Incep, evident, cu finala, ultimul meci al sezonului, tras parca la indigo dupa primul meci al sezonului, Community Shield, supercupa Angliei. Acelasi scenariu, acelasi scor, acelasi deznodamant.Rezumatul primului meci, aici. Al ultimului, in continuare.
"Finala Champions League...", cu cuvintele astea incepe comentariul lui Costi Mocanu pe Pro TV si, desi nu sunt fan al comentariilor romaesti, enuntul asta reuseste sa imi induca o stare specifica, alaturi de senzatia ca sunt martor al unui eveniment grandios.
"E mai tare decat un campionat mondial" spunea Sir Alex Ferguson acum 3 sezoane despre CL, iar echipa lui avea sa paraseasca competitia 3 luni mai tarziu, ocupand doar locul 4 in grupa, cea mai slaba performanta a lui Manchester din cate imi amintesc eu.
Numai ca drumul spre mai bine trece prin mai rau, si orice urcus incepe de jos, asa ca - iata - la 3 ani distanta, diavolii se incoroneaza pentru a treia oara campionii Europei.
Chelsea a fost echipa pe care United trebuia s-o infrunte in finala, prima exclusiv engleza si a treia disputata intre cluburi din acelasi campionat, dupa Real Madrid - Valencia(2000) si Juventus - AC Milan(2003). Echipa lui Abramovich, parasita de Jose Mourinho la inceputul sezonului, parea usor in deriva dupa ce capriciosul miliardar rus o lasase pe mana lui Avram Grant, un antrenor fara nici un fel de anvergura. Numai ca, beneficiind de un lot de fotbalisti extraordinari si de ajutorul lui Henk Ten Kate ca antrenor secund, cand s-a tras linie Chelsea a reusit sa confirma pronosticurile din vara, acelea care o vedeau ca a doua candidata la castigarea titlului in Anglia. Mai mult inca, londonezii au reusit sa si ajunga, in premiera, in finala Champions League, performanta care lui Mourinho i s-a refuzat de 3 ori.
Asa ca pe 21 mai 2008, la Moscova, Manchester United si Chelsea FC - cele mai in forma echipe din Europa - si-au disputat al 52-a Cupa a Campionilor din istorie.
Impotriva fotbalului au fost o ploaie abundenta si prelungita pe mai multe zile, un teren incropit in graba si prea alunecos pentru ca fotbalul sa se desfasoare in voie si un arbitru pe care nu inteleg de ce FIFA inca il pastreaza in primul esalon valoric.
Pentru fotbal au fost doua echipe extraordinare, cu un potential fizic uluitor, un oras nerabdator sa organizeze un eveniment a carui grandoare a simtit ca o poate cuprinde, o natie incantata ca are doua reprezentate intr-un meci in care orice federatie europeana isi doreste sa aiba o reprezentanta, si foarte multe milioane de spectatori, credinciosi ai zeului fotbal, care se intrupeaza intr-o forma atat de grandioasa doar doua ore pe an.
Ferguson a trimis in teren un 4-4-2, cu van der Sar in poarta, fara surprize in linia de fund (Brown, Ferdinand, Vidic, Evra), cu o linie de mijloc atipica (Hargreaves, Scholes, Carrick, Ronaldo) si cu doua varfuri(Rooney, Tevez), semn ca a inscrie e mai important decat a nu primi gol in acest meci.
Cred ca a fost prima data cand Hargreaves a jucat mijlocas dreapta, probabil datorita jocului bun pe care l-a facut ca fundas dreapta, in ciuda faptului ca postul lui de baza e inchizator. Impresia mea a fost ca Ferguson a incercat o alcatuire care sa fie si surprinzatoare, si sigura si care sa-i si asigure lui Ronaldo destula libertate de miscare. Numai ca, pana la urma, jucatorii au respectat destul de fidel pozitiile pe care le intuise grafica tv, si - pentru ca totul s-a terminat bine - probabil ca a fost bine.
