Waterstone's

Waterstone’s. Oh, Waterstone’s. Am ajuns ieri in sfarsit, pentru prima data de cand am venit incoace, in centru. Am mers usor la pas pe langa London Eye, am ocolit parlamentul si Westminster Abbey si am urcat apoi usor spre Trafalgar Square. Am incercat sa ma mint ca ma duc cu alta treaba, ca vreau sa-l vad pe Nelson si leii, ca poate intru si la National Gallery, dar o data ajuns acolo m-am infipt in Waterstone’s ca o sageata tintita de un arcas bun si care n-a baut niciodata bere Strongbow. Ca si prima data, prima senzatie a fost de uimire, un “whooa!” plin de fascinatie si de incantare. 3 etaje cu carti, suficient incat sa te tina ocupat ceva vreme.

Prima carte pe care-am remarcat-o a fost autobiografia lui Paul Scholes, pusa la intrare pe un raft promotional. Cand am inceput sa ma apropii de rafturi insa, senzatia de maretie a locului si de micime a mea (senzatie pe care mi se intampla de cele mai multe ori s-o am in biserici, in cladiri monumentale sau in fata unor desfasurari naturale sau ingineresti extraordinare – cum e Millenium Bridge, ca sa aleg tot un exemplu din ziua de ieri) s-a mai disipat putin. Nu-mi dau seama de ce. Poate pur si simplu pentru ca, spre deosebire de prima data, de data asta stiam la ce sa ma astept.

Primul la care m-am oprit a fost raftul de sport. Si aici, in ciuda catorva titluri obligatorii in biblioteca United (RED a lui Gary Neville, autobiografiile lui Scholes si Keane, Cantona: The Rebel Who Would Be King a lui Philip Auclaire, doua biografii ale lui Ferguson, printre care si cea mai recenta, “Football, bloody hell!”, biografii ale lui Best si Bobby Charlton) si a obisnuitelor anuare si carti pentru colectionari, in ciuda unui set de carti echivalente in importanta despre alte cluburi sau alte sporturi, mi s-a parut ca ceva lipseste. Poate pentru ca n-am gasit Cantona on Cantona, treaba pentru care fata care m-a abordat s-a simtit atat de jenata incat s-a oferit sa mi-o comande de pe Amazon.

La fel la raftul de filosofie. Foarte, foarte multe chestii demne de citit, dar daca as fi intrat cu un plan, cu o structura clara si riguroasa a cartilor pe care urmeaza sa le citesc, e foarte probabil sa nu fi gasit ce cautam. E drept ca de exemplu aveau Tractatusul, biografia lui Wittgenstein scrisa de Ray Monk si Caietele albstru si brun, plus alte cateva scrieri recente despre Wittgenstein, si poate as fi putut incepe de aici, dar, cu preturi incepand de la 15 lire, cred c-am facut mai bine abtinandu-ma.

De fapt, am inceput sa fiu si eu din ce in ce mai convins ca viitorul lecturii e digital, iar momentul in care imi voi cumpara un e-reader e relativ aproape. Sunt foarte multe motive pro, iar de cand cu aparitia e-ink, tot mai putine motive contra.

De-asta mi se pare ca nici viitorul librariilor n-arata prea grozav. In epoca in care “caut o carte” se spune “amazon”, in epoca in care, la absolut orice ora din absolut orice zi, poti sa-I zici lui Siri ca ai chef sa citesti o anumita carte si sa o ai in buzunar cca. 2 minute mai tarziu, o librarie, oricat de mare, frumoasa si atragatoare, nu iti poate pune in fata decat o selectie limitata si mai mult sau mai putin aleatoare de carti care au, intr-adevar, marele avantaj ca le poti pipai, le poti rasfoi si le poti citi coperta inainte de a le cumpara, dar care au si marele dezavantaj ca nu sunt indexabile si ca iti limiteaza capacitatea de cautare la propria-ti capacitate de perceptie. In plus, intr-o epoca in care oamenii sunt din ce in ce mai grabiti, cine naiba mai are timp sa piarda 2-3 ore intr-o librarie, sa citeasca titluri si sa mangaie carti, fascinat de ele precum fetita cu chibrituri de mandreturile pe care le vedea in fiecare stadiu al iluziilor ei. Sau, ca sa folosim o comparatie ceva mai cu picioarele pe pamant, ca un copil trecand prin fata unui McDonald’s. Suna la fel? 09:14

