Traducere din franceza de Vlad Russo dupa Les Testaments Trahis, 1993
Ca gen literar, cartea asta se incadreaza undeva intre eseistica si critica. Dar Kundera tine in permanenta sa se distanteze de canoanele criticii literare si impresia mea e ca scopul pe care si l-a fixat atunci cand a scris-o e tocmai acela de a sublinia anumite carente ale criticii clasice. Caracterizata de o anumita doza de teribilism ideologic si de un simt comercial caracteristic lui Kundera, Testamentele Tradate se constituie pana la urma intr-o lectura placuta, instructiva si inteligibila, chiar daca domeniile din care autorul isi alege cazurile cu care isi exemplifica teoriile sunt destul de departate si caracterizeaza un individ mai degraba decat o cultura.
E de fapt una din cheile lecturii. Nu e foarte evident daca operele si biografiile pe care Kundera le pune sub lupa sunt folosite ca sa exemplifice teoriile care stau la baza constructiei literare, sau daca ideile si teoriile expuse sunt dezvoltate inductiv pe baza cazurilor analizate, cazuri fata de care autorul isi declara deschis familiaritatea si admiratia.
Cel mai mare castig al lecturii este subiectivitatea punctelor de vedere. Kudera ofera perspective, de cele mai multe ori diferite fata de cele clasice, asupra unor creatii artistice studiate de atat de mult timp incat directiile criticii au devenit rigide. Cartea lui are un aer de prospetime, si e interesanta mai ales atunci cand vorbeste de creatii definitorii ale culturii cehe din care provine (Kafka si Janacek in special – teme recurente ale intregii opere ale lui Kundera, se pare), pentru ca cititorii straini nu pot avea acces la perspectiva interna asupra acestor opere decat mijlocit, iar oricine se ofera sa descrie aceste perspective merita recunostinta lor.
Zonele aride ale lecturii sunt cele in care Kundera vorbeste despre muzica clasica, domeniu in care studiile lui le depasesc net pe ale mele si, imi imaginez, pe ale cititorului mediu. Probabil ca ele sunt o lectura instructiva pentru cei care ii studiaza pe Chopin, Wagner sau Janacek. In ce ma priveste insa, a trebuit sa ma multumesc cu pasajele despre Kafka sau despre arta romanului.
Principala idee legata de opera lui Kafka este opozitia la felul in care toti exegetii au interpretat scrierile lui in cheie biografica, si mai ales ca biografia lui a fost transformata in hagiografie tocmai de cei care ar fi trebuit sa o pazeasca impotriva acestui pericol. Max Brod ar fi, dupa Kundera, principalul vinovat de sanctificarea literara a lui Kafka, in principal prin identificarea lui Kafka cu imaginea puternic cosmetizata a personajului Garta. Dar e probabil o inlantuire factica evidenta, si Kundera recunoaste si el ca fara admiratia idolatrica a lui Brod fata de "fiecare cuvant" scris de Kafka, operele unui banal functional praghez ar fi fost pierdute pentru umanitate. La fel, exista consensul ca e preferabil sa avem scrierile lui Kafka retusate de Brod, si sa putem sa-i studiem integral manuscrisele – evident, de valoare inegala – decat sa avem acces doar la ceea ce ar fi lasat voluntar in urma Kafka, respectiv vreo doua nuvele, chiar daca el ar fi ales altfel. Asta e de fapt firul rosu al cartii: vointa cititorului nu coincide in nici o masura cu a autorului, iar prima prevaleaza aproape intotdeauna. Biografia si sensurile operei vor fi intodeauna deturnate de generatii intregi de critici si de cititori, dar este pretul pe care orice autor trebuie sa-l plateasca pentru celebritatea postuma si chiar, atunci cand e cazul, pentru locul sau in istorie. Intoarcerea la sensul original pe care o incearca Kundera va ramane intotdeauna marginala, iar cei care o incearca impotriva canoanelor nu se vor putea sustrage unui sentiment de inutilitate. Asta este tradarea testamentelor literare, doar o extensie a tradarii testamentelor sociale, consecinta a naturii umane care refuza sa asculte de vocile de dincolo de mormant.
Kundera protesteaza impotriva sacralizarii lui Kafka, si prin asta incearca sa-l desacralizeze. Dar desfiintarea unor bariere existente nu face decat sa impuna alte bariere, si tot ce reuseste pana la urma e sa il resacralizeze pe Kafka, cu alte mijloace. E un procedeu pe care l-am mai vazut (Jesus Christ Superstar e exemplul care imi vine in minte), si care cred ca e necesar pentru a adapta valoarea luata in discutie la epoca din care face parte exegetul ei.