Chelsea a reusit sa-l recupereze pe Ashley Cole, accidentat la antrenamentul oficial, si a aliniat si ea cea mai buna formula: Cech - Essien, Terry, Carvalho, A.Cole - J.Cole, Ballack, Makelele, Lampard, Malouda - Drogba. Cu o mica mentiune: Essien este, dupa parerea mea, unul din cei mai buni inchizatori din lume - daca nu cel mai bun. Desi nimeni nu-l poate contesta pe Makelele ca fotbalist, cred c-ar fi fost mai intelept ca Essien sa apara in fata fundasilor, iar Belletti sau Alex sa completeze linia de fund. Si nu reusesc sa inteleg de ce in iarna Chelsea l-a dat la Portsmouth pe Glen Johnson, un fundas dreapta valoros, care sigur s-ar fi descurcat mai bine in fata lui Ronaldo decat a facut-o Essien.
Prima repriza a fost copios dominata de diavoli, care-au au avut cel putin 4 ocazii mari si au deschis scorul in minutul 25, prin golul - cum altfel? - al lui Ronaldo, al 42-lea al sezonului pentru portughez. Brown a centrat din dreapta, mingea a plutit peste linia de fund a albastrilor, iar Essien nu si-a imaginat ca cineva ar mai putea s-o ajunga. Si nici ca Ronaldo e in spatele lui, pregatit sa sfideze gravitatia, cu un elan scurt si o detenta impresionanta, plus o lovitura de cap directionata dezarmant de bine, la care Cech nu s-a mai obosit sa sara.
Publicul de pe Luhjniki Stadium a infirmat parerea mea - si nu numai - cum ca Chelsea o sa se simta la Moscova ca pe tern propriu, "That boy Ronaldo" fiind ritmul care s-a auzit in tribune multe minute dupa golul minunii din Madeira.
Neimpresionati insa, londonezii au incercat sa riposteze imediat dupa gol, cand Ballack s-a suit peste Ferdinand si-a trimis spre poarta periculos, dar pe directia lui van der Sar, care s-a remarcat cu-o parada spectaculoasa.
Frank Lampard, orfan de mama de doua saptamani, a fost totusi suficient de puternic incat sa se constituie in suportul psihic al intregii echipe pentru meciul asta, si a dovedit-o prima data cand a reusit sa egaleze, in ultimul minut al primei reprize. Sut de la 30 de metri al lui Essien, deviat nefericit de Carrick, apoi de Ferdinand, iar van der Sar a alunecat in momentul cheie, facand mai usoara misiunea mijlocasului lui Chelsea, care a trimis mingea in poarta elegant, dar fara prea mare efort. Evident, si golul asta, ca si cel impotriva lui Liverpool, a fost dedicat tot raposatei Pat Lampard, palida consolare pentru fiul ei a carui durere e cu siguranta mai mare decat lasa sa se vada.
In repriza a doua portile sau schimbat, dar directia predominanta de atac a ramas aceeasi, spre poarta care intre timp a devenit a lui van der Sar. Raportul ocaziilor in aceasta repriza a fost de partea albastrilor, care-au avut si-o bara, dupa un sut spectaculos al lui Drogba, dar singurul raport care conteaza, acela al golurilor, a ramas nemodificat pana la sfarsitul minutelor regulamentare de joc, spre disperarea multor pariori.
Dupa consumul fizic enorm din timpul primelor 90 de minute de joc, accentuat si de un teren foarte greu, moale din cauza ploii si extrem de solicitant, ar fi fost de asteptat ca meciul sa inghete in asteptarea penaltyurilor. Dar Anglia traieste din regulile elementare ale fotbalului si arunca la gunoi toate regulile continentului care tacticizeaza excesiv jocul si omoara spectacolul. Astfel ca ritmul de joc din prelungiri a fost destul de sustinut, prima repriza inregistrand cate o mare ocazie de fiecare parte.