Church Norris

Ieri m-am plimbat umpic prin Camden Town. Exact genul de plimbare dupa care tanjesc de cand am venit incoace si de care doar de prost n-am facut-o mai des. Camden Town arata ceva ai altfel decat cartierele rezidentiale astea cu casute insirate de o parte si de alta a drumului. Probabil e construit ceva mai recent. Dar, ceea e mi se pare foarte frumos in Londra, e ca indiferent de arhitectura, elementul identitar al constructiei e mereu acolo: caramizile ruginii sau grena (?). De fapt nu stiu exact ce nume au culorile, doar banuiesc ca astea sunt. Dar oricum, sunt vreo doua nuante care se intalnesc peste tot. Si amandoua amintesc (cel putin in mintea mea) de fum si de epoca industriala. Posibil ca aspectul inchis sa fie dat si de altceva, vreun soi de ulei, petrol, pacura sau alta substanta de culoara inchisa cu care le ungeau la vreun moment dat pentru cine stie ce scop practic, cam in acelasi fel in care in Romania se varuiesc copacii. Dar habar n-am, asta e pura speculatie.

In plimbarile mele pe strazi londoneze, elementele care ma atrag cel mai tare sunt bisericile. E o chestie cu bisericile, de fapt, pana si arhitectonic ele au un rol social foarte important. Banuiesc ca si pe-aici, ca si in Romania, si ca in multe alte locuri, la inceputurile civilizatiei asezarile omenesti s-au coagulat in jurul bisericilor. Treaba asta mi se pare ca s-a schimbat de cand banul a devenit noul zeu al cetatii, adica undeva prin secolul 18 in Anglia, ceva mai tarziu la noi, poate jumatatea secolului 19.

Circula acum pe facebook o poza cu patriarhul Daniel si cu o babuta, in care se vorbeste de profiturile bisericii si de numarul de saraci din Romania. In toate disputele de felul asta, tind sa fiu de partea bisericii, dar rareori iau o pozitie activa, pentru ca oamenii, atunci cand acuza biserica, nu fac nici un fel de exercitiu euristic. Ei preiau o prejudecata si o folosesc si ca lance, si ca stindard. Argumentele nu functioneaza. Asa ca orice fel de dezbatere pe tema asta e pierdere de vreme. Si nu vorbesc doar de oameni obtuzi si inchisi la minte, care se comporta de obicei asa. Am vazut oameni inteligenti, deschisi, care in multe alte privinte au curiozitati vii si incercari sincere si reusite de descoperire a felului in care stau lucrurile de fapt care-si inchid dintr-o data mintea cand vine vorba de biserica. Treaba asta poate seama intrucatva cu politica, si acolo exista convingeri care merg pana la fixism bazate pe apropieri strict emotionale. Numarul oamenilor inteligenti care se tin departe de politica este insa ceva mare.

Probabil ca pe undeva prin perioada formarii constiintelor nationale obsesia pentru libertate a fost atat de mare, incat oamenii au cautat independenta fata de orice forma de putere superioara si, daca statul si-a recapatat relativ repede puterea asupra individului, lupta cu puterea bisericii inca nu s-a terminat.

In fine, nu asta e locul sa-mi expun toate ideile in privinta asta, desi poate ar fi util sa gasesc la un moment dat un loc potrivit. As fi vorbit mai mult despre bisericile din Camden, dar acum ma arde buza sa dau glas si unei idei care mi-a venit acolo unde-mi vin cele mai multe idei bune: in baie.

