwards, nu mi-a placut ca filmul incearca sa gaseasca un vinovat pentru tragedia din 6 februarie. Dar dincolo de asta, pentru mine acest film va deveni unul de referinta.

Nu stiu cum se vede filmul asta pentru cineva care nu-i fan United (desi cred ca trebuie sa fii doar fan umanitate pentru a simti tragicul din moartea a 8 fotbalisti tineri si talentati) si nu cred ca o sa pot sa-mi dau seama. Dar stiu, inca o data, ca n-am vazut vreun film care sa ma fi emotionat mai tare (chiar daca Isus-ul lui Zefirelli si Mizerabilii cu Jean Marais sunt probabil aproape) si ca momentul in care Duncan Edwards il intreaba pe Jimmy Murphy “La ce ora incepe meciul cu Wolves sambata, Jimmy? Nu vreau sa pierd meciul ala!” m-a emotionat probabil mai tare decat daca as fi fost in spital in momentul in care Big Dunc a spus asta in realitate.

Lumea, cazul, limbajul si necazul

A.C. Grayling - Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

Traducere de Gheorghe Stefanov dupa editia Oxford University Press, 1988

Probabil ca cineva care citeste ceva despre o carte se asteapta sa dea peste o recenzie, o prezentare sau o dare de seama din care sa intelega cam in ce masura i-ar placea sa citeasca respectiva carte, eventual alaturi de cateva consideratii subiective. E foarte greu insa sa vorbesti despre Wittgenstein fara sa faci filosofie, cu atat mai mult despre gandirea lui Wittgenstein. Asa ca, desi Grayling spune ca aceasta este o carte adresata nespecialistilor, ne trece si prin formalismul lui Russell, si prin logica lui Frege, si prin rationalismul lui Descartes. Pentru ca pur si simplu, a intra direct in gandirea lui Wittgenstein este ca si cum ai chema pe cineva in podul casei fara a-i da acces la vreo scara (metafora scarii e imprumutata de la Wittgenstein). Asta nemaipunand la socoteala consideratiile lui Wittgenstein despre filosofia limbajului (practic, intreaga filosofie tarzie), care nu urmeaza cursul firesc al vreunui curent de gandire de pana la el si care se cer analizate in profunzime inainte de a capata coerenta.

Biografia lui Wittgenstein este tratata destul de expeditiv, cu toate ca dupa parerea mea ar fi cea mai potrivita introducere la filosofia lui Wittgenstein. Dar Grayling se grabeste spre scrieri, iar pana la sfarsitul cartii mi-a devenit clar ca face asta pentru a sustine ceea ce banuiesc a fi temeiul cartii: reducerea rolului care se acorda de obicei lui Wittgenstein in cadrul filosofiei secolului XX si punerea in context a importantei ideilor lui. Este, asadar, o abordare critica mai mult decat o opera de popularizare. Si, in timp ce nu simpatizez cu ideile lui Grayling, inteleg valoarea demersului lui. Si nu, nu este o scriere anti-Wittgenstein, pentru ca se respecta intocmai cononul filosofiei formale, in care sunt reliefate doar problemele si limitarile tezelor criticate, evitandu-se judecatile de valoare.

Acum, daca il interpretam pe Wittgenstein strict literar, am putea obtine imaginea unui autor care a scris o singura carte si si-a petrecut restul vietii straduindu-se sa o contrazica. Forta cu care Wittgenstein isi neaga Tractatusul genereaza poate tentatia intrebarii cand a avut Wittgenstein dreptate: este limbajul o structura monolitica si rigida, sau o multitudine de jocuri de limbaj? Cuvantul este denotare sau folosire? Ei bine, in timp ce acestea sunt intrebari deschise, nu cred ca se poate pune problema "dreptatii" sau "intaietatii" operei tarzii fata de Tractatus. Pur si simplu, cele doua au domenii de aplicabilitate diferite. Structura logica a limbajului se aseaza bine in interiorul unui joc de limbaj in timp ce univocitatea limbajului ca denotare se aseaza si ea destul de potrivit peste fragmentarul formelor de existenta. Lumea este totalitatea cazuistica a faptelor, dar cunoasterea nu poate cuprinde decat cazuri, iar la plenitutdinea unitara a lumii nu putem raspunde decat cu pulsiuni contingente.