Lampard a lovit bara cu un sut din intoarcere, si cine vrea, isi poate aminti - ca o curiozitate - ca si in finala din 1999 Bayern Munchen a lovit bara de doua ori. De partea cealalta, in minutul 100, Evra a scapat de doi fundasi si a trimis o minge in spate, central, spre Ryan Giggs, faza trasa la indigo dupa primul gol al sezonului pentru diavoli. Numai ca de data asta n-a mai fost gol, John Terry pastrandu-si echipa in joc cu o interventie de mare fundas.
Repriza a doua s-a scurs incet, agonizant de incet si pentru spectatori si probabil ca si pentru fotbalisti, epuizati dupa kilometrii cei multi alergati pe acest gazon-bazin. De consemnat nu sunt decat schimbarile facute in vederea penaltyurilor de cei doi antrenori si meleeul general incheiat pana la urma cu un cartonas rosu pentru Drogba, penalizare pentru o palma cu care ivorianul l-a lovit pe Vidic. S-a spus dupa meci ca gestul necugetat al atacantului lui Chelsea i-a costat pe acestia Cupa Campionilor, Drogba fiind, evident, un executant de penalty mai bun ca Terry. Eu cred ca gestul lui Drogba n-a avut repercusiuni decat la nivelul reputatiei fotbalistului, si-asa nu prea grozava. Pentru ca, la un meci atat de strans si decis atat de greu si de atat de putin cum a fost asta, e foarte corect sa spui ca si cel mai insignifiant detaliu poate pierde meciul, asa cum a spus Ferguson, dar e cu totul hazardat sa indici vreunul din detalii ca fiind cel decisiv.
Revazand faza, mi se pare ca, dimpotriva, Lubos Michel i-a facut un bine lui Drogba eliminandu-l, pentru ca ar fi fost mult mai rau pentru el sa ramana pe mana lui Vidic.
Si au venit penaltyurile, "loteria fotbalului", despre care eu cred ca a fost studiata de cei doi antrenori mai ceva decat Ogica. Nu incape indoiala, norocul se simte acasa la loviturile de departajare, dar contributia lui este redusa din ce in ce mai mult in fotbalul modern, prin pregatire psihologica, prin exersarea obsesiva a loviturilor la antrenamente si prin fel de fel de metode care mai trec prin capul antrenorilor.
Probabil ca despre fiecare din cele 14 lovituri as putea scrie cate un roman, dar imi vine greu sa spun cateva vorbe despre ce simteam cand le-am privit live. Desi nu m-am indoit nici un moment pe parcursul meciului de victoria lui United, in momentul ratarii lui Ronaldo mi s-a parut ca ceva in mine e paralizat, ca emotiile nu se mai pot transmite intre organe, ca picioarele nu imi mai ingheata si spatele nu mi se mai infioreaza la fiecare lovitura, creierul refuzand probabil sa mai proceseze vreo informatie pana la aflarea deznodamantului.
Loviturile s-au executat la poarta dinspre peluza suporterilor lui United, probabil un usor avantaj pentru diavoli, si o noua infirmare a teoriei conform careia Chelsea ar avea publicul de partea ei la Moscova.
