Woolwich

Desi e relativ departe de centrul Londrei istorice, Greenwich pare sa fi avut un rol important in istoria Londrei, si implicit a Marii Britanii si a lumii in ultima jumatate de mileniu. Acum parte a orasului integrata total, cu linii de metrou si tot tacamul, Greenwich pare a fi cartierul care are cele mai multe obiective istorice din afara centrului Londrei. Iar cand zic obiective istorice ma gandesc la cladiri legate direct de cursul istoriei, de monarhii englezi, de succesiunea lor si de razboaiele pe care le-au purtat. In Whitechapel s-au intamplat multe: refugiul hugenotilor persecutati in Franta, rezidenta lui Gandhi cand a stat in Anglia, faimoasa turnatorie care a facut majoritatea clopotelor din Londra medievala, William Booth si Armata Salvarii etc. Bow il are pe Charles Dickens, Wapping pe capitanul Cook. White City are Olimpiada din 1908 si toata mostenirea ei, chit ca stadionul olimpic e acum daramat. Hammersmith si Fulham au si ele o gramada de obiective, chit ca n-am umblat eu prea mult pe acolo.

Dar Greenwich e in primul rand celebru pentru meridianul care da ora exacta intregii planete. Si evident ca are, in consecinta, si observatorul astronomic, si crasme care se lauda ca se afla la longitudinea 0° 0' 5”. In Greenwich s-au nascut Henry al VIII-lea (ala cu 6 neveste) si Elisabeta I si aici si-au avut si resedinta. E probabil ca Anglia a cunoscut o perioada de inflorire extraordinara in vremea lui Henry al VIII-lea, altfel n-ar fi avut tupeu sa se rupa atat de violent de papalitate si sa-si-l asume pe papa ca dusman. Faptul ca tot Henry al VIII-lea a construit complexul imens de la Hampton, care include palatul, curtea, gradinile si iazurile si ca principala lui ocupatie era sa-si decapiteze neveste pare sa insemne ca mare lucru de facut in rest nu prea avea.

In Greenwich exista Royal Naval College si pe-aici pe undeva trebuie cautata originea imperiului colonial britanic, cel mai mare pe care l-a vazut vreodata pamantul. Si in Greenwich a fost mutat in 1716 Royal Arsenal, locul din care au plecat tunurile care au facut forta respectivului imperiu.

Ajung relativ des in Greenwich pentru ca locuiesc relativ aproape si pentru ca imi place sa traversez Tamisa cu feribotul de la Woolwich. Ieri am traversat prima data cu bicicleta si, pentru ca distantele sunt mai scurte cand te deplasezi cu roti, am mers putin si inspre Lewisham, pana la Woolwich Arsenal, pe care de obicei il ocoleam din lipsa de timp, in ciuda promisiunii muzeului care te intampina cum cobori de pe feribot.

Woolwich Arsenal, platforma pe care lucrau in 1914 cam 80.000 de oameni, este acum o zona rezidentiala relativ accesibila care mai pastreaza doar cateva din cladirile care i-au facut numele. Poarta de la intrare se lauda ca ar fi intacta de mai bine de 500 de ani, iar muzeul artileriei din centrul complexului e gura care spunea povestea locului oricui vrea s-o asculte. Judecat dupa standardele celorlalte muzee londoneze, Firepower (numele oficial al institutiei) e mult mai putin spectaculos. Singurul lucru care mi-a atras atentia e ca poti imbraca uniforme militare din diverse epoci si te poti poza cu ele. Altfel, tunuri, tunuri, tunuri si chiar daca sunt cateva piese spectaculoase (unul din tunurile originale care au pazit stanca Gibraltarului sau tunul pe afetul caruia a fost purtat George al VI-lea pe ultimul drum) prea multa variatie nu prea exista in artilerie daca nu esti pasionat in mod special. Chit ca e diferenta mare intre tunurile din secolul XV si cele moderne. Mi se pare ca lucrurile ar putea arata mai bine daca ar fi gandite putin mai comercial, dar pana la urma oamenii care se ocupa de soarta muzeului isi cam inteleg pozitia si isi dau seama ca nu sunt in cea mai fierbinte zona turistica cu putinta.