Fiind filosofie si abordare critica, descrierea facuta de Grayling Tractatusului ar trebui si ea abordata critic, iar asta ar insemna un exercitiu filosofic de la care, din decenta, voi incerca sa ma abtin. O sa remarc doar ca principalul argument folosit impotriva lui Wittgenstein, atat cand e vorba de Tractatus cat si de filosofia tarzie, este inconsistenta premiselor. Practic, Grayling ii reproseaza lui Wittgenstein faptul ca isi lasa neexplicate axiomele. In timp ce e adevarat ca asta il plaseaza pe Wittgenstein intr-o paradigma si limiteaza aplicabilitatea ideilor lui, faptul nu afecteaza in nici o masura validitatea tezelor (evident, in cadrul paradigmei in care trebuiesc incadrate). De exemplu, cand diseca propozitia "Pisica este pe pres", Grayling spune ca "pisica" nu poate fi considerata obiect in sensul compozitiei atomare a lumii presupusa ca subinteleasa in Tractatus. Dar este evident ca "obiectele" in sensul in care Wittgenstein le numeste ca atare se raporteaza la planul de observatie si analiza in discutie, nicidecum la vreun fel de compozitie a lumii ca in teoria monadelor a lui Leibnitz (de altfel cred ca Wittgenstein nici n-are recunoaste unitatea materiala a lumii, care este presupozitia fundamentala a Monadologiei).

De ce mai apoi, mi se pare ca incearca sa induca Grayling, Wittgenstein nu si-a structurat filosofia tarzie in forma unui sistem? Un asemenea demers ar fi relevat fara indoiala insuficientele teoriei limbajului ca folosire. Mi se pare ca si aici raspunsul e relativ la indemana. Wittgenstein trebuie sa-si fi dat si singur seama de problemele ridicate de acest fel de a interpreta limbajul, si probabil ca tentativele de clarificare a acestora au fost cele care l-au impiedicat si sa isi structureze gandirea, dar si sa mai publice ceva. Dar respingerea posibilitatii unei forme unitare de cunoastere este o consecinta foarte valoroasa a insuficientei filosofiei limbajului comun, iar Wittgenstein a fost mai curajos decat cei mai multi dintre filosofi in a trasa cu forta si claritate limitele posibilitatilor cunoasterii.

La fel, Wittgenstein este destul de clar si despre propriul fel de a scrie: "Cand gandesc pentru mine, fara sa fiu fortat sa scriu o carte, eu sar in jurul temei; acesta este singurul fel de gandire natural pentru mine. Este un chin sa fiu fortat a gandi in mod liniar."

Eh, si dupa cum banuiam, m-am departat usor-usor de cartea lui Grayling si m-am transformat intr-un apologet al lui Wittgenstein. Asta poate si pentru ca Grayling isi precizeaza cu claritate teza abia in incheiere, dar - evident - in principal pentru ca apropierea mea de Wittgenstein are baze emotionale, nicidecum intelectuale.

Inchei cu citatele. Pana la urma, consider ca satisfactia estetica pe care ne-o da filosofia este cel putin la fel de valoroasa ca cea intelectuala.

23: "Tractatusul este lucrarea unui geniu, dar altminteri satisface cerintele pentru un doctorat in filosofie." (G.E. Moore)

33: "Propozitiile mele explica lucrurile in asa fel incat cel care ma intelege le recunoaste la sfarsit ca absurde, daca prin intermediul acestora - pe baza lor - a reusit sa le depaseasca.(El trebuie, ca sa spunem asa, sa arunce scara pe care s-a urcat)" (Tractatus Logico-philosophicus, 6.54)

65: "starile de lucruri care exista stabilesc care stari de lucruri nu exista. [...] De vreme ce, in acest mod, felul in care sunt lucrurile determina felul in care ele nu sunt, realitatea ca intreg este totalitatea starilor de lucru existente, impreuna cu tot ceea ce existenta lor exclude ca non-existent."