Si au fost dupa cum urmeaza (revazute si redate pe masura ce se executa):
Tevez, micutul atacant argentinian care a incheiat meciul foarte nervos (de la el a plecat altercatia care a dus la eliminarea lui Drogba), a executat cu mult calm dupa un elan mare, l-a trimis pe Cech in partea opusa si a transformat. 1-0
Ballack a deschis balul pentru Chelsea. Executie sigura, puternica, nu foarte tehnica. Van der Sar a ghicit coltul, dar i-a fost imposibil sa ajunga mingea. 1-1
Carrick, fara vreo urma exterioara de emotie, a executat cum scrie in manual, a pacalit portarul si a trimis mingea in partea opusa. 2-1
Juliano Belletti, campion european cu Barcelona si marcator in finala de acum doi ani, a avut si el o executie foarte buna, in stilul lui Carrick dar cu mai multa eleganta. A ales dreapta, spre deosebire de Carrick, dar van der Sar n-avea de unde sa stie. 2-2
Cristiano Ronaldo, visul umed al lui Real Madrid, a vrut pentru a doua oara sa demonstreze ca ratarea de pe Nou Camp nu l-a afectat in nici o masura, dar executia l-a tradat. Oprirea in fata mingii - trademarkul lui - a parut una nervoasa, nicidecum calculata, iar a doua fenta a venit pe ntru ca Cech se incapatana sa nu aleaga partea si sa ramana pe picioare. Executia n-a mai fost calculata, elanul a fost scurt, iar inteligenta portarului lui Chelsea a avut castig de cauza. 2-2 in continuare, iar Chelsea, cel putin statistic, avea prima sansa. Doua penaltyuri ratate in momente cheie sunt suficiente pentru a eclipsa impresionanta performanta a celor 42 de goluri in sezon si de a-i pune lui Ronaldo o eticheta urata. Ceva imi spune ca portughezul va avea o tema pentru acasa in vara asta. Norocul lui insa, ca si al lui Manchester (daca se poate numi noroc uluitorul fler al acestui mare antrenor care este Ferguson), este ca echipa se ajuta mult de Ronaldo, dar nu depinde de el. Ronaldo este vedeta lui United, nu si omul providential pentru echipa, asa cum era Ronaldinho la Barcelona in 2006, sau Henry la Arsenal pana anul trecut.
Frank Lampard, in fata a 40.000 de fani ai diavolilor, probabil fiecare dintre ei nerabdator sa-i aminteasca de moartea mamei lui cu doua saptamani in urma, avea ocazia sa-si puna echipa in avantaj. Si, desi excutia a fost nervoasa - van der Sar ghicind partea si ratand de putin interventia - a avut suficienta precizie incat sa marcheze, iar de Pat Lampard si-a amintit abia dupa ce-a executat, ridicand mainile spre cer, a 3-a oara in ultimele 3 meciuri. 2-3, iar guma lui Ferguson avea dintr-o data gust salciu.
Owen Hargreaves, simtind si el din plin cotele adrenalinei crescand vertiginos, a executat cu emotii pentru toti cei care - dintr-un motiv sau altul - ii voiau campioni pe United. Cech a sarit corect si pana in ultimul moment mingea a parut ca sare poarta, dar a prins de putin spatiul de sub bara, fara vreo sansa pentru portar. 3-3, o singura ratare.
Ashley Cole, al doilea fundas stanga cu care Chelsea a terminat meciul, trecut aproape de o ratare. van der Sar s-a concentrat, a ghicit partea si a atins mingea, dar prea putin pentru a reusi sa o scoata din poarta. 3-4, iar pe londonezi ii despartea un singur penalty de primul lor titlu european.
Nani, portughezul din Praia, a executat ultimul penalty pentru diavoli, cam de aceeasi maniera cu Ashley Cole. Cech a lovit mingea, dar din manusa lui mingea a intrat in plasa. 4-4, dar Chelsea avea ultima lovitura, si doar Dumnezeu sau van der Sar mai puteau face ceva pentru Ferguson si echipa lui.
Si probabil ca primul a decis ca e cazul sa faca ceva atunci cand capitanul albastrilor, John Terry, s-a indreptat spre punctul cu var. Cel care si-a mentinut echipa in joc cand a scos sutul pe care scria gol al lui Ryan Giggs a reusit sa-l pacaleasca pe van der Sar, dar a alunecat in momentul loviturii, iar mingea a ricosat din bara din dreapta spre peluza care a explodat de bucurie. 4-4 dupa prima serie de 5, si probabil ca lacrimile pe care bravul John Terry le va varsa in amintirea acestei executii vor fi mai multe decat stropii de ploaie care au cazut pe Luhjniki in seara de 21 mai 2008.