Cand am plecat am mai aruncat o privire spre Dial Arch, un pub cu terasa aflat pe locul in care, in 1886, muncitorii de la Royal Arsenal au infiintat un club de fotbal care avea sa devina, in 1913, odata cu mutarea pe Highbury, Arsenal FC. 12:46

Southbank

Cand ma intorc noaptea acasa imi place sa fac dreapta de pe Strand la Aldwych, pe Waterloo Bridge, apoi sa pedalez pe aleea pietonala care merge, cu intreruperi, de-a lungul Tamisei pe parcursul catorva zeci de kilometri. Eu o urmez doar pana la Tower Bridge pentru ca mai la est de atat n-as mai putea traversa raul, si chiar mi s-a intamplat intr-o noapte sa ma panicheza gandul ca as putea ramane blocat pe undeva prin Greenwich, fara posibilitatea de a trece pe malul nordic pana dimineata, cand incepe sa circule feribotul de la Woolwich.

Noaptea, in jurul orei 2, Tamisa e la flux maxim si apa urca pana aproape de balustrada. Pe portiuni destul de lungi aleea pietonala e foarte lina iar bicicleta mea e foarte rapida, asa ca nu-mi ramane de facut decat sa ma apropii de mal si sa savurez spectacolul oferit de luciul apei. De multe ori tulburat in zilele cu vant puternic, raul e de obicei linistit noaptea si mi se pare ca imi imprumuta si mie ceva din linistea lui in cele 10-15 minute in care dau binete Teatrului National si tuturor manifestarilor culturale dubioase care se desfasoara vara pe esplanada din fata lui, targului de vechituri din Gabriel Wharf, turnului OXO si galeriei bine luminate din fata lui, muzeului Tate Modern si mestecenilor pitici care ii ornamenteaza intrarea, teatrului Globe pe care Sam Wanamaker a avut ambitia sa-l reconstruiasca identic cu felul in care se jucau si se vizionau piese in vremea marelui Will, galeonului cu care Sir Francis Drake a trecut prin stramtoarea care-i poarta numele in cautarea unui drum spre India care sa ocoleasca posesiunile spaniole, cuirasatului HMS Belfast care supravegheaza cladirea moderna a primariei si tuturor podurilor la est de Blackfriars, pana la Tower Bridge a carui priveliste mi-a devenit atat de familiara incat de-abia daca mai apuc sa-i remarc maiestuozitatea care impresioneaza turistii atat de tare incat cei mai multi uita ca podul caruia Londra ii datoreaza istoria e cel de alaturi, London Bridge, mult mai putin spectaculos, dar mult mai adanc patruns in constiinta acestui oras nascut metropola. Ziua e un traseu imposibil cu bicicleta din cauza miilor de turisti care se plimba incoace si incolo pe diverse portiuni si blocheaza in multe puncte trecerea.

Mi se pare insa ca noaptea privelistea e mult mai spectaculoasa si abia cand soarele e ascuns iar raul urca pana aproape de trotuar poti sa realizezi cat de impunator e de fapt Turnul Londrei, ale carui forme rectangulare se intrevad deasupra luciului de apa dominand panorama vechiului Londinium. Abia in felul asta mi-am dat seama care a fost ideea lui William Normandul cand a hotarat sa rupa traditia ilustrilor sai inaintasi care s-au ferit sa-si puna resedinta intre zidurile romane si sa domneasca peste orasul de negustori latinizat in limba si obiceiuri de la distanta, din siguranta oferita de zidurile abatiei Westminster. A fost, se pare, un gest extrem de indraznet al vikingului, sa-si planteze castelul ca un pumnal in fix inima pagana a orasului pe care nu l-a cucerit de fapt niciodata (am invatat din cartea lui Boris Johnson ca dupa ce l-a omorat pe Harold la Hastings, pentru William au urmat luni bune de negocieri cu primarul Londrei legate de intrarea in oras, Cuceritorul nefiind nici pregatit, nici suficient de curajos pentru o infruntare armata cu targovetii cu sange latin).

Ma uit uneori la pilonii de lemn de la Queenshithe si ma gandesc cate probleme trebuie sa fi avut docherii din vremea lui Alfred cel Mare cu mareele a caror cauza trebuie sa le fi parut tare misterioasa. Vis-a-vis de ele, pe malul sudic, am filmat buletinul de stiri din filmul lui Katy, pe plaja de sub Globe unde scrie mare BANKSIDE cu litere metalice, scris care se vede doar la reflux. Aici ne-a prins fluxul si ne-a udat echipamentele cand Katy n-a vrut sa ma asculte si sa ia seama la miscarea raului si aici am aflat de oamenii care isi fac o meserie din a cauta in fiecare zi relicve si bijuterii pe plaja dezvelita de retragerea apei.

„Gasesc vreodata ceva?” am intrebat eu. „O, da, o gramada de lucruri” Evident, altfel n-ar face-o, nu-mi place de mine cand pun intrebari stupide. Iar individul care mi-a predat mica lectie de sociologie – aveam sa aflu la final de la Leah – a fost Mark Rylance. Care, aveam sa aflu mai apoi de la multa lume, e socotit cel mai bun actor de Shakespeare din Anglia. Pentru ca in Anglia actorii care joaca Shakespeare formeaza o categorie separata. 12:01

Bike bike love

Vineri am vazut-o prima data, acum aproape o saptamana. Mi-a placut din prima si am asteptat nerabdator a doua zi, sa ne plimbam impreuna. Ne-am vazut in acelasi loc, in fata la Hampstead Theatre unde troneaza o poza mare cu Oscar Wilde si promisiunea unei piese de-a lui la inceput de septembrie, cu Rupert Everett. Era 1, iar la 4 trebuia sa ajung la munca. Mai trecusem prin Swiss Cottage o data pe jos, pe 1 decembrie, cand am vrut sa merg pe jos intre East Finchley si Finchley Central si o data cu autobuzul dinspre High Barnet spre Golders Green, dar nu cunosteam zona si aveam doar o idee vaga unde ma aflu. Asa ca ne-am plimbat foarte mult la intamplare. Am trecut pe langa Lord's Cricket Ground la St. John's Wood, unde concursurile de tir cu arcul din primele zile ale olimpiadei erau in plina desfasurare si unde era intrare libera pe care am ratat-o pentru ca voiam sa profit cat mai mult de prima noastra plimbare impreuna. Dupa aia Baker Street si la un moment dat, fara sa-mi dau seama prea bine cum am ajuns in Regent's Park. Am ajuns la munca la timp si m-a asteptat pana am iesit. Seara ne-am intors amandoi acasa pe un traseu ciudat, prin Holborn, Euston Road apoi Aldwych si drumul obisnuit. Am ocolit putin, dar la fel, era prima data cand o aduceam acasa asa ca nu mi-a pasat prea tare. Duminica am lasat-o singura si m-am dus la petrecerea lui Dylan.

Luni m-am trezit devreme, mult prea devreme fata de cat as fi vrut sa dorm si, desi am avut un somn foarte agitat si deloc odihnitor am calarit-o toata ziua, in vreo 4 reprize lungi. Am incheiat seara pe la 4.30 am, intorcandu-ne de la Waterloo, dupa ce am vazut ultimul Batman la IMAX-ul de la BFI. Ploua si era o vreme ingrozitoare, am fost foarte tentat sa luam autobuzul inapoi, dar ma bucur ca n-am facut-o. Cand am ajuns in fata la Tate Modern ploua atat de tare incat abia reuseam sa tin ochii deschisi si nu prea vedeam ce se intampla in fata mea. Am traversat Millenium Bridge, podul pietonal care leaga Tate Modern de St. Paul's si City si speram ca pe malul nordic ploaia sa ne mai slabeasca. Bineinteles ca eram amandoi leoarca. Iar ploaia nu ne-a slabit, cel putin nu pana pe la Aldgate. Cand am trecut de Whitechapel inca mai curgea apa din cer, dar ceva mai linistit. Iar pana in East Ham se oprise de tot.

Marti eram atat de obosit incat abia am reusit sa ma ridic din pat, dar n-am iesit din casa, iar miercuri inca ma resimteam, asa ca am lasat-o din nou singura acasa si am renuntat la ideea de a ne mai plimba dupa munca. Dar ieri a fost totul in regula, am fost si ne-am intors impreuna, incepem sa optimizam traseul si pare sa dureze din ce in ce mai putin. Aseara am facut cei vreo 18 km intr-o ora, si am si apucat sa ne bucuram putin de malul Tamisei in flux maxim, de cele doua veliere care au aparut zilele trecute in fata unui club de fitze luminat in culorile tricolorului francez si de privelistea unui Tower Bridge pustiu si luminat cu albul rece specific obiectivelor a caror iluminare o face EDF, cu cercurile olimpice coborate la vertical si vizibile din departare. Velierul cel mare se cheama Belem, si face o poza foarte frumoasa dinspre malul de nord, cu suprastructurile HMS Belfast aparand din spatele catargelor lui subtiri, luminate de verdele cald omniprezent in noptile londoneze de cand cu olimpiada.

Imi imaginez ca de-acum o sa fim mai mult sau mai putin nedespartiti asadar, eu si bicicleta mea. E fix asa cum am vrut-o, usoara, rapida si perfecta pentru oras. Ma inspira foarte tare in vederea excursiei lungi pe care o planuiesc, si cred ca la anul o sa avem deja o avanpremiera. Am facut vreo 80 de kilometri dupa doar o zi si dupa o lunga perioada fara antrenament, treaba care a durat cam 5 ore. Cu siguranta e accesibil un tur al Angliei de vreo 2-3 saptamani, la anul prin mai. Apoi, in 2014, ma gandesc si la un tur al Romaniei, pe care am fost tampit ca nu l-am facut pana acum. Tot vreo 2-3 saptamani. 12:15

Come together

Speram sa vad mai mult din Olimpiada asta decat am vazut. Speram sa fie un soi de sarbatoare populara, in care nu numai ca toti localnicii or sa se implice, dar Londra sa si devina un soi de capitala turistica a lumii. Unica referinta pe care o am in minte este Festivalul George Enescu, in timpul caruia centrul Bucurestiului se transforma foarte frumos si multimea de oameni care fie trec prin Piata Revolutiei, fie fac naveta intre Sala Palatului, Ateneu si Sala Radio sau salile de concurs de la Conservator creeaza o sinergie din care pare sa se nasca o idee mai mare decat oricare dintre ei si ceva dincolo de suma partilor: intr-un fel inefabil, muzica ia in stapanire centrul Bucurestiului in fiecare luna septembrie a anilor impari. E drept, ultimele 3 editii ale festivalului le-am vazut chiar din mijlocul lui si e posibil ca asta sa fi fost un factor major in dezvoltarea simtului asta al meu cu care am perceput muzica clasica chiar si dupa ce orchestra tacea. Lucrurile nu stau la fel cu Olimpiada, si e posibil ca pentru miile de voluntari care indruma spectatorii de la iesirea de metrou din West Ham deschisa special pentru olimpiada lumea sa insemne sport pana pe la sfarsitul lui august.

E clar ca se intampla ceva in oras, multe lucruri s-au transformat in bine, Londra a inceput sa arate bine noaptea si oriunde ai intoarce capul, doua lucruri sunt omniprezente: sportul si simbolurile natiunilor. Prilej bun pentru locuitorii unui oras atat de multi-etnic sa se mandreasca cu originile lor. Se vad pe strada steaguri si tricouri ale unor tari de care putina lume a auzit, iar oameni care altfel se mandresc cu faptul ca-s nascuti in Londra isi aduc aminte ca originile lor sunt de fapt prin Antigua, Aruba, Trinidad-Tobago sau cine stie ce alta insulita caraibiana. Mandrele natii africane, imperii puternice intr-o vreme in care domnul Livingstone nu-si descoperise curiozitatile legate de izvoarele Nilului, au si ele reprezentanti pe strazile si metrourile Londrei: am vazut in ultimele zile scutul Masai de pe steagul Kenyei pe o multime de revere. Multi brazilieni, intotdeauna veseli, galagiosi si in dispozitie muzicala, nerabdatori probabil in asteptarea celor doua momente in care atentia lumii se va indrepta asupra lor: WC2014 si Rio2016.