78: "Filosofia nu este un corp doctrinar, ci o activitate." (Tractatus Logico-philosophicus, 4.112)

84: "Cum sunt lucrurile in lume este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arata in lume."(Tractatus Logico-philosophicus, 6.432)

147: "cand invatam cum sa folosim cuvantul 'durere' invatam de fapt practica experimentarii recunoasterii si vorbirii despre durere."

150: "faptul ca cineva spune 'ma doare' este o manifestare a durerii sale; nu este un semn exterior pentru altceva care are loc pe dinauntru, ci este in sine o parte din comportamentul sau pentru durere."

154: "putem sa cunoastem doar lucrurile de care are sens sa ne indoim"

176: "daca e sa vorbim de 'alte forme de viata', trebuie sa fim in stare sa le recunoastem ca atare."

Republica del Sol

Uruguay - Paraguay 3-0 (Suarez '11, Forlan '41 '89), Copa America 2011 Final, 2011-07-24, Estadio Monumental, Buenos Aires

Am vrut sa vad meciul asta chiar daca in general Copa America e o competitie care nu-mi spune nimic. Dar editia din acest an a fost, se pare, una speciala. Fara sa mai fie competitia de casa a gigantilor continentului sudamerican (Brazilia si Argentina), Copa America a ajuns anul acesta la ultimul act opunand doua echipe care lumineaza fotbalul, fiecare in felul ei.

Uruguayul e o tarisoara de vreo 3 milioane juma' de

locuitori dar care a marcat puternic istoria fotbalului. Doua mondiale castigate, in 1930, prima editie, pe care au si gazduit-o, si in 1950 in Brazilia, cand au stricat sarbatoarea vecinilor din nord, altfel superiori din mai toate punctele de vedere. O gramada de fotbalisti valorosi de-a lungul timpului, un parcurs fantastic la ultimul mondial si o echipa extrem de solida si de spectaculoasa, condusa de pe banca de un magnific Oscar Tabarez, ajuns pe buna

dreptate erou in tara lui de bastina. Toate, si multe altele inca, argumente in favoarea ideii ca Uruguayul este tara cu cel mai mult talent fotbalistic pe cap de locuitor din lume! Eh, o asemenea echipa n-are cum sa nu fie simpatica oricui, macar pana devin atat de buni incat bat favorite, castiga trofee si devine tot mai greu sa-i bata cineva.

Simpatia pe care o am eu pentru Uruguay, dincolo de aerul mistic pe care-l au cele doua mondiale castigate intr-o alta era a fotbalului, a inceput cu Enzo Francescoli, vedeta echipei la mondialul din 1990, a trecut prin Dario Rodriguez si unul din cele mai frumoase goluri care se pot vedea in fotbal (impotriva Danemarcei la mondialul din 2002) si s-a maturizat odata cu magicianul Forlan - the scouse destroyer - caruia majoritatea suporterilor lui United ii poarta o amintire frumoasa chiar daca nu prea i-a priit Anglia.

Paraguay... serios, ce stiti despre Paraguay? Ceva, orice... Pai... eu stiu ca in Franta, in 1998, au fost foarte greu de invins si ca, dupa doua egaluri la 0 in grupe, viitoarea campioana mondiala Franta a avut mult de furca cu ei si i-a scos printr-un gol muncit al lui Laurent Blanc in minutul 113. Il aveau pe atunci pe Chilavert, portarul care a dat 62 de goluri in cariera, un personaj foarte pitoresc. Iar asta-vara, in Africa de Sud, l-am remarcat pe actualul portar, Justo Villar, in meciul din optimi cand, dupa ce i-au eliminat pe japonezi la penaltyuri in optimi (dupa 0-0, evident), s-a dus spre jucatorii japonezi si a incercat sa-i incurajeze cu afectiunea unui frate mai mare. O declaratie a lui Justo Villar de dinaintea finalei a fost de fapt cea care m-a facut sa vreau sa vad meciul asta. "Trebuie sa jucam mai bine" a spus el, la doar un meci dupa ce au eliminat Brazilia (penaltyuri dupa 0-0) si imediat dupa calificarea in finala. De altfel, Paraguayul a ajuns in finala fara sa aiba vreo victorie si fara sa dea vreun gol in 3 din cele 5 meciuri.