Teologia, ca stiinta, nu are nimic de-a face si nu isi propuna sa raspunda la dilema existentei lui Dumnezeu (falsa dilema, oricum, as zice, trebuie stabilit mai intai ce numim prin cuvantul asta). Cam in acelasi fel in care geografia, de exemplu, nu-si propune in nici un fel sa spuna daca exista munti, rauri, tari sau oceane. Ea doar studiaza natura lor, ca si cum ar fi acolo. Daca marile, muntii, raurile sau campiile ar disparea, pentru geografie ar fi absolut egal. Uite de exemplu, Pangeea, un continent care nu doar ca a disparut, nici macar nu se stie daca a existat vreo data. E doar cea mai buna explicatie pe care o avem in momentul asta pentru felul cum stau lucrurile. Dar exista harti ale Pangeei, iar in clasa a IX-a profesorul de geografie ne-a vorbit despre el cu toata seriozitatea, iar noi a trebuit sa-I invatam geografia cu toata seriozitatea. Ca si cum ar fi fost acolo. 09:28

Cabral si Shakira

FC Basel - Manchester United 2-1 (Streller '9, A. Frei '84 - Jones '89), UEFA Champions League 2011/12, Matchday 6, 2011-12-07, St. Jakob Park, Basel

Asa am zis, da, ca faza grupelor e depasita dinainte sa inceapa. In repetate randuri. Si culmea, imi mentin afirmatia, chiar daca United tocmai a iesit din grupe. Pentru ca asa e NORMAL sa fie. Este intru totul normal ca United sa iasa din grupe indiferent de adversari, mai ales ca UEFA ne rezerva grupe relativ usoare de ceva ani incoace. Numai ca, pentru ca lucrurile sa se intample asa cum e normal, si United ar trebui sa joace asa cum e normal. Ceea ce deocamdata nu se intampla si e adevarat ca, daca am judeca dupa calitatea fotbalului, United n-ar merita nici locul 2 in campionat pe care il ocupa acum.

Omeneste, atunci cand lucrurile nu se intampla asa cum e de asteptat, ar trebui sa ne intrebam de ce. De ce United nu joaca asa cum e NORMAL sa joace? Cel mai probabil, dupa parerea mea, este ca avem o problema de atitudine. Se vede cu claritatea gaura creativa din centrul echipei, se vedea chiar si anul trecut cand juca Scholes, iar un mijlocas creativ valoros ar schimba cu totul fata echipei, dar asta poate fi o scuza in campionat, cand muncesti 90 de minute sa bati Swansea cu 1-0 si cand e nevoie de victorie in fiecare sapatamana, ceea ce inseamna ca e nevoie sa vina goluri. In grupele CL, cand joci cu Otelul sau Basel, e cam jenant sa ne plangem ca nu exista servanti pentru Rooney sau Chicharito.

Vorbind strict de meciul de aseara, asta este capitolul decisiv si asta este punctul la care s-a pierdut meciul. United a avut majoritatea posesiei, a dominat teritorial, a presat si a avut ocazii, dar daca Rooney ar fi constientizat ca de preluarea lui depinde calificarea, e posibil sa fi prins mingea aia pe care si el si Park au balbait-o in fata portii goale.

Publicul lui Basel merita si el toate laudele. Si aseara a fost la
inaltime, atmosfera a fost grozava.
Poza e din 2006, sferturi UEFA.

Admirabili in schimb Basel, excelenta atitudinea lor si foarte tonica increderea cu care au intrat pe teren. Si nu numai ca au crezut ca pot invinge pe United, au stiut si cum sa faca asta. 90 de minute s-au aparat in 8 oameni, dar au avut suficienta mobilitate incat pe faza de atac sa aduca 4-5 oameni spre poarta lui De Gea. Nu s-au grabit si n-au fortat deloc pe contraatacuri, au avut suficienta maturitate incat sa construiasca pozitional si sa astepte optiunile de ultima pasa. Pe langa asta, mi-a placut foarte tare tare de pustiul ala blond, cu numele ca al Shakirei, da' scris ceva mai ciudat (Xaqiri?), stia ce sa faca cu mingea si i-a incurcat ceva pe-ai nostri.

Sper ca accidentarea lui Vidic sa nu fie prea serioasa, vazuta la televizor mie mi s-a parut putin cam stupida.

Am fost acuzat in ultimele zile c-as fi nerealist. Ei bine, de obicei am incredere ca echipa mea preferata poate sa bata pe oricine, oricand. Asta se intampla si cu Steaua prin 2005-2006 si de-asta m-am racit asa de tare fata de ei acum. Nu mai joaca cu increderea ca ar putea bate pe oricine, iar rezultatul e un fotbal meschin si marunt, pe masura rezultatelor.

Cred ca secretul succesului in fotbal sta in antrenament si in atitudine, mult mai putin in talent. Iar astea doua sunt la indemana oricui. De-asta si echipele mele preferate au capatat statutul asta datorita atitutdinii lor. "Not arrogant, just better"? Cu siguranta United n-a aratat aseara aroganta aceasta care merge mana in mana cu rezultatele bune.

Nu i-am putea bate pe Barcelona? Ar trebui sa jucam cu ei sa vedem. N-am putut sa-i batem in mai, nu-mi dau seama cat de mult s-au schimbat lucrurile in ultimele 6 luni. Deocamdata n-am putut sa-i batem pe Basel.

Realism este a intelege ca United a iesit deocamdata din Champions League si din Cupa Ligii, si a ramas in cursa pentru trei trofee, din care doua sunt relativ irelevante. Castigarea Europa League ar fi doar o scuza frumoasa, dupa parerea mea, iar din FA Cup ar putea sa iasa oricand, mai putin etapa urmatoare, cand jucam cu City.

Dincolo de asta, nu stiu daca Sneijder ne-ar rezolva problemele, de exemplu. Sau Schweinsteiger, sau amandoi, sau altcineva, sau orice alta combinatie de vedete pe care United ar putea s-o cumpere in ianuarie. Sezonul asta va ramane se pare in istorie ca sezonul atacului decisiv al lui City la dominatia lui United asupra fotbalului din oras si din campionatul englez. Deocamdata n-aratam bine, dar in mai se trage linie.

Spunea aseara comentatorul ca United are obiceiul sa revina in ultimele minute. "Nu le iese intotdeauna", spunea Clive Tyldesley, "dar uneori le iese. Datile in care le iese sunt cele de care ne amintim." Aseara n-a iesit, si probabil memoria noastra selectiva o sa faca tot posibilul sa stearga aceasta data, la fel ca si clasarea pe ultimul loc in grupa din 2005. Bineinteles, avem cu totii prieteni ABU-s, care or sa aiba grija sa ne tot aduca aminte de eliminarea asta, ca si de aia din 2005. De cate ori se intampla, sa ne amintim ca atunci a mai durat 3 ani pana am castigat Champions League. Si sa speram ca acum va dura mai putin.

I shot John Lennon

Noroc cu Dilema Veche, mi-au amintit ca azi se fac 31 de ani de la moartea lui John Lennon. Mai demult, asasinarea lui Lennon mi se parea o treaba tare ciudata, oarecum in rand cu asasinarile presedintilor de stat (Kennedy, Lincoln, atentatul la Reagan etc.), numai ca fara motivatia politica din spate. Tragedie, ca orice moarte, si acum cred asta. Numai ca acum mai cred ca moartea lui Lennon, la 10 ani dupa ce Beatles incetase sa existe, a fost la fel de irelevanta cum este muzica lui din perioada post-Beatles (poate cu cateva, foarte mici exceptii in comparatie cu tot ce a insemnat Beatles). Spun uneori, din teribilism si ca sa sochez interlocutorul, ca dl. Chapman a facut de fapt o fapta buna si ca Lennon si-o merita din plin. Absurd, evident, Chapman a fost un dement iar moartea prematura a lui Lennon e regretabila. Doar ca sunt suficient de distant emotional pentru a o resimti dureros. Probabil si pentru ca n-am trait-o. Mult mai tare m-a intristat, de exemplu, moartea lui George Harrison, in 2001. Si mai cred ca daca Lennon ar fi trait, tot n-ar mai fi fost posibila o reuniune Beatles in cei 20 de ani care s-au scurs pana la moartea lui George. Sau, daca dintr-o foame prea mare de bani (sau poate faima, cine stie?), Beatles s-ar fi reunit, ar fi fost doar supa reincalzita si n-ar mai fi avut nici pe departe impactul pe care l-au avut in deceniul 7. Doar prilej de reclama si nostalgie, cum ar fi acum o reuniune ABBA. In tot cazul, 8 decembrie sta in calendarul meu personal la comemorari alaturi de 5 noiembrie (George Harrison), 25 noiembrie (George Best), 6 februarie (Busby Babes), 21 februarie (Duncan Edwards) si alte cateva. Meh, fiecare ne creem propriul timp sacru, cred.

