Paradisul, Sfanta Treime, idoli si statui

“It was paradise watching George play football, just like it is with Ronaldo now... the only difference is that Ronaldo is probably stronger and faster.”

(Sir Bobby Charlton)

Martea care a trecut France Football a anuntat castigatorul Balonului de Aur 2008. Fara sa fie vreo surpriza prea mare pentru nimeni, el este Cristiano Ronaldo, cu un numar de puncte aproape dublu fata de locul 2, Lionel Messi. Pe mine unul, Messi nu m-a impresionat niciodata ca fotbalist pentru ca, in ciuda tehnicii lui individuale cu totul si cu totul deosebite, nu mi s-a parut ca ar avea maturitatea in joc necesara pentru a aduce echipei lui plusul pe care il aduce un mare jucator. E adevarat ca din sezonul asta Messi pare sa-si asume din ce in ce mai mult rolul de lider al Barcelonei, inscriind mai mult si parand mai aproape de imaginea idolului fara de care Nou Camp nu se regaseste. Cum ar veni, argentinianul abia acum incepe sa devina mare fotbalist si - in ciuda multor pareri pe care le-am auzit - cred ca e inca departe de titlul de "Cel mai bun fotbalist din lume".

Mai cred ca Messi a fost singura optiune rezonabila pe care criticii lui Ronaldo au putut - cu singurul argument al tehnicii individuale - sa o opuna covarsitoarelor performante pe care portughezul le-a avut in sezonul trecut.

Una peste alta, din punctul meu de vedere, Cristiano Ronaldo merita pe deplin acest balon de aur, orice ar insemna el. Mai cred ca numeroasele critici la adresa lui sunt nemeritate, multe dintre ele gresite si mai ales, provenite din acel ciudat mecanism al psihicului uman care face ca cei mai buni sa-si atraga, pe langa numerosii admiratori, si un numar direct proportional de critici si, uneori, chiar dusmani.

Arongant, fatalau, non-fair-play, neloial, nerecunoscator, incapabil sa fie determinant in momentele cheie, umflat artificial, ratangiu de penalty-uri in fazele superioare ale cupelor europene, toate criticile care i se aduc lui Ronaldo pot fi demontate una cate una cu acelasi tip de argumente care le genereaza. Dar nu despre asta vreau sa fie vorba aici.

Vreau sa ma opresc putin asupra frazei cu care am inceput, o afirmatie a lui Sir Bobby Charlton la scurt timp dupa ce Ronaldo a primit Balonul de Aur, un compliment care dintr-un anumit unghi valoreaza mai mult decat lunga lista a premiilor individuale ale portughezului: "A-l privi pe George [Best] jucand era Paradisul, si la fel e acum cu Ronaldo... singura diferenta e ca Ronaldo e, probabil, mai puternic si mai rapid". Ce imagine revelatoare... ce perspectiva noua asupra Paradisului si, mai ales, cat de uluitor de mult se apropie uneori de perceptia comuna a taramului visat...

Poate sa sune putin ciudat pentru cei din afara fenomenului fotbal, dar initiatii stiu. Nu degeaba Cantona spunea, la doua saptamani dupa ce George Best s-a dus printre stele, ca "Mi-ar placea sa imi pastreze un loc in echipa lui - George Best, adica, nu Dumnezeu" (!!!). Cantona stia ce spune, si la fel stia si Bobby Charlton, oricat de scandalos sau blasfemitor ar suna oricare din cele doua declaratii. Pentru ca amandoi au vazut Paradisul. Sa faci ceea ce stii cel mai bine si ce-ti place cel mai mult, si cu cele mai bune rezultate, acolo unde te simti cel mai bine in fata unei multimi care te venereaza, constient fiind ca, dincolo de aceasta multime prezenta, dincolo de orizont, exista o si mai mare multime - incomensurabila, poate - a carei veneratie se amplifica odata cu dimensiunea, cum altfel poate arata Paradisul???

Si, daca asta e blasfemie, de ce intreaga opinie publica gratula tripleta Best - Law - Charlton cu apelativul "Sfanta Treime"?

Coincidenta sau nu, cei trei care acum pazesc Old Traffordul imortalizati in bronz sunt singurii jucatori ai lui United care au mai castigat Balonul de Aur, in 1964 (Dennis Law), 1966 (Bobby Charlon) si 1968 (George Best), respectiv. Toti trei, antrenati de Matt Busby, o alta legenda atat de covarsitoare incat a fost imposibil de cuprins in statuia care pazeste o alta latura de pe Old Trafford. O legenda care a fost nevoita sa se intinda pe o intreaga sosea, suficient de lunga incat sa cuprinda cel mai mare stadion din Anglia: Calea Sir Matt Busby.


Bobby Charlton (249/757), Dennis Law (237/398) si George Best (179/470) au dat impreuna 665 de goluri pentru United, cu doar unul mai putin decat numarul Diavolilor. Cat de simbolic e asta? Si ce inseamna acel unic gol al implinirii numarului neimplinirii pe care nu l-a mai dat nimeni? Gol (goal), un cuvant care suna atat de gol in romaneste, dar atat de plin de sens in engleza, unde inseamna "scop"... Poate asta e de fapt... Poate Golul acela care face diferenta intre 665 si 666 este mostenirea Sfintei Treimi a Diavolilor, este Scopul pe care marea echipa a lui Matt Busby, cu Best, Law si Charlton, l-au lasat posteritatii, lui Ferguson, Giggs, Cantona sau Ronaldo. Golul este Scopul, o lectie pe care Ferguson a predat-o foarte bine, si pe care Ronaldo a inteles-o sezonul trecut in proportie destul e mare, dupa ce-a repetat-o de 42 de ori.


Si poate ca, uneori, dimineata, cand se plimba pe Soseaua United cu soarele in spate, umbra lui Sir Alex Ferguson e aproape la fel de lunga ca drumul lui Sir Matt Busby. Si poate ca atunci Ferguson isi arunca ochii in stanga, spre Old Trafford, si vede ca pe latura nordica nu exista nici o statuie. Si se gandeste ca, totusi, cateva socluri goale s-ar potivi de minune...