Si aceasta echipa, deloc negativa in ciuda numeroaselor remize albe, avea de infruntat in finala una din semifinalistele ultimului mondial, cu un atac format din gheata de aur a Europei in 2010 (Suarez a dat 35 de goluri in 33 de meciuri in sezonul 09/10) si cel mai bun fotbalist al ultimului mondial, nominalizat la balonul de aur sezonul trecut.

Ei bine, urciorul lor s-a spart destul de repede in meciul asta. Uruguayul a inceput in atac, atat de hotarati sa rezolve meciul repede incat aveai impresia ca dupa primele 15 minute nu numai ca se termina jocul, dar probabil vine si apocalipsa. Inca din primele minute, la unul din multele cornere, au fost foarte aproape de gol, iar arbitrul le-a refuzat un penalty evident, pentru hent in careu.

Enter Luis Suarez. Cu o insistenta de catar, o viteza si o tehnica fenomenale si o forta de care nu-l banuiesti dupa aspect, atacantul uruguayan este o adevarata bijuterie a fotbalului de azi. In nici un campionat si in nici un context nu e usor sa mentii o ratie de goluri pe meci asa de buna ca a lui, dar cand il vezi jucand si cand vezi ce simt al golului are, lucrurile nu mai par atat de surprinzatoare. S-a debarasat in careu de doi fundasi paraguayeni cu o preluare pe dreptul si a plasat un stang teribil spre poarta. Sutul a fost deviat de un fundas, iar sarmanului Villar i-a ramas doar optiunea de a contempla mingea scurgandu-se in poarta.

Dupa gol, furia celesta s-a mai domolit, dara Paraguayul n-au aratat in vreun fel mai agresivi. Dimpotriva, marile ocazii - si actiunea in general - s-a desfasurat tot la poarta lui Villar, iar Forlan, dupa ce a ratat vreo doua ocazii destul de bune, a omorat sperantele tricolorilor inscriind cu vreo cateva minuta inainte de pauza. Sut de la 14 metri, lateral stanga, in diagonala cu portarul, pe directia de venire a mingii, precizie de biliard... fara prea multe sanse, serios.

Repriza a doua a avut oarecum alt aspect, dar unul mult mai plictisitor. Paraguayenii au invatat o singura lectie, si au tot repetat-o ca pe castravete. Dom'le, ei stiau sa se apere! Cat de bine, s-a vazut in primele 45 de minute. Dar cand a trebuit sa si atace, cea mai notabila chestie pe care-au facut-o a fost o transversala norocoasa. Asta in timp ce Villar a tot fost fortat la plonjonuri spectaculoase. Si ca sa transforme seara intr-una memorabila, Forlan a asezat frumos cireasa pe tort cu vreo doua minute inainte de final, marcand pentru 3-0 cam din aceeasi pozitie ca golul de 2-0, dar cu eleganta si calmul unui dandy care-si aprinde o pipa.

Frumoasa echipa Paraguayului, iar mie unul chiar imi place efortul lor de a-si depasi limitarile tehnice prin trasee ocolitoare la fotbal, dar jocul asta ne-a aratat de nenumarate ori ca binili invinge. Uruguayul are o echipa teribila, de sus pana jos, adica de la atac pana la linia de fund (din care mi-a placut indeosebi Diego Lugano) si la portarul Muslera. Merita din plin trofeul asta, si e un subiect bun de contamplat acela ca undeva, la gura de varsare a lui Rio de la Plata, intr-o tara cu o populatie comparabila cu a Bucurestiului, se afla cea mai buna selectionata de fotbal sudamericana. Lionel who?

Cumanda acum!

