Preistoria

Inceputurile istorice sunt intotdeauna neclare. Teoriile arheologice actuale ne invata ca sfarsitul ultimei glaciatiuni a avut loc in urma cu aproximativ 12.000 de ani. Calota glaciara retragandu-se inspre nord, populatiile umane sau hominide au inceput sa radieze dinspre zonele ecuatoriale inspre noile habitaturi nordice. Wikipedia spune ca exista urme ale activitatii omenesti in arhipeleagul britanic chiar si inainte de sfarsitul ultimei glaciatiuni, cand fara indoiala teritoriul asta trebuie sa fi fost tare ostil. Vorbind de preistorie suntem de cele mai multe ori in plin teritoriu speculativ, dar probabil ca nu gresim prea mult daca spunem ca arhipeleagul britanic a fost locuit continuu timp de aproximativ 8.000 de ani.

Evident, primii oameni se aflau la mila elementelor in mult mai mare masura decat contemporaneitatea, si nu e de mirare ca primele civilizatii s-au dezvoltat in zone calde, propice agriculturii, care a permis mai apoi dezvoltarea elementelor esentiale ale civlizatiei: traiul sedentar, surplusul de hrana, depozitarea hranei si - in sfarsit - schimbul de produse, chintesenta societatii umane. Intr-un teritoriu inospitalier cum e arhipeleagul britanic, e normal ca civilizatia a pornit mai tarziu, iar principalul mijloc de procurare a hranei era vanatoarea.

Stonehenge, construit in mileniul III i.Ch.

In faimosul sau Tratat asupra credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade elaboreaza magistral diferentele intre existenta spirituala a unei popularii majoritar agricole si cea a unei populatii de vanatori. E probabil pseudo-stiintific si cu siguranta greu de demonstrat, dar impresia mea este ca in psyche-ul englez inca se mai vad ramasite ale acestor vanatori primitivi, concurenti in cursa supravietuirii pentru hrana si adapost. Urmasii constructorilor Stonehenge-ului traiesc in zgaraie norii din City si Canary Wharf.

Lucrurile stau cu totul altfel in Scotia si Irlanda, unde principalul fond genetic e constituit de populatiile celtice. Celtii sunt o ramura a indo-europenilor care a ajuns in arhipeleag cu circa 500 de ani inaintea romanilor si au adus cu ei de pe continent obiceiul cresterii animalelor, al prelucrarii fierului si al schimbului de marfuri, principalul export al insulelor britanice fiind cositorul. Imi amintesc cum in istoria romanilor din clasele primare invatam ca dacii exportau grane in schimbul armelor. Bineinteles, principalul partener comercial al dacilor erau grecii stabiliti la Marea Neagra, dar nu e exclus ca in perioada de maxima expansiune a populatiilor celtice (sec. 2 i.Ch.), cand acestia ocupau tot nordul Europei intre Carpati si Atlantic, arme fabricate in arhipeleagul britanic sa-si fi gasit drumul spre regatele dace din Apuseni in timp ce graul cultivat in Campia Romana parcurgea traseul invers de-a lungul continentului.

Distributia triburilor celtice in epoca fierului

Asadar celtii, posesorii unor tehnologii superioare si ai unor bune relatii comerciale cu masa continentala, sunt cei care vor coagula populatia insulelor britanice si vor forma primele formatiuni politice cunoscute: pictii, galii si bretonii, nume generice folosite pentru populatii impartite intr-o sumedenie de triburi. 

De remarcat ca in limba romana folosim acelasi cuvant - gali - pentru a-i desemna atat pe celtii din Irlanda cat si populatiile cucerite de Iulius Cezar pe teritoriul Frantei de azi. Desi au o origine comuna, cele doua populatii sunt complet distincte. Galii lui Vercingetorix sunt numiti asa dupa gallus, numele latin al populatiilor pe care grecii ii numeau celti (Κελτοί). E usor de facut o analogie cu geti/daci, un alt exemplu, mult mai familiar noua, de o singura populatie cunoscuta atat sub numele ei grec cat si sub cel latin. In schimb, galii din Irlanda isi iau numele de la cuvantul guoidel, originar din Tara Galilor, si care inseamna pur si simplu irlandez. Numele lor latin era hiberni. Tara Galilor este un alt exemplu nefericit de confuzie lingvistica, peninsula cunoscuta in engleza ca Wales fiind in epoca pre-romana locuita de britoni (triburile deceangli, ordovices, cornovii, demetae si siluries - toate nume latine).

Asa arata, foarte pe scurt, traseul care a adus arhipeleagul britanic in stadiul in care l-a gasit Iulius Cezar la prima debarcare romana in insule, in 55 i.CH., si acesta e momentul in care David Hume pretinde ca isi incepe a sa "Istorie a Angliei, de la invazia lui Iulius Cezar pana la revolutia din 1688". Fara ajutorul istoricului scotian, a trebuit sa compilez intreg acest articol din Wikipedia. In episodul viitor, despre Britannia Romana.