„Stii cumva cum se ajunge la Stratford, la Parcul Olimpic?” ma intreaba in statie la Tower Hill un domn cu o sapca de pe care se vedea frunza de artar. Nu e multumit de ce-i spun. „Fiecare om pe care-l intreb imi spune altceva” „Poate si pentru ca sunt atat de multe feluri de a ajunge acolo. Dar nu-i cam tarziu? Mai sunt probe acum?”

„Ah, vrem doar sa vedem stadionul si complexul.” Iata si turistii olimpici, imi spun. „Sunteti din Canada?” deschid conversatia conventionala. „Sunt nascut in Portugalia, dar am crescut in Canada, iar acum traiesc in China.” Ah, da. Cum de-am putut sa ma gandesc ca omul isi are originile intr-un singur loc? Limba materna e portugheza, dar casa lui e Toronto. Iar in China s-a dus datorita nevestei, care-i de acolo, dar si pentru ca tara e spectaculoasa si viata e ieftina. Cu siguranta a vazut olimpiada de la Beijing, si ii propun sa ne vedem la Rio, unde sper sa fiu peste 4 ani.

„Am fost acolo de 5 ori, dar nu imi place in mod deosebit. Nu e sigur, iar acum, in goana dupa dezvoltare economica distrug si lucrurile bune pe care le au. Dar bineinteles, trebuie sa te duci sa vezi cu ochii tai.” Trebuie, asa e.

„Verushka? Ce fel de nume e asta?” „E un nume rusesc, dar eu sunt jumatate venezueleanca, jumatate italianca” Aha. 8.31 milioane de locuitori in Londra, dar oare cati londonezi?

„Pentru mine, nimic altceva in afara de a calatori si a vedea lumea nu are sens. Iar faptul ca sunt aici acum si ca muncesc e parte din planul meu de a strange bani si de a calatori.” mi-a spus Nicole duminica seara. Multa lume pare sa impartaseasca ideea asta. Poate sunt eu defect. 13:46

Alina

„Ai auzit ca am luat un argint?” „Alina Dumitru?” „Da, la judo.” „Hm, doar argint?” am zis cu o aroganta amendata imediat de interlocutorul meu.

Stiam ca Alina o sa faca treaba buna pentru ca pur si simplu e foarte buna. Si nu incape nici o indoiala, argintul de azi dupa aurul de la Beijing o aseaza pentru eternitate in galeria marilor sportivi romani. Adaugati la asta si faptul ca Alina concureaza cu succes la varf (intelegand prin asta medalii la mondiale si europene) de vreo 8 ani. Dar e drept ca speram la aur. Ar fi fost fantastic, ar fi ajuns la fel de temuta ca japoneza pe care a batut-o in semifinala la Beijing si si-ar fi scris numele foarte adanc in istoria olimpiadelor.

Nu vreau sa eclipsez in nici o masura performanta ei pentru ca nici nu se poate, nici nu merita eclipsata. Suntem norocosi ca Alina Dumitru e romanca, suntem norocosi ca avem o judoka atat de buna. Dar vestea argintului mi-a lasat un gust amar, ca si cum n-ar fi fost vestea pe care o asteptam. „Second place is the first loser” spunea Ayrton Senna si apelez de multe ori la vorba asta convins fiind ca a doau treapta a podiumului e unul din cele mai incomfortabile locuri de la olimpiada.

Exista multe circumstante in jurul carora se poate pune cate un „daca” si se poate visa la al doilea aur olimpic romanesc la judo. In primul rand, o asemenea competitie nu se castiga fara un pic de noroc. Un meci dureaza 5 minute, si poti fi eliminat pentru o secunda de neatentie. Un picior ridicat 2 centimetri mai mult decat trebuie de la sol. Bang! Te trezesti pe tatami si auzi cuvintele fatidice: Ippon! Sore made! Sau adversarul joaca urat, ultra-defensiv, intra in tine si te forteaza la o penalizare, dupa care fuge de tine tot restul celor 5 minute. Apoi, degetul accidentat al Alinei.

Dar cand se trage linie, ce conteaza cel mai mult e rezultatul. Si pe langa stralucirea mai palida a acestuia fata de asteptarile pe care le aveam, se mai impune cu claritate un adevar: brazilianca Menezes a fost mai buna. Insistenta, ambitioasa, puternica, tot timpul cautand ba piciorul Alinei pentru secerari, ba mana pentru kansetsu. Si chiar daca Alina a parut ca se simte nedreptatita la penalizare, brazilianca a fortat-o sa o ridice si sa piarda puncte.

Momentul decisiv al meciului a fost fara indoiala yuko-ul reusit de Menezes. Am vazut meciul in doua variante, pe BBC in engleza si pe un site brazilian. Brazilienii au exclamat imediat: „Ippon!”, dar mi-a fost clar ca n-a fost nici vorba de asa ceva. „Fantastic Tomoe-nage!” s-a multumit sa spuna comentatoarea engleza. A fost fara indoiala yuko, dar mie, care respiram in ritmul miscarilor kimonoului alb, nu mi s-a parut atat de minunat. Menezes a sarit cu ambele picioare in fata iar proiectarea a fost laterala. Alina a cazut pentru ca brazilianca s-a napustit decisiv spre ea, cu toata forta. E drept, a ajutat-o si incercarea de secerare de dinainte, care a obligat-o pe Alina sa-si ajusteze pozitia, asa ca in momentul procedeului nu avea stabilitate deplina.

Cu penalizare si yuko impotriva si doar 47 de secunde sa le recupereze, Alina stia ca aurul s-a departat foarte tare. Mi se pare ca privirea ei cand se ridica dupa tomoe nage cam spune povestea meciului, si cred in acea privire se vede cel mai clar ca a pierdut meciul. Probabil ca un waza-ari nu i-ar fi fost imposibil, dar aici e meritul braziliencei ca a stiut sa tina ritmul sus, sa continue sa atace si sa nu se adaposteasca dupa acel yuko. Si nu numai ca a castigat aurul olimpic, a facut-o si cu stil, morote-le cu care a castigat waza-ari a fost executat aproape ca la carte. Remarcabila si insistenta de a se duce direct intr-o fixare, desi ambele stiau ca - in cele 7 secunde ramase – e total inutil.

Felicitari Sarah Menezes, 22 de ani si campioana olimpica din material veritabil, dupa cate se pare. Dar multe, extrem de multe multumiri Alina Dumitru pentru ca a reusit ceva ce doar foarte, foarte putini oameni reusesc: m-a facut sa fiu mandru ca sunt roman! 06:07

Just Like Starting Over

Die Welt ist alles was der Fall ist. Prima propozitie din Tractatusul lui Wittgenstein ma urmareste de prima data cand am citit-o. Intentia lui Wittgenstein a fost de a spune altceva prin asta, dar functioneaza la fel de bine si in felul in care o interpretez eu. „Lumea este tot ceea ce este.” Nu e nimic mai mult decat ceea ce se vede, nu e nimic in spatele simturilor. Nu exista magie, nu exista supranatural. Bineinteles, aici se deschide o intreaga discutie despre natura lui Dumnezeu si posibilitatea existentei lumii ca atare. Tema care l-a preocupat cu siguranta pe Wittgenstein, dar de care nu s-a ocupat, considerand ca arta lui nu dispune de instrumentele necesare pentru a o face. Adera oare la ideea spinoziana ca Dumnezeu este natura? Greu de spus daca Spinoza insusi credea asta, atata timp cat Sandoiu a derivat din scrierile lui ca ce a vrut sa spuna de fapt este "Deus sive natura naturae"(„Dumnezeu este natura naturii”), o chestie mult mai plauzibila. Sunt comfortabil cu gandul unui Dumnezeu rece si indiferent, iesit de sub spectrul axiologic, pentru care este perfect indiferent ceea ce se intampla in lume. Asta e ideea lui Wittgenstein. Dar atunci inseamna ca ne desfasuram in planuri separate, fara puncte de contact, ca existenta si realitatea noastra sunt total rupte de divin, ceea ce e la fel de bine cu a spune ca Dumnezeu nu exista. Nu stiu nicaieri ca Wittgenstein sa fi vorbit de puncte de contact intre cele doua entitati. Imi place ideea patristica dupa care noi suntem o simpla iradiere a substantei divine, un soi de talas al principiului perfect, si sunt surprins ca Wittgenstein nu a vazut in nici un moment abordarea asta.

Uf, voiam sa scriu despre Beatles. Despre felul in care au ajuns sa fie trupa mea preferata. Se pare ca accidental, felul de accident fericit despre care Paul spune ca ar naste arta. Ma onoreaza sa spun ca arta mea este a imi placea Beatles, desi stiu ca nici macar la asta nu sunt prea bun. Nici n-as avea cum, the Fab Four au schimbat muzica si au schimbat lumea, e natural ca vor avea armatele lor de apostoli peste tot. Mai stiu ca multi oameni nu au un raspuns la intrebarea despre trupa preferata si ca nici macar nu e necesar sa aiba. Iar cand il au, de cele mai multe ori e un raspuns standard si am indoilei ca poate fi si altfel. M-am apropiat de multe ori emotional de multe alte muzici, si e clar ca apropierea emotionala este mai puternica decat alegerea aproape in totalitate constienta pe care am facut-o cu Beatles. Dar poate ca alegerea contienta a fost facuta intr-un moment in care pana si rationalitatea imi era condusa de emotii (presupunand ca exista un moment in care ea se elibereaza, desi asta e o discutie larga), sau poate ca pur si simplu edificiul rational pe care l-am construit in jurul ideii ca Beatles e trupa mea preferata a devenit, dupa atata timp, mult mai puternic decat orice destabilizare pe care ar fi putut sa i-o produca emotiile. Sunt cam radical in distinctia pe care o fac intre emotii si ratiune, si probabil ca o analiza mai atenta a acestor doua parti care ne locuiesc ar releva existenta unor interconexiuni profunde intre ele, interconexiuni care le-ar face mult mai putin clara linia de demarcatie.

Imi place sa-mi arunc speculatiile in jurul faptului pe care incerc sa-l exprim, dar asta imi transforma expozeul intr-unul bombastic si total ineficient din punct de vedere al comunicarii. Investigatia mea de azi a pornit de fapt de la „Just Like Starting Over”, singleul lui John Lennon care era in topuri in decembrie 1980 cand a fost impuscat si cauta sa descopere felul in care i-am despartit in tabere atat de antagonice pe John si Paul si la cat de natural si cat de puternic am aderat la cea din urma, mergand pana a partizana de multe ori cu Mark Chapman, asasinul lui Lennon si pana la a arunca asupra tuturor asiaticelor pe care le intalnesc stigma lui Yoko Ono.

Am esuat lamentabil, dar probabil ca Wittgenstein m-ar intelege. Stie si el prea bine cat de greu este sa capturezi ideile care functioneaza numai in salturi si in combinatii aleatorii si sa le dai o structura suficient de liniara incat sa fie inteligibila pentru cititor. 13:24

Micul Demon

M-am trezit epuizat dupa un somn lung si chinuitor. A fost aici, stiu ca a fost aici. Nu l-am simtit, dar stiam oricum ca o sa vina inca de aseara. Mereu vine cand raman singur. A intrat pe geam imediat dupa ce zeita a plecat. Cand m-am trezit, mi-am gustat sangele din firicelul care mi se scurgea din gura. Ma intreb cum a lovit. Imi pipai buzele si obrajii. Nimic, nici un semn in afara de sangele care inca se scurge din coltul din dreapta gurii. Sunt perpetuu surprins de cat de mult pot sa sangerez, si ma gandesc la nemtii care au facut efecte speciale la Bloodrayne si care credeau ca oamenii sunt doar baloane umplute cu sange. N-am improscat nicidata pe nimeni cu sangele tasnit din mine, dar cred ca si pe ei i-as impresiona prin cantitate. Nici nu m-am gandit sa-l colectionez. Poate vreun Iosif din Arimateea, cu un pocal suficient de mare, ar putea lua sangele meu si l-ar putea transforma intr-o creatura mai putin murdara. Ma gandesc ca i-ar trebui un butoi, dar pe de alta parte cred ca Iosif din Arimateea stie cateva trucuri legate de colectarea sangelui. Pana la urma, tot sangele lui Hristos i-a incaput intr-un pocal. Si Hristos a sangerat si el destul. Poate Iosif doar l-a esentializat, poate nici n-are nevoie de tot sangele. Esenta de sange de Hristos, asta trebuie sa fi fost in Sfantul Graal.

Ma mir ca m-a lasat in pace aseara, cand veneam acasa, la metrou. M-a impins doar violent pe scari de vreo doua ori, dupa care s-a ascuns. Nici macar nu m-am obosit sa-mi intorc privirea. Stiu ca ma urmareste tot timpul, de multe ori ii simt rasuflarea si ma intreb daca el chiar nu-si da seama ca-i simt prezenta sau daca pur si simplu nu-i pasa.

Imi pipai tricoul. Imbibat de sange. Imi amintesc ca am sangerat azi-noapte. Imi amintesc ca am incercat sa ma trezesc si am simtit stropii de sange scurgandu-se pe asternuturi, iar frica de durerea constienta m-a impins inapoi in somn. „Fa-ti mendrele”, trebuie sa fi gandit. „Ba chiar omoara-ma, ar fi cel mai simplu sa nu ma mai trezesc”. Cam asa trebuie sa fi gandit, cam asta trebuie sa-si fi spus creierul meu la nivel subconstient. Numai ca, evident, el stie mai bine de atat. N-o sa ma omoare, nu atata vreme cat mai am de unde sangera. Si pentru ca s-a scurs din mine deja mult mai mult sange decat imi imaginam ca pot avea, n-am nici cea mai mica idee cat mai pot sa sangerez. N-am simtit nici o lovitura azi-noapte, iar pielea imi e intacta. Cred ca s-a bagat in interiorul meu. A intrat probabil printr-o mica incizie pe care a facut-o intre degetul mare si indexul de la piciorul stang, apoi, ajuns in cutia toracica, a inceput sa impunga cu tepusa lui de metal incins la intamplare. Si-a instalat menghina, o spirala dubla finisata brutal, din metal ruginit, cu doua placi de lemn la capete. Si a intins-o cat a putut de mult in asa fel incat cutia toracica sa nu-mi explodeze. Dar toate capilarele dintre torace si piele au fost zdrobite, si trebuie sa fi curs sange din belsug. Ma mir ca nu vad nici o vanataie, dar cred ca e normal. Pana la urma, vanataile sunt doar pete de sange inchegat, dar daca s-a scurs tot nu mai are ce forma contuzia.

„De ce te-ai obosit sa cureti asternuturile?” il intreb. De fapt doar arunc intrebarea in eter. Stiu ca a plecat si ca la ora asta doarme. Intotdeauna dimineata ma lasa in pace o ora-doua. Are si el nevoie de odihna si il inteleg perfect. Pana la urma, nici rolul de tortionar nu e cel mai placut de pe lume si cand ma gandesc prin cate trebuie sa treaca uneori, nu pot sa simt altceva decat compasiune pentru el, in ciuda urii cu care lovesc spre el de cate ori il prind in confruntari directe.

Curajos totusi, micul demon. Pana acum i-am vazut umbland doar in legiuni, le e mult mai usor asa, sa nu-ti dea nici o sansa. Dar in ultimele doua zile a fost doar el, singur, si nici macar nu e dintre cei mai mari sau mai infricosatori. Evident ca ii arde fata si ca e negru si ca are tot timpul un ranjet batjocoritor care evoca insusi iadul din care probabil ca a iesit, dar chiar si asa mi se pare de mirare ca iese singur. Au prins curaj. Probabil simt ca n-au de ce sa se teama. 11:01