Neagu Djuvara - Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti, Editura Humanitas, Bucuresti 2007

Am norocul de a fi contemporan cu Neagu Djuvara, iar primele dintre ideile lui pe care le-am aflat, le-am aflat nemijlocit, auzindu-l vorbind. Spre rusinea mea, asta este prima carte a lui Neagu Djuvara pe care o citesc, si abia acum.

Stiam ca este inteligent, studiat si cult, dar nu-mi dadeam seama cum ar putea, la ce biografie spectaculoasa are, sa fie si erudit, sa cunoasca si sa studieze incontinuu surse, izvoare, documente vechi dar si specialisti de toate interesele si orientarile. Ei bine, cartea asta dovedeste cu prisosinta eruditia lui Neagu Djuvara. Efortul documentar e atat de vast si atat de impresionant incat descurajeaza pe oricine ar vrea sa mearga pe drumul documentarii pentru a gasi ineditul sau faima. Atzatza in schimb curiozitatea celui care vrea doar sa vada autenticul, originalul, sursa, si care e pregatit sa nu primeasca vreo alta rasplata in afara de asta.

Asadar, despre perioada de vreo 150-200 de ani pe care-o acopera cu cartea asta (~1200-1352 d. Ch.), Neagu Djuvara a studiat o cantitate monstruos de mare de izvoare atat scrise cat si arheologice (imi imaginez ca a fost vorba si de ceva plimbari pe la fata locului - a locurilor), dar si o cantitate imensa de scrieri moderne, de idei si viziuni ale comunitatii academice istorice, cam de cand exista academia ca institutie moderna. Ca sa va faceti o idee, un intreg capitol e dedicat letopisetului cantacuzinesc de la 1690. E drept, o referinta importanta, dar va dati seama ca omul a scanat toata istoriografia romaneasca a ultimilor 800 de ani?

Formatia de meta-istoric, de "filosof al istoriei" il ajuta din plin pe Neagu Djuvara si se vede la tot pasul. Stie cand si cat sa se distanteze de fiecare sursa citata, abordeaza critic orice informatie si e excelent la plasarea in context a oricarui document citat.

Apoi, Neagu Djuvara profita de o alta calificare pe care o are pentru a introduce ceea ce, din cate stiu eu, e o noutate absoluta in istoriografia romaneasca: studiul comparativ. Preluand o metoda ce a dezvoltat-o pe larg in teza sa de doctorat si publicata in Civilizatii si Tipare Istorice, Neagu Djuvara reuseste sa faca lumina in multe zone prin care istoricii de pana la el au pasit cu multa prudenta, lasand in urma niste pete intunecate. Acolo unde documentele tac, e uneori util sa studiem pur si simplu ce s-a intamplat in contexte istorice similare in alte locuri, locuri unde faptele sunt mai bine documentate, cam asta e ideea de baza a studiului comparativ al istoriei.

Reprosul pe care-l aduc eu cartii acesteia este tezismul. Nu este o cercetare, ci o demonstratie. Autorul nu cauta un adevar, ci incearca sa-si convinga cititorii de adevarul cu care a pornit la scrierea acestei carti. Acum, eu nu stiu nici cine a fost Negru Voda, nici daca Thocomerius era slav sau cuman, nici daca are vreo legatura cu Basarab Intemeietorul. Nici nu mi se pare prea relevant in afara mediului academic. Doar ca lipsa de echivoc mi se pare intotdeauna paguboasa in cercetare.

Nu stiu de ce face Neagu Djuvara asta. Nu stiu de ce tine mortis sa ne faca sa credem ca Thocomerius a fost cuman si ca e totuna cu Negru Voda al cronicilor, sau de ce i se pare ca vreuna din variantele astea e "scandaloasa". Mi se pare ca, in contextul in care istoriografia noastra l-a ignorat complet pe Negru Voda si l-a transformat intr-o inventie a cronicarilor munteni iar lui Basarab i-au atribuit origini slavo-romane, punctul de vedere pe care-l aduce cartea asta este de un inedit mai mult decat binevenit si constituie tocmai acea echivocitate in istoriografia romaneasca pe care eu i-o reprosez in constructia interna, si sper ca asta sa fie ratiunea nemarturisita din spatele cartii. Pentru ca altfel, a sustine o idee doar pentru a provoca reactii mi se pare un gest incompatibil cu inteligenta si personalitatea d-lui Djuvara.