Am extras din carte si destul de multe pasaje foarte frumoase si, dupa posibilitati, memorabile:
Pg. 18: "[...] credem ca actionam, credem ca gandim, dar altul sau altii gandesc si actioneaza in noi: obiceiuri imemoriale, arhetipuri care, devenite mituri, transmise din generatie in generatie, poseda o imensa putere de seductie si ne teleghideaza din fantana trecutului"(cum spune Thomas Mann)."
Initial ideea asta m-a dus cu gandul la arheii care constituie, conform misticismului antic, substanta eterna, si fata de care noi suntem simple avatare. E foarte probabil ca nu ne putem sustrage unui flux de constiinta continuu al umanitatii si e evident ca individualitatea nu e decat un fel particular de sintetizare a unor idei preexistente, dar asemenea idei se pot interpreta, in functie de teza pe care vrem sa o sustinem, in atat de multe feluri si pentru concluzii atat de diferite, incat e mai intelept sa nu incerc sa dezvolt semnificatiile cuprinse in pasajul de mai sus.
Pg. 24: "[...] numai in cadrul istoriei poate o opera exista ca valoare susceptibila de a fi recunoscuta si apreciata. Nimic nu mi se pare asadar mai cumplit pentru arta decat sa cada in afara istoriei sale, fiindca e vorba de caderea intr-un haos in care valorile estetice nu mai pot fi percepute."
E clar ca maimutele care ar scrie astazi Shakespeare nu ar mai primii elogiile pe care le primeste Shakespeare, pentru ca nu doar continutul lor da masura valorii operelor lui Shakespeare, ci si plasarea lor in contextul istoric in care au fost scrise. Doar unul poate fi Shakespeare; orice altcineva ar scrie la fel, ar fi un simplu epigon.
Pg. 35: "In cursul diferitelor faze ale romanului, diferite natiuni au preluat initiativa ca intr-o stafeta: mai intai Italia cu Boccacio, marele precursor; apoi Franta lui Rabelais; apoi Spania lui Cervantes si a romanului picaresc; secolul XVIII al marelui roman englez, cu interventia germana a lui Goethe, spre sfarsit; secolul XIX care apartine in intregime Frantei, cu intrarea in scena, in ultima treime, a romanului rusesc si, imediat apoi, aparitia romanului scandinav. Pe urma, secolul XX si aventura sa central-europeana, cu Kafka, Musil, Broch si Gombrowicz."
Intregul subcapitol din care face parte fragmentul asta, Romanul European, e o trecere in revista succinta, dar captivanta a istoriei romanului, si denota atat cunostinte filologice aprofundate, cat si talent la Kundera. Pasajul asta l-am selectat pentru dinamismul lui de-a dreptul fermecator, dar si pentru a remarca si aici, ca si in intreaga carte, subiectivismul cu care Kundera se apleaca asupra productiilor culturale ale Cehiei sale natale. Intrucat dintre cele patru nume nu l-am citit decat pe Kafka, nu stiu cat de adevarata a concluzia pasajului, dar a vedea in literatura ceha incununarea a opt secole de literatura europeana mi se pare putin cam mult. In plus, impresia mea e ca Kafka, fara indoiala cel mai mare dintre cele patru nume, isi revendica apartenenta la cultura germana, si chiar mai specific, a evreilor germani, mult mai mult decat la cea ceha. Dar evident, in ciuda unicitatii, a universalitatii si a caracterului profund inovator al scriituri lui, Kafka va fi revendicat de toate cele trei natiuni care se simt indreptatite s-o faca.
Pg. 92: "La concertele de jazz se aplauda. A aplauda inseamna: te-am ascultat cu atentie si acum imi exprim consideratia. Odata cu asa-numita muzica rock lucrurile se schimba. Fapt important: la concertele rock nu se aplauda. Ar fi aproape un sacrilegiu sa aplauzi, aratand astfel ca intre cel ce canta si cel care asculta exista o distanta critica; aici, nimeni nu vine ca sa judece si sa aprecieze, ci ca sa se lase in voia muzicii, sa urle cu muzicienii, sa se confunde cu ei; aici toti cauta identificarea, nu placerea; efuziunea, nu bucuria. Aici te extaziezi: ritmul se bate foarte tare si foarte regulat, motivele melodice sunt scurte si mereu repetate, nu exista contracte dinamice, totul e fortissimo, cantatul opteaza pentru registrele cele mai acute si seamana cu tipatul. Aici nu ne mai aflam in micile sali de dans unde muzica sudeaza cuplurile in intimitatea lor; aici ne aflam in sali enorme, pe stadioane, inghesuiti unii in altii, or daca dansezi intr-o cutie nu mai exista cupluri: fiecare face miscarile de unul singur si deopotriva cu toti ceilalti laolalta. Muzica transforma indivizii intr-un singur trup colectiv: a vorbi aici despre individualism si hedonism nu reprezinta decat una din automistificarile epocii noastre, care se doreste (ca orice epoca, de altminteri) altfel decat este."
Cand am citit pasajul asta, tocmai se desfasura festivalul Enescu, unde am invatat "cum se aplauda" la concertele de muzica clasica. Mi se pare o idee stupida in sine. Acum trebuie sa aplauzi, acum nu ai voie. Dar e drept ca acestea sunt norme stabilite (chiar daca niciodata in scris) dupa multi ani de interactiune intre public si artisti si rezultate firesc din necesitatea unei armonii si a unei bune comunicari intre cele doua parti. Iesirile din norma, insa, cred ca ar trebui – in acest caz particular – cel putin tolerate, asa cum la un concert rock se mai vad si oameni care aplauda, sau care nu dau din cap. La modul general insa, ce spune Kundera si ce spun in general oamenii despre cum se aplauda la concertele simfonice e corect, si mi se pare interesant ca si sub aspectul asta jazzul intermediaza drumul dintre muzica simfonica si cea moderna. La jazz se aplauda, de cele mai multe ori in momente predefinite, dar fluieraturile si tipetele pe melodie sunt in regula.
Pg. 109: "Semnalez cu acest prilej ca traducatorii din lumea intreaga sunt terorizati de cuvintele "a fi"" si "a avea" si vor face tot ce le sta in putinta sa le inlocuiasca cu un cuvant pe care-l socotesc mai putin banal."
Din nou asertiuni interesante despre traducere si interpretare, despre vocabularul autorilor si despre cum poate fi el fermecator si prin bogatie, si prin limitare. E clar ca un autor poate fi inteles cel mai bine in limba originala si, pentru cel care e cu adevarat indragostit de un autor, invatarea unei limbi e un pret relativ modest de platit pentru recompensa intelegerii mai profunde a operei.
Pg. 148: "Un tratat filosofic care expune un sistem e condamnat sa cuprinda pasaje slabe; nu fiindca filosofului i-ar lipsi talentul, ci fiindca asa cere forma unui tratat[...]"
Pg. 172: "[...] cel ce gandeste este automat indemnat sa sistematizeze; e ispita sa vesnica [...]: ispita de a descrie toate consecintele ideilor sale; de a preveni toate obiectiile si de a le respinge dinainte; de a-si inchide astfel ideile intr-o fortareata. Or, trebuie ca cel care gandeste sa nu se straduiasca sa-i convinga pe ceilalti de adevarul sau; s-ar afla astfel pe drumul care duce la sistem; pe jalnicul drum al "omului cu convingeri" [...] dar ce este o convingere?este o gandire care s-a oprit, a incremenit, iar "omul cu convingeri" este un ins marginit [...]"
Pg. 224: "[...] valorile patate nu mai sunt valori; spiritul procesului inseamna a reduce totul la morala; nihilismul absolut fata de tot ce inseamna munca, arta, opera."
Pg. 233: "Constient, omul traieste pentru sine, dar serveste in mod inconstient ca arma pentru atingerea telurilor istorice ale intregii omeniri" (Lev Tolstoi – Razboi si Pace)
Pg. 271: "Ah, ce usor e sa nu dai ascultare unui mort! Daca, in ciuda acestui fapt, ne supunem cateodata dorintei lui, n-o facem de teama, din constrangere, ci fiindca-l iubim si refuzam sa credem c-a murit. [...] Pur si simplu un mort pe care-l iubesc nu va fi nicodata mort pentru mine. Nici nu pot rosti: l-am iubit; nu, il iubesc. Iar daca refuz sa vorbesc de iubirea pentru el la trecut inseamna ca cel care a murit este."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu