luni, 30 decembrie 2013

Clienti ai Romei, supusi ai Romei (55 i.Ch. - 60 d.Ch.)

Prima debarcare a lui Cezar in Britannia
Fotografie din colectia lui Donald W. Olson,
Department of Physics, Texas State University
In calitate de guvernator al Galiei romane (pozitie in care a fost numit dupa terminarea consulatului, in 58 i.Ch.),  Cezar a incercat in permanenta sa impinga inspre nord granitele imperiului, atat din ratiuni politice, cat si economice. Pe de o parte, subjugarea galilor ii crestea prestigiul si implicit si statutul in viata politica romana, iar pe de alta parte guvernarea unei provincii atat de bogate il ajuta pe Cezar sa-si plateasca datoriile masive pe care le avea in Roma.

In vara anului 55 i.Ch., sub pretextul unei riposte impotriva britonilor despre care Cezar spune ca i-ar fi sustinut pe belgi impotriva lui, viitorul imparat traverseaza Marea Manecii intr-o misiune de recunoastere mai degraba decat de cucerire. Aceasta prima expeditie nu a avut nici un ecou notabil in insula si abia un an mai tarziu, cand Cezar se intoarce cu o forta superioara, campania lui are un oarecare succes. Desi nu a reusit sa cucereasca vreun teritoriu sau macar sa-si stabileasca un cap de pod in Britannia, Cezar il va impune pe Mandubracius al trinovantilor ca principala forta politica din sud-estul Britaniei, in dauna lui Cassivellaunus, liderul tribului catuvellauni.

Prin aceasta Britania intra in orbita romana iar regii celti de aici vor fi socotiti regi clientelari ai Romei, un statut in care regatul lor se afla de facto sub dominion roman. Acest status quo se va mentine aproape 100 de ani, pana in 43 d. Ch. cand imparatul Claudius ii va da generalului Aulus Platius comanda a 4 legiuni si misiunea de a-l repune pe tron pe Verica, regele al atrebates deposedat de catuvellauni.

Expeditia va fi incununata de succes, iar la finalul ei insusi imparatul Claudius va veni in insula pentru a primi capitularea a "11 regi" si pentru a stabili capitala noii provincii romane Britannia la Camulodunum (astazi Colchester, in Essex).

Desi in urmatorii 20 de ani romanii isi vor consolida dominatia si vor incepe procesul de romanizare a teritoriului, populatiile bastinase vor continua rezistenta si vor hartui legiunile Romei dinspre regiunile neocupate. Simbolul rezistentei anti-romane este desigur Boudica, dar pentru ca este atat de celebra regina Icenilor merita sa ii spun povestea ceva mai pe indelete. Si voi face asta in episodul urmator.

luni, 23 decembrie 2013

Preistoria

Inceputurile istorice sunt intotdeauna neclare. Teoriile arheologice actuale ne invata ca sfarsitul ultimei glaciatiuni a avut loc in urma cu aproximativ 12.000 de ani. Calota glaciara retragandu-se inspre nord, populatiile umane sau hominide au inceput sa radieze dinspre zonele ecuatoriale inspre noile habitaturi nordice. Wikipedia spune ca exista urme ale activitatii omenesti in arhipeleagul britanic chiar si inainte de sfarsitul ultimei glaciatiuni, cand fara indoiala teritoriul asta trebuie sa fi fost tare ostil. Vorbind de preistorie suntem de cele mai multe ori in plin teritoriu speculativ, dar probabil ca nu gresim prea mult daca spunem ca arhipeleagul britanic a fost locuit continuu timp de aproximativ 8.000 de ani.

Evident, primii oameni se aflau la mila elementelor in mult mai mare masura decat contemporaneitatea, si nu e de mirare ca primele civilizatii s-au dezvoltat in zone calde, propice agriculturii, care a permis mai apoi dezvoltarea elementelor esentiale ale civlizatiei: traiul sedentar, surplusul de hrana, depozitarea hranei si - in sfarsit - schimbul de produse, chintesenta societatii umane. Intr-un teritoriu inospitalier cum e arhipeleagul britanic, e normal ca civilizatia a pornit mai tarziu, iar principalul mijloc de procurare a hranei era vanatoarea.
Stonehenge, construit in mileniul III i.Ch.

In faimosul sau Tratat asupra credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade elaboreaza magistral diferentele intre existenta spirituala a unei popularii majoritar agricole si cea a unei populatii de vanatori. E probabil pseudo-stiintific si cu siguranta greu de demonstrat, dar impresia mea este ca in psyche-ul englez inca se mai vad ramasite ale acestor vanatori primitivi, concurenti in cursa supravietuirii pentru hrana si adapost. Urmasii constructorilor Stonehenge-ului traiesc in zgaraie norii din City si Canary Wharf.

Lucrurile stau cu totul altfel in Scotia si Irlanda, unde principalul fond genetic e constituit de populatiile celtice. Celtii sunt o ramura a indo-europenilor care a ajuns in arhipeleag cu circa 500 de ani inaintea romanilor si au adus cu ei de pe continent obiceiul cresterii animalelor, al prelucrarii fierului si al schimbului de marfuri, principalul export al insulelor britanice fiind cositorul. Imi amintesc cum in istoria romanilor din clasele primare invatam ca dacii exportau grane in schimbul armelor. Bineinteles, principalul partener comercial al dacilor erau grecii stabiliti la Marea Neagra, dar nu e exclus ca in perioada de maxima expansiune a populatiilor celtice (sec. 2 i.Ch.), cand acestia ocupau tot nordul Europei intre Carpati si Atlantic, arme fabricate in arhipeleagul britanic sa-si fi gasit drumul spre regatele dace din Apuseni in timp ce graul cultivat in Campia Romana parcurgea traseul invers de-a lungul continentului.

Distributia triburilor celtice in epoca fierului
Asadar celtii, posesorii unor tehnologii superioare si ai unor bune relatii comerciale cu masa continentala, sunt cei care vor coagula populatia insulelor britanice si vor forma primele formatiuni politice cunoscute: pictii, galii si bretonii, nume generice folosite pentru populatii impartite intr-o sumedenie de triburi. 

De remarcat ca in limba romana folosim acelasi cuvant - gali - pentru a-i desemna atat pe celtii din Irlanda cat si populatiile cucerite de Iulius Cezar pe teritoriul Frantei de azi. Desi au o origine comuna, cele doua populatii sunt complet distincte. Galii lui Vercingetorix sunt numiti asa dupa gallus, numele latin al populatiilor pe care grecii ii numeau celti (Κελτοί). E usor de facut o analogie cu geti/daci, un alt exemplu, mult mai familiar noua, de o singura populatie cunoscuta atat sub numele ei grec cat si sub cel latin. In schimb, galii din Irlanda isi iau numele de la cuvantul guoidel, originar din Tara Galilor, si care inseamna pur si simplu irlandez. Numele lor latin era hiberni. Tara Galilor este un alt exemplu nefericit de confuzie lingvistica, peninsula cunoscuta in engleza ca Wales fiind in epoca pre-romana locuita de britoni (triburile deceangli, ordovices, cornovii, demetae si siluries - toate nume latine).

Asa arata, foarte pe scurt, traseul care a adus arhipeleagul britanic in stadiul in care l-a gasit Iulius Cezar la prima debarcare romana in insule, in 55 i.CH., si acesta e momentul in care David Hume pretinde ca isi incepe a sa "Istorie a Angliei, de la invazia lui Iulius Cezar pana la revolutia din 1688". Fara ajutorul istoricului scotian, a trebuit sa compilez intreg acest articol din Wikipedia. In episodul viitor, despre Britannia Romana.

vineri, 20 decembrie 2013

Predoslovie

Incercarea mea de a intelege spiritul locurilor pe care astazi le stim sub numele de Marea Britanie cuprindea intre altele si doua lecturi pe care le consideram importante: o istorie a Londrei si o istorie a Angliei. Fara sa fiu prea pretentios care istorie anume sa o aleg si cat de riguroasa sau de documentata sa fie, dar cu cerinta sa fie digerabila.

Librariile englezesti sunt foarte bogate in optiuni si initial mi-a fost relativ greu sa aleg. Pentru istoria Londrei m-am decis asupra Life of London, scrisa de Boris Johnson, primarul Londrei si istoric scolit la Oxford, pentru ca in primele luni petrecute in insula mi se parea a fi un politician inteligent, carismatic si avand ca prioritate binele comunitatii pe care o serveste. Am fost multumit de carte, desi parerea mea despre politicianul Boris Johnson s-a schimbat considerabil in ultimele luni.

David Hume (1766) de Allan Ramsay
In ce priveste istoria Angliei, alegerea s-a dovedit a fi chiar mai grea. Pentru ca se pare ca putini istorici s-au incumetat la a incepe o lucrare asa de imensa si majoritatea prefera sa se concentreze pe capitole ale acestei istorii. Ori, eu voiam sa citesc o carte, nu 10, desi e probabil ca pana la urma lucrurile sa ajunga acolo. Vreo patru optiuni au parut sa-mi satisfaca toate criteriile:

- Peter Ackyroyd - The History of England - cea mai populara si la moda optiune, omniprezenta in librarii si scrisa e un autor contemporan, respectat si respectabil;

- Andre Maurois - History of England - o alta optiune foarte buna, pe care n-am inceput-o exclusiv datorit aversiunii mele fata de cartile electronice;

- Lord Macaulay - The History of England - parea a fi optiunea preferata. nu stiam la acea vreme ca, desi cea mai celebra, opera lui Lord Macaulay acopera numai o perioada de cateva decenii, de la inscaunarea lui Iacob al II-lea Catolicul (1685) pana la moartea lui Wilhelm de Orania, in 1702. In paranteza fie spus, in Anglia nimeni nu le spune asa celor doi monarhi, ei fiind cunoscuti ca James II si William III. imi place sa le folosesc numele pe care le-am invatat studiind istorie in Romania pentru ca imi ofera o perspectiva asupra faptelor de care nu pot beneficia studiind exclusiv scrierile locale.

- David Hume - The History of England - o carte despre care am aflat de la Mircea Flonta, ceea ce a facut-o interesanta, dar care avea, in mintea mea, cateva mari neajunsuri: David Hume a fost filosof mai degraba decat istoric, a fost scotian mai degraba decat englez si a trait la jumatatea secolului 18 unde, inevitabil, se va termina si istoria lui.

Dintre cele patru, alegerea a facut-o mai degraba intamplarea decat propria-mi constiinta, printr-un concurs de imprejurari care cuprinde descoperirea audiobookurilor ca cea mai convenabila si mai placuta forma de a-mi stimula creierul in timp ce merg pe bicicleta si descoperirea istoriei lui Hume ca fiind singura accesibila dintre cele patru.

Masiva lucrare a lui Hume, in 5 volume, s-a dovedit extrem de potrivita si pana acum m-a ajutat sa-mi indeplinesc obiectivele peste asteptari. Am ajuns abia la jumatatea volumului al doilea, la sfarsitul domniei lui Edward al III-lea, dar intelegerea pe care o aveam asupra istoriei Angliei s-a schimbat si imbogatit radical.

Experienta m-a invatat ca informatiile mi se stocheaza mai temeinic in creier daca si scriu despre ele, si asta e unul din obiectivele seriei de posturi pe care o incep azi. Celalalt este revitalizarea obiceiului de a scrie, care pana acum pare a-mi da unele din cele mai profunde satisfactii.

Aceasta este asadar introducerea, iar din postul viitor o sa incep sa rememorez pe scurt si in ordine cronologica istoria Angliei bazata in principal pe monumentala lucrare a filosofului scotian. Nu vreau si nici nu pretind sa retin toate informatiile din carte, si nici macar pe toate cele importante, ci doar sa-mi contruiesc un schelet, o structura elementara in care sa pot sa asez informatiile pe care le culeg din realitate. Am constatat de exemplu ca de cand am inceput sa citesc (sa ascult?) cartea, privesc cu totul altfel si am o cu totul alta intelegere a efigiilor funerare din evul mediu timpuriu expuse in Victoria & Albert Museum.

Pentru ca vreau totusi sa-i rescriu cartea lui Hume intr-o maniera usor de digerat si cu respect fata de faptul istoric - avand ca model manualele de istorie pe care le-am studiat in gimnaziu, o sa ma ajut la tot pasul de Wikipedia, iar daca acest minim de cercetare ma va indruma spre alte lucrari din care sa vreau informatii, cu atat mai bine.

Cam asta e introducerea. In postul urmator voi incepe sa ma uit la antichitatea britanica, iar daca aceste mici extracte vor fi de ajutor si altcuiva vreodata, treaba asta ma va bucura foarte.

vineri, 19 aprilie 2013

Biggest game

I like Rowanne, I did since the day I've met her. Despite her poor choice of a favourite team, when it comes to football she's got the right sort of passion, the passion that could move mountains and fulfil dreams. This article is for her, in response to the following facebook message:"Can I ask you a favour? One of my br colleagues is doing a piece on games from a fans pov and he's missing an Eastern European influence. Could you possibly knock up about 200 words on the biggest Steaua game you've attended?" Well, Rowanne, it's more than 200 words, I tried to give you more to choose from.

The biggest Steaua game I ever attended... this is like asking who's the most beautiful woman in the world or what's the best car. One can have favourites, but in the end you can't really tell.

The first big game that comes to mind is 1-0 against Southampton in 2003; then 1-1 against Liverpool the same year, both in the UEFA Cup. The next few years good performances kept pouring in. The UEFA Cup match against Valencia in 2004 stands out: having lost 2-0 in Spain to the trophy holders, recent winners of the European Super Cup and a team ranked at number 1 by UEFA coefficients, managed by a then very fashionable Rafa Benitez, Steaua looked like an easy prey. Despite the hopeful media hype, not a lot of people in the stands in that cold, rainy February night in Bucharest expected our guys could go past the first knock-out stage of the competition. Qualifying from a tricky group was enough of a performance and we were there merely to congratulate Walter Zenga and his players. And of course, because we were always there. However, despite not getting the much expected early goal and despite the 0-0 at half time, Steaua managed to push for extra time after two second half goals by Andrei Cristea. By the time of the penalties, the psychological gap between the teams was so big, there could only be one winner. I wonder if there's a point in saying anything about locking up down town Bucharest until morning, getting home drunk two days later, or calling all my friends in the middle of the night. Not that anyone was sleeping anyway. All of these have happened, but the emotion of the night is not brought back by merely recollecting the facts. I doubt it can ever come back.

Sure, we were knocked out by Villareal the following round, but by that woke no one up from the dream. And I bet none of the 25.000 people that waited two hours in the blistering snow for a game that was never going to happen regret it.

Things went on upping next season. The decade-old Champions League dream still eluded us, but Steaua marched gloriously through the UEFA Cup group, winning it undefeated, with a 4-0 hammering of RC Lens the icing on the cake. I remember that game well. We stopped a shooting day of a multi-million dollar budget film early to get to it. We had 11 of the English guys in the crew with us. Gary Pocock, big Spurs fan, told me after that game: “I have been to many stadiums, all around Europe, but what I have seen last night was the best atmosphere I witnessed in my life.” The next day, some of those 11 were sporting Steaua shirts.

When European spring came about in 2005 the upgrade to Ghencea Stadium forced Steaua to play on National Arena, some 5 miles away. And I remember the each of the bi-weekly 5-mile pilgrimage. 0-0 against Herenveen, followed by 3-1 in Netherlands. 0-0 against Betis Sevilla, followed by 3-0 in Spain. 0-0 against local arch-rivals Rapid on the back of a 1-1 away draw. The only win, and the most memorable game of the campaign was 1-0 against Middlesbrough in the semi-final. We could smell European glory, and the 55.000 at that game joined forces to display just one, gigantic word: THE FINAL. It was not going to happen, and after the psychological breakdown on Riverside where we lost 4-2 we had to watch FC Sevilla lifting the trophy.

Nevertheless, there were more than 55.000 trying to attend the game against Standard Liege 3 months later. So much more that about 5.000 were left at the gates. After 10 years, Champions League football was going to happen again. I remember a few things from that game. I remember one banner. They're always as funny as they are politically incorrect: “Bonjour! Belgian pedophiles on tour”. I remember our two goals. But most of all I remember the torches. Once the Champions League qualification was sealed, they started. It was forbidden, of course it was forbidden. No one protested though. The match programme, distributed for free before the game, made for some great torches. Must've been about 20.000 of them. Quite a sight.

And I remember going to the first my first Champions League game. Those Fors cardboard cutouts above the turnstiles looked like the gate to Neverland. Ce sont les meilleures equipes... We were up against the best and, by God, did we enjoy it! Sure, nothing ever came out of it, and we are still to qualify for the Champions League knock-out stage, but no one can take away the memories: visits by Olympique Lyonnais, Real Madrid, Arsenal, Bayern Munich and the likes. Record away turnout at the Santiago Bernabeu. About 25.000 Steaua fans, more than even Barcelona or Atletico produce there. One unlucky ball away from drawing with the best team in the history of the game on their turf.

Oh, there were high and lows. It's always like that. It was sad going out to Chelsea in Europa League earlier this year, but how can we not be proud after dominating the Champions League holders three halves out of four? As for that Champions League knock-out stage qualification, not to worry. It will come. There's always next year.

I know, I spoke exclusively about European games. Of course there have been memorable domestic games. Plenty of them. However, it's different in the home league. We know we're the pick of the crop. It's in Europe we can really measure our strength. And only against the very best.

miercuri, 12 decembrie 2012

No Mario in the word team

Articol scris pentru www.manutd.ro

Manchester City - Manchester United 2-3 (Yaya Toure '60, Zabaleta '86 - Rooney '16 '29, van Persie '90), Braclays Premier League 2013, Matchday 16, 2012-12-09, Etihad Stadium, Manchester

Am vazut meciul abia azi-dimineata si pentru ca stiam deja rezultatul am putut sa-l privest ceva mai relaxat, fara tensiunea pe care o experimentezi cand il vezi live. A fost fara indoiala cel mai greu meci al sezonului pentru United si e o mare usurare ca am luat 3 puncte. Pentru ca lupta pentru titlu pare din ce in ce mai mult o afacere in doi. Chelsea e deja la 10 puncte distanta si cu Benitez la carma e destul de improbabil sa aiba vreo revenire spectaculoasa. Iar daca-l schimba pana la finalul sezonului, cu atat mai rau.

City in schimb are - spun asta de la inceputul sezonului - cel mai bun lot. Si se vede. Doar incapacitatea lor de a transforma o multime de fotbalisti valorosi intr-o echipa valoroasa ii face sa piarda puncte. Si asta a fost cazul si in meciul de ieri. Au inceput in forta, dominand si impingandu-i pe United spre propria poarta. Au incercat un prim sut, a prins De Gea. Dupa care a venit ratarea indolenta a lui Balotelli din minutul 11, despre care eu cred ca a fost momentul psihologic al meciului. E normal ca mijlocas, cand vezi atacantul atat de indolent, sa capeti un sentiment de redundanta, sa ti se para ca parca nu face sa muncesti prea mult daca omul din fata ta oricum isi bate joc de munca ta. In plus, pun pariu ca Balotelli nu castiga prea des concursuri de popularitate in vestiarul lui City.

Pare putin, dar intr-un joc cu asemenea miza si de asemenea intensitate, un detaliu ca asta e suficient sa schimbe raportul de forte din teren. Si s-a cam intamplat asta, mai ales ca United a reusit sa inscrie 5 minute mai tarziu. A fost un contra-atac rapid si cu o curgere buna, dar tot nu-mi explic cum s-a intamplat primul gol. In momentul ultimei pase, atacul era in 2 contra 5. Rooney a depasit doi jucatori din pasa si unul din dribling si a trimis mingea foarte inteligent, probabil si puternic, dar tot nu-mi explic lipsa de reactie a lui Joe Hart. Am crezut initial ca mingea a fost deviata, dar nu s-a intamplat asa. Posibil ca pur si simplu, Joe Hart sa fi avut si el un moment de deconcentrare, sau sa fi fost acoperit de fundasi.

La 1-0, United si-a permis sa schimbe tempoul meciului si sa puna conditii legate de cum le-ar placea sa joace. Si chiar daca atacul n-a rupt gura targului, apararea a avut mai mult timp sa respire. Iar United a fost, spre deosebire de alte meciuri, mult mai nemiloasa in atac, renuntand la prostul lor obicei de a irosi ocazii. Golul al doilea, spre deosebire de primul, n-a mai avut in el nici o doza de noroc, ci doar o executie ca la carte. Rafael stia ca Rooney va fi in zona aia, Rooney a reusit sa-l pacaleasca pe Kolo Toure si a trimis mingea la radacina barei stiind ca Joe Hart nu va avea timp s-o prinda. De data asta Joe Hart a reactionat, dar a trebuit sa-si schimbe piciorul de sprijin, iar sutul a fost dat in asa fel incat sa n-aiba timp.

Rooney mi-a cam iesit de la suflet de acum doi ani, de cand cu ideile lui despre plecat la City, dar vin momente ca asta in care importanta vreunui gol de-al lui, sau in cazul asta, a unei duble, te face sa te gandesti din nou la cifrele carierei omului astuia. La 27 de ani, Rooney e deja la al 8-lea sezon in tricoul lui United si e al patrulea marcator din istoria clubului, cu sanse bune sa urce in clasamentul asta. si usor-usor, alunecand in spatele varfurilor, Rooney pare ca se si redescopera, jucand din ce in ce mai mult intr-o pozitie care pare sa-l prinda mai bine acum, pe masura ce intra in anii de varf de forma fizica si mentala.

La pauza s-au schimbat portile, dar nu si directia de atac. Scapand de Balotelli si bagandu-l in locul lui pe Tevez, Mancini a reparat prostia pe care a facut-o la inceputul meciului. De fapt, cine stie... toata presa a spus ca Mancini a gresit lasandu-l pe Tevez pe banca, dar la cata liniste e in vestiarul lui City, cine poate sti daca Tevez n-a amenintat ca pleaca in Argentina inainte de meci, sau ceva? Sau daca nu cumva chiar o fi fost, pe neve, intorcandu-se sambata seara? Cert e ca, odata intrat pe teren, Tevez a inceput sa faca singurul lucru pe care-l stie: a inceput sa alerge ca un nebun, punand o presiune imensa pe apararea lui United, care s-au vazut din nou impinsi spre propria poarta si care au cedat cu buna stiinta teritoriu, linistiti probabil de avantajul celor doua goluri. Care avantaj n-a fost pana la urma suficient pentru ca, desi apararea a facut tot ce-a putut, pana la urma presiunea lui City tot s-a transformat in goluri. Doua goluri marcate de fundasi, dar si astea se pun. Fara indoiala ca De Gea a fost extrem de frustrat ca, dupa ce a avut doua parade extrem de bune in aceeasi faza, a primit gol din sutul lui Zabaleta.

In tabara rosie, toata lumea ar fi fost multumita cu un punct inainte de meci. Si chiar daca City a egalat cu 3 minute inainte de terminarea timpului regulamentar, la 2-2 United pleca cu avantaj de 3 puncte si cu cel mai greu meci al sezonului bifat cu bine. Dar Tevez, intr-o vendetta personala impotriva lui Rafael, l-a faultat pe brazilian intr-o pozitie ideala pentru lovitura libera a lui van Persie care, asistat de un picior al lui Nasri, a adus cele 3 puncte lui United. Castigator: 20, rosu.

Mai sunt cateva momente de discutat:

1. golul lui Ashley Young, perfect valabil, care ar fi facut 3-0. Daca City ar fi castigat, s-ar fi facut mare caz de el, si pe buna dreptate. Din fericire pentru toata lumea, la sfarsitul meciului n-a mai contat prea mult ca un potential 3-0 s-a transformat in 2-1. Dar ce e de invatat din asta e ca e inadmisibil, mai ales in fata unui adversar atat de periculos cum e City, sa te expui chiar si pentru cateva secunde. Arbitrul n-avea sa-si schimbe decizia oricum, Ashley Young trebuia sa fuga inapoi in aparare si sa-si vada de meci.

2. faultul lui Tevez la Rafael, mie mi s-a parut de rosu. Dar pentru ca treaba asta nu cantareste nicicum in rezultatul final al meciului, e o chestie pe care mai degraba as lasa-o in voia dreptatii divine.

3. Moneda de 2p. Din tribune s-au aruncat monezi si alte obiecte in teren pe tot parcursul meciului. City ar fi trebuit sa ia masuri impotriva chestiei asteia. Dar daca nu s-ar fi intamplat nimic, nici nu s-ar mai fi spus nimic despre asta. Rio a fost norocos ca a scapat doar cu arcada sparta, putea fi mult mai grav. Iar City au fost norocosi ca Joe Hart a intervenit promt cand idiotul cu fes albastru a intrat pe teren. Si pentru ei putea fi mult mai grav. Am o parere ambivalenta fata de huliganismul din fotbal. In principiu sunt de acord cu fenomenul, cu injuraturile de pe stadioane si cu bataile din afara lor. Sunt lucruri mutual consimtite, iar incurajarea propriei echipe si injurarea adversarilor, dincolo de faptul ca s-a convenit a fi parte din spectacol e singurul mijloc pe care il au la indemana spectatorii de a-si ajuta echipa. Limita pe care o trag eu este cand evenimentele din tribuna intra in contact direct cu cele de pe teren. Impotriva scandarilor rasiste sau de orice fel, jucatorii trebuie sa isi activeze protectiile mentale, sa-si vada de joc si sa le ignore. E drept ca e dificil si ca uneori se intrece masura, dar marea masa a suporterilor se cam opresc inainte de asta. Dar mi se pare absolut inadmisibil sa lovesti jucatorii cu obiecte contondente sau sa intri pe teren cu intentia de a agresa un jucator. In cazurile astea, nu mai vorbim despre fotbal, ci despre o alta forma de activitate umana despre care nu sunt sigur ca se incadreaza la sporturi. Daca il urasti asa mult pe Ferdinand, cauta-l acasa si rupe-i un picior. Sigur n-o sa mai joace o vreme. Dar in ritmul asta, in curand n-o sa mai avem deloc fotbal in scurt. Iar eu unul nu prea vreau asta.

In fine... mi-a fost frica de meciul asta, dar l-am trecut cu bine. 6 puncte in fata la jumatatea lui decembrie e foarte bine, dar in nici un caz suficient. Se pare ca am invatat cum sa-i desfacem pe City, victime ale egourilor fotbalistilor cu salarii de 7 cifre, trebuie sa invatam cum sa ne depasim si pe noi insine. Pentru ca pana acum, sezonul asta, United a gafait foarte tare. Trebuie sa schimbam asta, mai ales ca mie mi-e dor de un treble.

vineri, 30 noiembrie 2012

Autoportret cu Bombay si floricele

Gregory David Roberts - Shantaram, Abacus, London, 2004

Dupa ceva mai bine de 900 de pagini, imi dau seama ca e posibil sa fi fost putin nedrept cu cartea lui GDR. Am inceput s-o citesc cu prejudecata ca e genul de carte occidental plecat in India sa se redescopere, iar tentativele de filosofare pe care GDR le arunca la tot pasul n-au facut decat sa imi creasca dispretul pentru cat de putin din India inteleg occidentalii care au pretentia ca inteleg India si mi-au scazut respectul pentru scriitura lui Shantaram pana in punctul in care am vrut sa renunt la ea dupa vreo 100 si ceva de pagini. Dupa vreo 350 insa, ceva s-a intamplat: fie m-am obisnuit sa ignor partile slabe, fie m-am obisnuit cu ele, fie am inceput sa urmaresc actiunea cu atata interes incat lamentarile laterale ale autorului n-au mai contat.

Si pana la urma, Shantaram nu e o pierdere totala de vreme. Sunt multe parti care puteau foarte bine sa lipseasca iar calitatea scriiturii nu e dintre cele mai bune, dar actiunea merita urmarita. Pentru ca se intampla multe lucruri, iar multe dintre ele sunt uimitoare. E un roman fluviu, extrem de inegal si cu episoade clar separabile. Fiind o asa constructie, si de dimensiuni asa mari, banuiesc ca era inevitabil sa fie inegal. Si imi mai imaginez ca fiecare cititior isi alege alte bucati preferate. Mie mi-au placut cel mai mult aventurile din puscaria de pe Arthur Road si episodul din razboiul din Afghanistan. Probabil si lupta alaturi de tamilii musulmani din Sri Lanka ar fi fost interesanta, dar asta e pentru o alta carte.

Ah, da, si asta. E inevitabil si e probabil cel mai mare plus al cartii. Bombay e un fundal generos pentru aventurile lui Lin, eroul principal, dar pentru ca ne petrecem atat de mult timp cu el, avem suficiente ocazii sa observam destule lucruri si din fundal. Si din punctul asta de vedere, cartea are o valoare antropologica remarcabila pentru un roman de fictiune. Fictiune? Autorul incearca sa ne vanda romanul ca pe o poveste adevarata si sunt parti bunicele din ele documentate oficial. Dar e destul de improbabil ca toate aventurile din carte sa se fi petrecut intocmai. Si e destul de irelevant pana la urma. Cert e ca omul a trait suficient de mult in Bombay incat sa-l descrie cu atata usurinta incat un cititor al cartii, aflat pentru prima oara in Mumbai, sa recunoasca oameni, locuri si obiceiuri din carte si sa ramana uluit de propriile cunostinte, ca si cum ar fi trait o alta viata de care n-avea habar. Cine reuseste sa treaca peste neajunsurile romanului traieste intr-adevar o alta viata odata cu eroii lui si gaseste in carte suficiente resurse incat sa-si dezvolte un imaginar si o intelegere proprie a orasului, a oamenilor si a Indiei.

Pentru amatorii romanelor de aventuri, sau publicul tipic al lor, exista o intreaga galerie de personaje si fapte memorabile: Karla, femeia perfecta, Prabaker, indigenul arhetipal, Abdullah, hitmanul de casa, Khader, capul mafiot, si multi altii. Se pare ca se pregateste o ecranizare a cartii, desi un blockbuster de Hollywood e un mare risc, pentru ca ce se scoate si ce ramane poate fi o alegere nefericita. in schimb, o mini serie TV ar fi fost o alegere excelenta. Puteau sa pice toate bucatile care fac scriitura insipida si sa ramana partile de actiune, cinematice. Ar fi o plimbare de carusel destul de pasionanta pentru spectatori, cu suisuri si coborasuri, cu suspans si rasturnari de situatie, si cu un final suficient de in aer incat, daca seria are succes, sa fie continuata de alti scenaristi cu mai putina experienta de viata dar mai mult talent la scris.

Citate:


186: "The worst thing about corruption as a system of governance, Didier once said, is that it works so well"

189: "There is no act of faith more beautiful than the generosity of the very poor."

596: "good soldiers are defined by what they can endure, not by what they can inflict"

620: "He has more in common with a rational, reasonable-minded Christian or Buddhist or Hindu than he does with a fanatic from his own religion. In fact, he has more in common with a rational, reasonable-minded atheist than he does with a fanatic from his own religion."

858: "Faith always gives you two choices[...]: the one you should take, and the one you do."

933: "love: the passionate search for a truth other than our own."

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Filantrock


Anul asta s-au desfasurat 3 campanii de filantropie la Hard Rock cafe. Street to Sancturay e prima, care a a vandut bratari de plastic mov si care strange bani pentru o organizatie din India care are ca misiune eradicarea prostitutiei infantile si integrarea fetelor in societate prin educatie. Cu banii de la Hard Rock Cafe, anul trecut, in 2011, au construit un adapost pentru 200 de persoane.

A doua este Pinktober, care a avut doua feluri de bratari si a fost spart in 2 campanii. Ambele tipuri de bratari au fost roz, dar cele din octombriee au fost, fara indoiala, mult mai importante pentru Hard Rock Cafe. Am facut si balul de caritate de la Royal Opera House din Covent Garden, iar banii i-a luat o asociatie care poarta numele unei doamne care a murit de cancer la san. Nu stiu exact ce fac ei cu banii, dar am impresia ca ii folosesc pentru a acorda granturi altor ONG-uri.

In sfarsit, a treia si cea care incheie anul este WhyHunger, care foloseste intens imaginea lui John Lennon. Printr-un parteneriat cu Yoko Ono, Hard Rock Cafe are dreptul sa foloseasca sloganul „Imagine there's no hunger” si schita-autoportret cu par lung si ochelari rotunzi a lui John Lennon. WhyHunger e numele campaniei, iar WHY e o acronimizare inteligenta a World Hunger Year. Doi oameni din restaurantul care strange cei mai multi bani de pe fiecare continent merg sa vada ce s-a intamplat cu banii stransi in anul precedent. Anul trecut Davide s-a dus in India si a povestit ca a fost o excursie destul de emotionala si ca au fost primiti cu multa caldura de copii de acolo. Multe povesti suna in felul asta. Mi se pare oarecum natural, si da, foarte emotionant. Ma gandesc la copiii a caror viata a fost schimbata si carora li s-a spus ca nivelul crescut al calitatii vietii lor se datoreaza Hard Rock Cafe. Apoi, ma gandesc ca intr-o buna zi apare cineva in mijlocul lor despre care li se spune ca lucreaza la Hard Rock Cafe. Imediat, in mintea copiilor alora, toate lucrurile bune care s-au intamplat in viata lor sunt conectate la individul respectiv. Toate numele intermediare care pentru ei au prea putin sens sau deloc dispar dintr-o data si individul din fata lor, un om in carne si oase, devine cel care a facut totul, cel caruia i se datoreaza totul. Dormitorul cel nou, mancatul pe saturate, scoala curata cu rechizite noi si frumos colorate. Evident ca il idolatrizeaza imediat. E coplesitor. Stiu, pentru ca am trait ceva asemanator. Iar individul din fata lor nu e decat un barman sau un chelner – merituos, intr-adevar, pentru ca intr-un fel sau altul a demonstrat ca e dedicat campaniei si a facut eforturi sa ajute misiunea – dar care stie ca are doar o contributie marginala la infrastructura gigantica din spatele organizatiei care a schimbat vietile copiilor care-l idolatrizeaza.

Cred ca as simti o culpa imensa, pentru tot. Pentru cat de putin am facut de fapt, pentru ca – si asa marginala – contributia mea personala ar fi putut fi mai mare, pentru cat de putin ne pasa tuturor de orice altceva in afara de a face minimul necesar pentru a ne primi salariul o data la doua saptamani, pentru toate defectele sistemului capitalist care permite diferente atat de gigantice de nivel de trai, pentru felul in care companiile traiesc in obsesia unui ROI, de orice natura, inainte de a folosi o parte, oricat de mica, din profiturile lor imense pentru a ajuta alti oameni, pentru moralitatea indoielnica manifestata de factorii decizionali ai respectivelor companii, pentru cat de putin le pasa italienilor de bani gata, prost educati si fara maniere care vin in vizita in Londra si mananca la Hard Rock Cafe despre copiii care n-au ce manca din Haiti, Cambodgia, Malawi sau de aiurea, pentru felul in care societate ii invata pe oameni, chiar pe cei carora intr-adevar le pasa, ca pot rezolva problemele umanitatii doar ddonand bani, si care pleaca cu constiinta impacata dupa ce pun in bolul pentru fonduri o lira, doua sau cinci.

Imi dau seama ca suna pesimist si extrem ce spun, dar mi se pare ca e datoria noastra, a fiecaruia dintre noi, sa nu avem liniste pana cand nu avem siguranta ca toti, absolut toti oamenii, se bucura de nivelul maxim de fericire la care pot accede si de nivelul maxim de bunastare materiala pe care ni-l permitem. Ne putem ocupa mai apoi si de animale, si de mediu, si de dezvoltare tehnologica, neaparat comuna. Deocamdata, pe planeta noastra inca sunt oameni care mor de foame. 15:16