Asta inseamna ca de multe ori, acolo unde - dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de cercetare a unor anumite fapte sau situatii - lucrurile sunt in continuare neclare, Neagu Djuvara alege de fiecare data ipoteza care ii sustine teoria. De exemplu, una din metodele folosite destul de des in carte este argumentarea pe baze lingvistice. Mi se pare ca asta este un teritoriu alunecos. O data, de multe ori in acelasi areal geografic si in aceeasi perioada de timp se desfasoara limbi inrudite, ceea ce inseamna ca un acelasi cuvant poate varia in forma destul de mult (Thocomerius poate sau nu poate sa fie totuna cu Tihomir, de exemplu, mai ales ca ambele sunt forme latinizate ale unor nume barbare). Apoi, majoritatea numelor proprii din epoca in cauza, care sunt principalul obiect de interes al studiului lingvistic, sunt compusi ale unor radacini simple (mare, puternic, negru etc.), iar aceste radacini simple se pot regasi in limbi diferite (mai ales in limbi de origine diferita) in forme destul de asemanatoare, dar cu intelesuri total diferite. Pe o asemenea baza, as pune la indoiala chiar si originea cumana a numelui Basarab, de exemplu. Dar sigur, ce fac eu e pura speculatie, nu am documentarea care sa-mi permita sa-mi dau seama daca poate exista vreo urma de indoiala asupra originii numelui Basarab.

Un alt mare semn de intrebare pe care mi l-a lasat cartea este ce s-a facut cu cnezatul lui Litovoi, pe care fratele sau Barbat se pare ca l-ar fi rascumparat. E posibil ca acesta sa fi coexistat cu voievodatul intemeiat de Thocomerius-Negru Voda, e posibil sa fi fost anexat de acesta sau pur si simplu sa se fi dezmembrat organic la un moment dat. La fel, e posibil ca filiatia Barbat-Tihomir-Basarab despre care am invatat eu in canonul istoriei scolare sa fie doar o speculatie puerila si oribil de gresita. Dar tacerea pe care Neagu Djuvara o asterne peste soarta cnezatului oltean ii scade puncte la rigoare stiintifica.

O idee fundamentala in sustinerea tezei cartii, anume infiintarea formatiunilor prestatale de catre populatii alogene, este sustinuta de Neagu Djuvara prin studiul comparativ al dezvoltarii celorlalte state europene. Astfel, daca e evident ca francii au fost cei care au coagulat primul stat francez, longobarzii au facut asta in Italia, vikingii in Normandia si Anglia, vandalii in sudul Spaniei, varegii in Rusia etc., slavilor le e refuzata capacitatea unei asemenea intreprinderi la nord de Dunare. Desi perfect capabili sa se organizeze in state in Bulgaria, Serbia sau Croatia si desi au stapanit Valahia mai inainte de pecenegi si cumani si de vreo doua ori mai mult ca durata, Neagu Djuvara descalifica potentialul slavilor de a inchega o clasa nobiliara care sa duca la o alcatuire statala la nord de Dunare in doar doua randuri de text, fara sa revina vreodata asupra acestei idei. E drept, Litovoi si Seneslau e posibil sa fi avut origini slave, exista apoi si dovezile ca Farcas, cel cu cnezatul de pe Lotru, era probabil vasal si reprezentant al puterii maghiare, care a limitat expansiunea slava. La fel de posibil, desi mai putin credibil, e ca slavii sa fi fost intr-adevar o populatie de incompetenti cand venea vorba de format state, sau sa fi devenit asa de fiecare data cand treceau Dunarea. Nu protestez impotriva ideii, ci impotriva felului in care este sustinuta.

Identificarea lui Thocomerius cu Negru Voda mi s-a parut si ea facuta cam in pripa si insuficient sustinuta, ba chiar proptita uneori in cateva paralogisme. Dar e posibil ca asta sa se fi intamplat si din lipsa de spatiu, de idei sau de material documentar.

Lasand insa la o parte interpretarea epistemologica, din punct de vedere al teoriei istoriei, si cititind lucrarea in cheie strict istorica, avem in fata o lectura bine documentata, plina de fapte si de date demne de a fi aflate si prezentate intr-o forma extrem de prietenoasa: o lectura accesibila, atragatoare, interesanta si pasionanata. Mai jos, cateva din cele pe care le-am retinut eu:

- mi-a fost intarita ideea conform careia populatiilor autohtone, de orice origine ar fi fost ele, nu prea le-a placut scrisul. La incapacitatea legendara a dacilor de a nu lasa nici un document scris si nici un soi de grafie se adauga, iata, o serie intreaga de populatii barbare care au zabovit ceva mai bine de 1000 de ani intre Carpati si Dunare dar, prea ocupate sa formeze poporul roman, nu s-au ocupat deloc sa dea socoteala posteritatii de treaba asta. Empatizez si mi-a mila de istoricii romania care se chinuie, saracii, sa reconstituie mileniul barbar din istoria Romaniei din documente ba unguresti, ba nemtesti, ba poloneze, ba de la tot felul de natii, toate atingand doar tangential soarta teritoriului valah si toata cointeresate. A fost nevoie de influenta bizantina trecuta prin filtrul slav pentru ca scrierea sa patrunda in sfarsit in Romania, dupa 1000 de ani, si va mai dura vreo 300 bune de ani pana la aparitia primelor cronici romanesti.

- e tonica daramarea mitului ca latinii, dupa cei nici 200 de ani petrecuti pe-aici au si format poporul roman in timp ce neamurile barbare, care-au stat fiecare cel putin tot atat au trecut ca apa peste pietre in timp ce bravilor romani(?), falnici ca brazii, nu le-a stat mintea decat la infiintarea cnezatelor si voievodatelor, imediat cum termina barbarii, pastrandu-si in tot timpul asta limba si religia. Basarab a fost catolic.

- crestinarea cumanilor lui Bortz Membrok, pe Milcov la 1228; reconstituirea contextului care a dus la batalia de la Posada si la afirmarea voievodatului lui Basarab; desfasurarea tabloului vietii politice maghiare in secolele XII-XIII; influenta mongola asupra aparitiei Europei moderne si datele despre politica mongola; in general cartea e plina cu lucruri atragatoare pentru pasionatii amatori de istorie.

Ah, si nu va speriati de aerul stiintific al cartii. Cu o dimensiune relativ mica, o editare ingrijita si prietenoasa si un stil al scrierii foarte atractiv, e o lectura excelenta pentru plaja. Serios, articolul asta al meu e mult mai plicticos.

Roots

"Pentru cei care l-au parasit, locul nasterii devine o geografie mistica." (Mircea Eliade)

Kazuo Ishiguro - Pe cand eram orfani, Editura Polirom, Proza XXI, Iasi, 2003

Traducere de Magda Teodorescu dupa When We Were Orphans, 2000

Primul impuls cand m-am gandit cum sa prezint cartea asta a fost in directia unei intreprinderi hermenutice. Trebuie sa existe un sens, o semnificatie, un mesaj ascuns in spatele epicului. Deformatie educationala, probabil. Pe cand eram orfani e o poveste si atat. Un roman scris de un japonez crescut in Anglia despre un englez crescut in China. Poate, in cel mai bun caz, o incercare a lui Ishiguro de a-si explica prin scris sentimentul ruperii de locul natal, de cel de bastina, sau investigarea situatiei in care cele doua sunt diferite. Daca e asa, incifrarea e una inteligenta, laitmotivul romanului fiind sentimentul devenirii ca om in lipsa parintilor. Cele mai multe dintre personaje au macar un parinte absent, in timp ce intriga este demersul eroului, Christopher Banks, de a-si gasi parintii disparuti in Shanghai dupa un arc de timp de vreo doua decenii.

Pentru culoare si exotism, pentru ingrosarea tuselor sau pur si simplu intamplator, spatiile in care se desfasoara personajele sunt dintre cele mai diverse geografic si cultural: nascut in Shanghai, eroul nostru este si se simte englez, acomodandu-se mult mai usor in Anglia decat in cartierul vecin din Shanghai, locuit de chinezi. Prietenul lui japonez, indragostit de Japonia ca de un tinut paradisiac, fuge inapoi in China ingrozit dupa primul contact direct. Interesanta abordarea asta, in care cartierul englezesc din Shanghai pare ca ar fi chiar langa Palatul Buckigham, in timp ce soseaua care-l desparte de zonele sarace locuite de bastinasi se constituie in granita intre civilizatii.

Pe langa rearanjarile spatiale, Ishiguro se joaca si cu cronologia intr-un fel care si-a pierdut originalitatea odata cu Tarantino. Propriu-zis, povestea incepe cand eroul nostru, tanar absolvent de universitate, intra in viata pe usile saloanelor mondene din Londra, numai ca cea mai mare parte din actiune si intriga in integralitatea ei apar numai in nenumaratele rememorari ale copilariei, episoade care ajuta la o reconstruire istorica a faptelor, dar - printr-un procedeu inteligent - reusesc si o reconstruire psihica a povestii eroului nostru pe masura ce, o data cu acumularea de detalii, fiecare intamplare din copilarie e incarcata cu alte semnificatii si e inteleasa in alt fel.

Spre final, dupa ce desfasoara o poveste croita dupa masura romanelor cu detectivi, ascunzand indicii printre descrieri si fulgurari epice, Ishiguro vireaza brusc spre un deznodamant plat, concis, redus ca dimensiuni si care dezumfla cu un mare fasait balonul de suspans politienesc care se tot umflase in paginile de dinainte. In ultimul capitoul totul devine clar, toate piesele lipsa din puzzleuri se aseaza la locul lor cu un clic, povestea vine la un deznodamant mai mult sau mai putin previzibil, dar abrupt ca o aterizare fortata.

Fata de golurile din poveste de pana acum, care solicitau ajutorul memoriei si al logicii pentru umplere, finalul e usor dezamagitor. Sa-i fi fost frica lui Ishiguro sa-si lase cititorii cu o intrebare? Sa i se fi parut necinstit sa ne lase sa ne framantam ca sa ne dam seama ce s-a intamplat pana la urma de fapt? Sau poate ca, odata ce si-a exploatat dimensiunile umane pe care-si propusese sa le clarifice odata cu povestile copiilor crescuti fara parinti, Ishiguro e generos si-si lasa personajele sa mearga la culcare linistite?

Oricare din variante ar fi cea adevarata, as fi preferat un final ceva mai ambiguu. Poate si pentru ca, daca am taia ultimul capitol si am da o tema la clasa a II-a in care sa imagineze un final pentru poveste, cele mai multe finaluri ar arata fix ca asta care-a vazut lumina tiparului. Ori presupunem ca un scriitor de profesie ar trebui sa dea ceva mai mult de atat.

Una peste alta, o lectura agreabila, calma si frumos curgatoare, dar pentru profunzimi psihologice sau metafizice, pentru sensuri ascunse si lectii de viata, incercati la urmatoarea.

LATER: Am si uitat de citate. Am doar doua:

Pg. 96: Noi, copiii, suntem ca snurul care leaga sipcile. Un calugar japonez i-a spus asta odata. De multe ori nu ne dam seama, dar noi, copiii, sintem cei care unim nu doar familia, ci intreaga lume. Daca nu facem ce trebuie, sipcile cad si se imprastie pe podea.

Pg. 100: Poate ca intr-o zi toate aceste conflicte se vor termina si asta nu se va intampla din cauza unor oameni de stat importanti, a unor biserici sau organizatii ca asta. Se va intampla pentru ca oamenii se vor schimba. Vor fi ca tine, Puffin. Un amestec. Asa ca de ce sa nu devii o corcitura? E sanatos.