[...]

Altfel, ziua de ieri am intampinat-o cu ceva mai mult optimism si am reusit sa intru ceva mai tare in AA1000SES si sa definesc structura documentului pe care ar trebui sa-l fac. Cautarea de slujbe e si ea pe curs, tocmai imi dadusem seama ca de fapt lucrurile sunt in grafic.

Tare-s curios ce-o sa-mi spuna astazi coach-ul, sper sa ajute. E o chestie emotionala, azi o sa incerc doar sa-mi dau seama daca ar putea intr-adevar sa merite sumele imense de bani pe care le cere. In mod normal, career coachingul e o investitie mai degraba high-end, dar naiba stie cum se raporteaza la asta oamenii de pe-aici.

N-am zis nimic de United si de felul in care mi-au stricat o zi care arata atat de promitator, s-a terminat spatiul. O sa fac un articol separat despre ei, voiam sa fac de aseara, da’ eram destul de tulburat. Ah, si nici azi n-o sa pun pagina pe blog. Prea personal, prea mult despre mine. 08:38


Am scos partea "prea personala" si a ramas ceva despre John Lennon. Adaug si melodia care, de cativa ani incoace, e felul in care marchez eu 8 decembrie. Sper sa va placa, ma fac comercial.

Despre bere

Dupa doua zile nu foarte grozave, azi ma incarcat cu un soi de optimism dat probabil doar de faptul ca e o dimineata frumoasa, stralucitoare, si ca vin dupa un somn lun si sanatos. Fara visele frumoase de ieri, da’ nu e duminica in fiecare zi. Sau, cum zice Stefan Banica, doar o data-i Craciunul.

Pentru ca de vreo doua zile nu prea am iesit din casa, umplandu-mi ziua cu scris CV-uri, scrisori de intentie si facut aplicatii, m-as intoarce putin in pagina asta la weekend, care a fost ceva mai bogat in materie de trait in Anglia.

Sambata, pentru ca am vazut meciul lui United la o casa de pariuri, n-am putut sa beau nimic, si am fost norocos ca am apucat sa stau la o masa. Englezii au reguli foarte stricte legate de casele de pariuri, nici nu prea te lasa sa intri daca ai sub varsta legala. Mi-am adus aminte cat de bun loc era Wettpunkt, cat de bine ma simteam acolo, in fostul Cazino Victoria, care acum e in paragina, si cate meciuri memorabile am trait, timp de vreo 3 sezoane intr-o cladire istorica si spectaculoasa unde berea era ieftina, erau multe televizoare, se dadeau toate meciurile si puteam vedea 3-4 in acelasi timp. Trebuie insa c-aveam alta conformatie pe-atunci, nu-mi amintesc sa-mi fi parut atat de rau cand s-a inchis ca atunci cand s-a inchis Whispers-ul.

Dupa meci, ori dintr-un reflex pavlovian, ori pentru ca pur si simplu ma pregatisem mental, aveam un chef nebun de o bere. Totodata, eram mult mai putin entuziast la gandul ca in Overdraft Tavern o bere costa 3 lire, asa ca m-am dus la Lidl-ul din capatul strazii. O alegere destul de grea, Stella Artois era singura bere pe care-o stiam din cele din raft. Dar, pentru ca auzisem de Strongbow si pentru ca am vazut ca pe eticheta era promovata ca “strong dark”, am zis s-o incerc. Doar la sixpack, berea e pentru oameni seriosi. Imi place ca sixpack-urile lor sunt ambalate minimal, exista doar un set de inele de plastic care tin dozele impreuna. O economie binevenita, am vazut ca in multe alte privinte se face risipa inutila de material si, per ansamblu, sunt destul de neplacut surprins de atitutdinea care exista aici fata de gunoi.

Dozele sunt de 440 ml, pentru c-ar fi fost mult prea banal si mult prea continental sa aiba 500 ml, nu? M-am gandit c-o fi vreo masura englezeasca si asta, pint, ounce, naiba stie ce. Si este, intr-adevar, 2/3 dintr-un pint. 2/3 sa fie cifra rotunda, probabil.

Socul cultural cel mai mare a fost insa acasa, cand am desfacut prima doza si m-am apucat sa beau, cu o pofta nebuna de bere si cu ideea ca tin in mana bere neagra. Ei bine, Strongbow este ceea ce cred ca se cheama “cider ale”, gustul care te izbeste este cel de mere storcosite. Nu se poate, sau nu sunt eu priceput in a descrie senzatia, dar banuiesc ca majoritatea oamenilor a trecut prin asta la un moment dat. Fie ca ai impresia ca bei apa si e vodca, fie ca ai impresia ca bei suc si e ulei, fie ai impresia ca pui ulei si e otet, revolta papilelor gustative e neplacuta si spectaculoasa initial, dupa care pur si simplu amuzanta. Pana la urma, e ok berea Strongbow, dar in acelasi fel in care e ok Beck’s Lemon, sau prima varianta de Redd’s (asta a doua, cu plus de lamaie parca, e de-a dreptul oribila). Adica e o treaba pe care-as incerca-o de 2-3 ori pe an, poate, dar pe care mi-ar fi jena s-o vand sub titlul de bere. Si in nici un caz nu-mi evoca ceea ce ar trebui sa-mi evoce arcasul stilizat de pe ambalaj – cea mai teribila arma din prima jumatate a mileniului doi, arma care i-a facut pe englezi o forta militara in perioada aia. Cunostintele mele din perioada si din spatiul asta sunt destul de confuze, dar am retinut faima arcului si a arcasilor englezi. Si toata lumea il stie pe Robin Hood.

Pai incercati Silva Dark sau Stejar, dupa aia sa-i spuneti lui Strongbow “strong”. 09:54

Forever blowing bubbles

Am considerat ca strategic ar fi miscare corecta sa nu fac aplicatii ieri si astazi. Cred c-a fost bine, am reusit sa ma apuc de AA1000SES. Evident, n-am mers cat as fi vrut, dar e mai bine decat nimic. Ma bucur si ca ieri am stat in casa cea mai mare parte din zi. E foarte mult de descoperit in Londra, dar marele oras se poarta ca un balaur, gata sa inghita pe oricine ar vrea sa se ia la tranta cu el nepregatit. Mi-a aratat asta in cele doua seri cand am mers pe jos si pe intuneric intre doua statii de metrou. E posibil sa am la indemana armele potrivite, dar cu siguranta imi mai trebuie galetusa de otrava in care sa-mi inmoi sagetile cu care sa il atac, asa cum trebuie s-o fi facut-o Hercule, Cavalerul Trac, Hagen, Sfantul Gheorghe sau atatia altii.

Uh, dimineata blanda de duminica, o ard poetic. N-as fi vrut initial sa public pagiuna zilnica, dar ieri, cand am facut-o, am avut un numar de vizionari aproape dublu fata de vechiul record. Ceea ce inseamna ca exista o cerere. Asa ca probabil lucrurile prea personale o sa le ascund in spatele unor metafore cu referinte culturale de nivel gimnazial, si o sa continui sa pun pe blog pagina. Pana la urma, nici n-o voiam a fi vreun soi de jurnal, doar exercitiu. Si oricum, daca se intampla s-o mai si citeasca cineva, inseamna ca si-a depasit obiectivele.

As fi putut sa scriu aseara despre meciul lui United, m-am lasat putin furat si n-am mai facut-o. Nu stiu ce sa inteleg din faptul ca United joaca atat de prost. Bine macar ca vin punctele, mi-ar placea ca la un moment dat sa-l vad pe Mancini explodand pe BBC asa cum au facut-o la vremea lor Kevin Keegan si Rafa Benitez. Sper ca batranul vulpoi Ferguson stie ce face. Oricum, povestea cu “worst United team in years”, care vad ca incepe din nou sa circule, apare cam in fiecare an in perioada asta, si dispare subit pe undeva prin martie, cand oamenii incep sa mai adauge cativa centimetri la dimensiunile statuii pe care ar trebui s-o aiba Ferguson.

A fost complicat cu vazutul meciului, totusi. The Overdraft Tavern, singurul pub englezesc din zona n-au avut deloc de gand sa dea meciul, asa ca am haladuit vreo 40 de minute pe High Street North, intrand in toate casele de pariuri ca sa ccaut un loc unde se putea vedea meciul. Am gasit pana la urma un Paddy Power care sa-l dea, am ajuns fix in momentul accidentarii lui Chicharito, prin minutul 7. Ciudat sentiment, sa fii fan United in Londra, mai ales intr-un cartier in care fotbalul straneste pasiuni asa de puternice cum este New Ham. Desi n-am vazut prea multe tricouri cu West Ham pe strada, probabil in ziua in care vor ajunge in vreo semifinala de cupa sau vor promova, strazile se vor umple de Claret and Blue. Am inceput in schimb sa recunosc fete in Overdraft Tavern, pustiul care seamana cu Frank Lampard si care s-a bucurat cand a batut Crystal Palace era si aseara acolo. Tot aseara am descoperit si restaurante indiene “pure vegetarian”, desi pana acum nu am fost prea incantat de alea pe care le-am incercat. Sper sa gasesc unul bun la un moment dat. Unul care sa nu abuzeze de otrava care vad ca e foarte populara pe aici, Jalapeno.

In dimineata asta as fi vrut sa ma duc la o biserica ortodoxa. Am vazut ca-s doua in Londra, una in centru si una pe langa Wembley. As fi fost incantat sa vad arhitectura bizantina si canoanele picturii slave in Londra, dar am vazut ca cele care sunt au stil arhitectonic englezesc (o fi neo-gotic?), cu turle inalte si unghiuri drepte. Asa ca o sa ma duc la una metodista, sunt cateva in apropiere, foarte curios sa vad cum se desfasoara o slujba la ei. Si sper sa apuc cat mai repede sa citesc The Pilgrim’s Progress a lui Bunyan, cartea pe care Weber a socotit-o atat de importanta. Ca sa fac o parafraza dupa Lenin, cartile care au placut celor care au scris carti care mi-au placut sunt carti care imi plac. 09:09

Small differences part. I

Uh, 3 decembrie deja. Sunt, iata, de 4 zile in Anglia, si abia acum am reusit sa intru intr-o rutina suficient de comfortabila inca sa pot relua pagina zilnica. Lucrurile au mers destul de bine pana acum,  as fi sperat poate ca pana la ora asta sa ma apuc ceva mai serios de gasirea unui job pentru ca pana acum in cea mai mare parte am tatonat. Iar astazi si maine mi se pare ca e nepractic sa fac aplicatii, asa ca weekendul il voi dedica (sau voi incerca sa-l dedic) proiectului pentru Dragos.

Partea pe care n-am prevazut-o (si care a mancat, iata, cam doua zile) a fost punerea la punct a detaliilor logistice legate de stabilirea intr-o noua casa, intr-un nou oras, intr-o noua tara. M-am mutat de multe ori prin Bucuresti, dar de fiecare data duceam cu mine suficiente chestii incat sa pot incepe sa functionez imediat. Exista insa o serie intreaga de maruntisuri care devin importante abia cand lipsesc. Pe langa obisnuitele cosmetice, care sunt o cheltuiala recurenta si se pot lua cam de oriunde, n-am avut perne, cearceafuri, prosoape, tacamuri, farfurii, pahare, sau vreun instrument de bucatarisit de orice fel. Iar cand am fost la cumparaturi, nu mi-am dat seama ca zecile de pound shop-uri, piata, aprozarele, Tesco-ul, Sainsbury-ul, Primark-ul sau Argos-ul, aliniate cu toate pe High Street North, in jurul statiei de metrou, iti pot inghiti usor jumatate de zi.

Nu mi-am dat seama nici de imensitatea orasului asta. Stiind ca metroul londonez fucntioneaza impecabil, ma asteptam ca a ajunge dintr-un punct in altul sa fie o chestiune de relativ scurta durata. Estimarile mele extrem de aproximative m-au facut sa ajung cu vreo 40 de minute mai devreme alaltaieri, cand m-am intalnit cu Diana la Finchley Central, si cu vreo 20 de minute mai tarziu aseara, cand m-am vazut cu Ana Maria la Liverpool Street.

E drept ca nici n-am vrut s-o ascult pe Diana cand mi-a recomandat sa folosesc estimarile de timp pe care le face www.tfl.gov.uk , pagina oficiala a transportului metropolitan londonez. Mi s-a parut o chestie complicata si de utilitate relativ mica, dar e uimitor cat de detaliat si de precis iti pot face traseul, mergand pana la a-ti spune cati metri trebuie sa mergi pe jos si cat dureaza exact, in minute, drumul pana la destinatia ta. Am spus metri, nu? Ce reflex tampit, evident ca-i vorba de yards, sau de picioare X3. Aici lumea se masoara altfel. Si chiar daca multe supermarketuri au trecut si pretul pe kilogram la produsele vrac (pentru ca mie unul mi s-a parut inuman sa imi dau seama cat inseamna DE FAPT ca rosiile, de exemplu costa x pence per pound), inca e deconcertant sa vezi preturi la benzina de cateva zeci de lire. Probabil pe gallon, barrel, sau naiba stie pe ce unitati de masura a volumului  mai folosesc englezii. Foarte posibil ca treaba sa devina logica in momentul in care consumul masinii e dat in miles per gallon, treaba peste care inca nu reusesc sa trec.

Ni se pare, asadar, ca lumea se micsoreaza, ca devenim un sat global si ca stim tot mai multe despre tot mai multi, ceea ce e si adevarat, in buna masura. Numai ca ramane un anumit nivel – si probabil ca va ramane tot timpul, indiferent de cat de mult va evolua comunicarea – la care diferentele intre un loc si altul sunt suficient de mari incat sa ne faca sa ne simtim rataciti si relativ neputinciosi.

Mi se pare ciudat sa ma acomodez cu ideea ca dintr-o data fac parte din rasa minoritara, ca e foarte probabil sa nu am timp de doua calatorii pana in centrul orasului in aceeasi zi si alte asemenea. Acum doua seri, cand m-am intors din Finchley Central in East Ham, mi s-a parut ca am facut enorm, undea la vreo 80-90 de minute. Mi-am dat seama insa ca am strabatut vreo 80 de kilometri si am schimbat 3 linii de metrou in jurul miezului noptii. Nici macar nu incape comparatie cu Bucurestiul – singura retea de metrou pe care o cunosc – unde dupa 10 seara metrourile stau in statii cate 10-15 minute si unde distante ca aici nici macar nu exista. Oricat de inutil mi s-ar parea, faptul ca seful de tren isi cere scuze in difuzoare de cate ori metroul sta in statie mai mult de un minut sau se opreste pe linie mai mult de 10 secunde ofera pasagerilor un soi de siguranta, si probabil ca daca obiceiul asta ar disparea, londonezii ar incepe sa protesteze in secunda urmatoare. 10:22