Moartea subita, cel din urma criteriu prin care se poate decide castigatorul unui meci de fotbal. Probabil ca o asemenea finala n-ar fi fost completa daca nu s-ar fi ajuns pana aici.
Anderson - intrat in locul lui Brown special pentru a executa penalty (oare Ferguson chiar s-a pregatit pentru al 6-lea executant?) - a trimis pe directia portarului, dar cu suficienta forta incat sa nu-i dea acestuia nici o sansa. 5-4
Salomon Kalou a executat cu calmul celui care n-a trait toate cele 120 de minute ale meciului si a transformat sec, fara a-i lasa vreo sansa lui van der Sar. Chelsea continua sa traiasca, chiar daca multi spectatori simteau ca se apropie de infarct. 5-5
Batranul Ryan Giggs, dupa 34 de ani, 18 sezoane si 759 de meciuri in tricoul lui United a aratat ca a vazut prea multe pentru a se lasa dominat de emotiile acestei finale. 6-5, la fel de firesc ca moartea.
Anelka, si el introdus special pentru penaltyuri, s-a indreptat spre minge la fel de calm ca si cum ar fi mers sa-si cumpere paine. van der Sar era cel nervos si se pare ca, dupa criterii de nimeni stiute, uneori asta ajuta. Anelka a ratat, iar Manchester United a devenit, pentru a treia oara, campioana Europei.
Ciudata priveliste, imediat dupa bucuria diavolilor, camerele l-au surprins pe Ronaldo prabusit la jumatatea terenului, portughezul avand probabil nevoie de aceasta descarcare inainte de a se bucura de un titlu la care, desi a contribuit din plin, putea fi principal vinovat daca in vreuna din fractiunile de secunda pe care nu le intelege nimeni, ceva s-ar fi intamplat altfel.
Caracterele exceptionale ies in evidenta in momente exceptionale, iar seara de la Moscova n-a dus lipsa de nici una din cele doua componente. Imediat dupa deznodamant, Gary Neville a fost cel care l-a ridicat pe Ronaldo de la pamant, iar Paul Scholes, inainte de a se alatura bucuriei colegilor lui, a simtit nevoia sa incerce sa-l consoleze pe neferictul Terry.Avram Grant imbratisandu-l pe John Terry in ploaie e o priveliste demna de cel mai siropos film din cate pot exista, dar senzatia mea e ca smulge mai multe lacrimi.
E totusi gresit, cred eu, ca vreunul dintre cei doi care au ratat pentru Chelsea sa fie discreditati in vreun fel exclusiv pe baza acestor penaltyuri. Nimeni nu poate explica mecanismele prin care un asemenea meci se castiga si mie imi e clar ca nu poate fi vorba despre faptul ca, intr-o masura sau alta, asta e ceva ce transcede fotbalul. In nici un caz nu poate fi vorba de vreo vina a lui John Terry sau a lui Nicholas Anelka, ambii providentiali in anumite momente pentru echipa lor, si probabil ca fara oricare dintre ei Chelsea nu ar fi ajuns pana aici.
In tabara invingatorilor e normal ca sentimentele sa fie antagonice. Pentru mine, bucuria castigarii acestui trofeu mi-a asternut pe fata pentru cateva zile un zambet tamp, de felul celor care apar imediat dupa sex. Si am inteles in sfarsit, la vreo 10 ani distanta, la ce se referea Dan Petrescu cand declara pentru Eurosport "Scoring a goal is like the best sex of your life", fraza care m-a urmarit si m-a intrigat de pe vremea cand actualul antrenor de la Urziceni era una din vedetele lui Chelsea.
Despre Manchester United, despre victorie, despre istorie si despre glorie, despre Busby Babes si George Best, despre Matt Busby si Bobby Charlton, despre Alex Ferguson si Ryan Giggs raman foarte multe de spus, dar pentru toata astea imi voi rezerva o postare separata.
Asta a fost necesara, dar prea lunga si probabil nereusita. Raman dator cu multe intrari, sper sa recuperez cat mai curand
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu