Dialogul

Ieri dimineata, colegul meu Alex Dinescu s-a legat de statusul meu de Yahoo Messenger, status care spunea "dumnezeism si metadumnezeism". A iesit o conversatie in care am clarificat cateva concepte, pe care le vom folosi in viitor. Daca mai trece cineva pe-aici, e posibil chiar sa le sporim universalitatea. Iata discutia, usor retusata pentru a putea fi mai usor de parcurs, urmata de notele mele explicative:

Dinescu Alexandru: Ai ramas prins in constructe filosofice

Dinescu Alexandru: si uiti mersul la pas

bhuttu: Doar mintea mea. Dar un astfel de repros din partea ta... e de rau

Dinescu Alexandru: Vorba lui Søren – filosofi ce construiesc edificii boreale, zenitale etc., si ei traiesc intr-o cociaba parasita. Critica lui Søren la Hegel...o parafraza.

bhuttu: Eh... fiecare traieste unde crede ca traieste.

Dinescu Alexandru: Nu ca ar fi cazul tau, dar asa sa prinzi ideea...

Dinescu Alexandru: Dar este si asta un mod de a te raporta la realitate...dat fiind ca singura existenta este cea creata de tine.

bhuttu: Care "asta"?¹

Dinescu Alexandru: Modul asta de pus problema asa in metafizic.

bhuttu: Eu cred ca existenta are mai multe componente si ca nici una nu trebuie ignorata. Asta include si empiricul, manifestul, dar si metafizicul ; ambele conteaza la fel

Dinescu Alexandru: Empiricul vb de ceva ce poate fi conceput cu mintea…

bhuttu: De ceva ce poate fi confirmat de realitate.

Dinescu Alexandru: …insa marea majoritate a oamenilor traiesc in primitiv...in animalier, nu isi pun problema asa. Si noi la ei ne raportam din pacate...

bhuttu: Asta e treaba lor. Ce treaba am eu cu ei?² De fapt... asta e fericirea lor. Si atunci e foarte in regula.

Dinescu Alexandru: Cum ce treaba ai? Pai de ce stai pe fb?

bhuttu: Pai pentru ca fericirea mea e relevata tot relational, e in ceilalti. Depind de ei.

Dinescu Alexandru: Pai vezi ?

bhuttu: Pai eu cred ca ar trebui sa le fiu recunoscator pentru asta, pentru faptul ca sunt mijlocul prin care imi pot realiza fericirea.³ Pentru ca fara ceilalti fericirea mea nu ar fi posibila

Dinescu Alexandru: Ceilalti poate restransi...ca vulgul sigur nu te percepe asa.

Dinescu Alexandru: Reciprocitatea iubirii, sau solipsism deject?

bhuttu: Dar ce relevanta are perceptia vulgului, daca perceptia mea e singura care conteaza?

bhuttu: Iubirea de Dumnezeu e reciproca?

Dinescu Alexandru: Da.

bhuttu: Atunci si asta este.

Dinescu Alexandru: Nu.Pentru ca lui Dumnezeu nu Ii poti observa reactile, insa pe ale lor le poti observa.

bhuttu: Dar cum ii observi reciprocitatea? O percepi cumva din realitatea inconjuratoare? J

Dinescu Alexandru: Deschizi ochii....scrutezi...cred ca e cel mai simplu.

Dinescu Alexandru: As postula iubirea ca forma de ingaduire, de acceptare.

bhuttu: Si de ce spui ca vulgul nu te accepta?

Dinescu Alexandru: Simplu , pentru ca nu poate accepta ceva cu care nu se face complice, ceva ce ii depaseste forta de patrundere.

bhuttu: Nu poti accepta ceva fara sa i te faci complice?

Dinescu Alexandru: Nu .

bhuttu: Sa ma gandesc la un exemplu concret...Ssa zicem... saracia. Sau bogatia. Faptul ca unii oameni sunt saraci sau bogati. Daca accept asta, ma fac complice la starea lor financiara?

Dinescu Alexandru: Pai nu o accepti ; esti constrans sa o faci. Asta e altceva. Una e sa afirmi postura si alta e sa te trezesti in ea.

bhuttu: Da, e posibil sa ai dreptate.Vulgul nu te accepta pentru ca nu se face complicele tau, asta ar reiesi din ce spui.

Dinescu Alexandru: Clar.

bhuttu: Ceva imi scapa din asta, dar cred ca e o viziune distorsionata.

Dinescu Alexandru: Clarific-o tu si ai sa vezi ca intorci foaia si tot acelasi rezultat.

bhuttu: Da, stiu unde. La definitia iubirii, acolo ne separam. Eu vad iubirea altfel.

Dinescu Alexandru: Pai exista 5-6 feluri de iubiri, ce naiba…

bhuttu: Exista foarte multe feluri.

Dinescu Alexandru: In functie de mediu…

bhuttu: Pai vorbim de iubirea conceptuala, golita de concret. De ideea de iubire. Iubiritate? …sau iubirism? :)) Ce stupid suna! J

bhuttu: Moh, "ideea de iubire". Tu o identifici cu ingaduinta si acceptarea…

Dinescu Alexandru: Da ,cred ca e cea mai completa si economica.

bhuttu: Relational, astea te aseaza desupra obiectului iubirii. Ierarhic desupra, cumva. Si doar un raspuns identic te-ar pune pe pozitie de egalitate.

Dinescu Alexandru: Pai de ce spui asta? Ma accept pe mine, imi dau seama de mine, iar apoi acceptarea se permuteaza, in celalalt. Ma identific cu el .

bhuttu: Esti de acord ca iubire implica un obiect si relationarea cu acest obiect?

Dinescu Alexandru: Da, celalalt ca obiect. Distinct si identic mie in iubire identic si distinct in ura.

bhuttu: Cine este "eu" aici? Adica...daca vorbim de iubire de sine...cine este subiectul si cine obiectul? Sunt unul si acelasi?

Dinescu Alexandru: Asta e buddhism!

bhuttu: Haha, nu stiu ce e. E o sinteza.

Dinescu Alexandru: E Fichte.

bhuttu: Nu stiu de Fichte.

Dinescu Alexandru: Pai e clar ca in planul empiric, subiectul as fi eu...iar in plan abstract, transcendent as deveni obiect.

bhuttu: Aha. Deci iubirea de sine inseamna ca eul empiric se identifica cu eul transcendent?

Dinescu Alexandru: Iubirea se intampla cand comasezi cele 2 planuri si le reifici.

bhuttu: Da, dar e important din ce directie se face reificarea. Nu exista eu transcendental, asta incerci sa-mi spui?

Dinescu Alexandru : Tu vrei lucruri concrete intr-o lume a schimbarilor. Asta au vrut si filosofii...n-au reusit. N-ai sa reusesti nici tu.

bhuttu : Si asta inseamna esec?

Dinescu Alexandru : Nu, inseamna ceea ce a facut Kant in fond : postularea limitei pana unde se poate merge. Ca noi cochetam pe ascuns cu ea...

bhuttu: Eu cochetez pe fatza. Imi place sa traiesc pe granita.

Dinescu Alexandru: Este o solutie… cand iti dai seama ca poti face asta bine.

bhuttu: Pai de ce trebuie s-o faci bine?

Dinescu Alexandru: Pentru ca asta e vocatia fiecarui om, altfel vorbim de bovarism. Sau o maladie de destin, cum spunea GL.

bhuttu: Pai... nu e un lucru comod de facut. Iar daca alegi sa-l faci, inseamna ca e o alegere bazata pe afinitate. Vocatie⁴, cum ii spui tu. Iar daca asta e vocatia ta... de ce ti-ai pune problema cat de bine o faci? O vei face pe cat de bine iti sta in putinta, pentru ca asta esti. Tu valorizezi. Bovarismul transpare mai devreme sau mai tarziu.

Dinescu Alexandru: Nu stiu cata credinta ai in ochii tai, dandu-ti singur note.

bhuttu: Pai depinde cat de sincer esti. Dar in a cui apreciere poti avea cea mai mare incredere?

Dinescu Alexandru: Sartre spune ca nu ai...ca exista doar un singur fel de a-ti edifica existenta. Cu ajutorul ceilulalt.

bhuttu: Existenta... poate. Dar revenim. Suntem DOAR existenta? Nu exista nimic dincolo?

Dinescu Alexandru: Existenta – m-am exprimat eu lapidar – in contextul sartrian – existentialism.

bhuttu: Va trebui sa-mi explici conceptul.

Dinescu Alexandru: Pai in contextul lui, exista o dihotomie: existenta pentru sine si sinele largit.

bhuttu: Ce este sinele largit?

Dinescu Alexandru 1:40:49 A : Celalalt. Dar filtrat oarecum. Un fel de sine extins pana in celalalt, care relativizandu-se pe sine devine tu. De o actiune pe care nu o creeaza, dar o primeste si o relationeaza cu celalalt.

bhuttu: Adica sinele largit depinde de o actiune a celuilalt? Adica de un transfer ?

Dinescu Alexandru: Fiinta celuilalt devine revelatoare si probanta.

bhuttu: Sinele largit ar fi felul in care tu crezi ca te-ai vedea prin ochii celorlalti? Sau nu inteleg bine?

Dinescu Alexandru: Da, cam asa ceva. Dar cu aportul lor...nu al tau. Adica un transfer de constiinta....o renuntare la tine care iti reveleaza sinele.

bhuttu: Pai cum poate fi ceva ce implica aportul altcuiva "sine"?

Dinescu Alexandru: Asta e singura formulare? Ca nu ma prind…

bhuttu: Ai spus ca sinele largit este "felul in care tu crezi ca te-ai vedea prin ochii celorlalti" " dar cu aportul lor...nu al tau". Si mi se pare ambiguu. Este ori un proces care depinde in intregime de tine, ori un proces care implica o actiune, un predicat al unei alte forme de existenta. In acest al doilea caz, eu cred ca nu putem vorbi despre "sine". "sine" ca individualitate pura si distincta de orice altceva. mai clar?

Dinescu Alexandru: Sartre spune ca nu se poate spune nimic despre fiinta in sine, decat simplul fapt ca este…

bhuttu: Sunt de acord cu asta. Dar a spune si a percepe sunt lucruri diferite. Perceperea fiintei in sine e un proces extrem de complex, doar ca aprehensibil.

Dinescu Alexandru: …iar fiinta constiintei – ca sine largit – nu poate fi separata de lucrul a carei constiinta este, pentru ca doar in felul asta ajunge sa fie⁵.

bhuttu: Mi se pare ca aici ar trebui sa clarificam si ce inseamna constiinta. Eh, e drum lung… Constiinta la tine se leaga cumva de coexistenta? Pentru ca eu asa o vad⁶.

Dinescu Alexandru: Oarecum.

bhuttu: Deci fiinta constiintei ar fi fiinta coexistentei, adica a "celuilalt eu". Existenta eului transcendental, adica

Dinescu Alexandru: Constiinta coexista in celalalt pentru ca numai el poate alcatui cunostinta de sine...o poate obiectiviza. Si da sens.

bhuttu: Perceperea mea din afara mea, aha. Dar atunci "celalalt" inseamna absolut orice exista empiric, pentru ca eu m-as putea percepe pe mine si in lipsa oricarui alt element viu din jurul meu.

Dinescu Alexandru: Dar nu in aceleasi cadre in care te percepi acum.

bhuttu: Evident ca nu. Ah, cred ca incep sa inteleg. Sinele extins ar fi "in-der-Welt -Sein", fiintarea in lume?

Dinescu Alexandru: Nu stapanesc…denumirile de mai sus. E posibil sa fie aceeasi marie cu alta palarie. J

bhuttu: Nici eu nu-l stiu pe Sartre. Dar fara ei⁷...

Dinescu Alexandru: Pai Sartre a lansat toate conceptele astea dupa ce l-a citit pe Heidegger, deci e posibil sa se fi inspirat cumva.

bhuttu: Hmmm… adica ceilalti iti ofera o reactie si pe baza acestei reactii, tu iti formezi raportarea la sine. Asta ar fi sinele extins, nu?

Dinescu Alexandru: Da, suna veracit.

bhuttu: Buun. Acum va trebui sa ne intoarcem… aha! Deci Sartre spune ca te poti valoriza doar in acest context, al sinelui largit, adica in perceptia ta asupra reactiilor primite. Deci reactiile primite de la ceilalti iti determina valorizarea de sine, inteleg corect?

Dinescu Alexandru: Da. Pentru ca fiinta in sine nu se poate afirma, desi ea exista. Sau pentru sinele.

bhuttu: Hm. Pai nu stiu cat exista… Ceva atat de golit de concret incat sa nu poata fi nici macar perceput, pentru ca orice perceptie ar distorsiona fiinta. Astfel de fiinta... chiar daca exista, e irelevanta⁸. Adica... nemijlocitul nedeterminat al lui Hegel implica perceptie, chiar daca nu intelegere. Si atunci, eu voi vorbi doar de acest eu "de dincolo", dar in acelasi timp perceptibil. Si ii pot recunoaste o oarecare determinare inversa, adica dinspre manifest… De fapt, nu! E in intregime determinat de eul manifest, doar ca el valorizeaza, el da sens. Existenta in sine nu are sens.

Dinescu Alexandru: Right.

bhuttu: Si acum... tu spui ca aceasta determinare este corupta intr-o masura prea mare de ceilalti.

Dinescu Alexandru: Si, intorcandu-ne la premiza initiala, mesajul fiind imperceptibil...il faci recrudescent si potrivnic, in fond tie.

bhuttu: Mesajul cui?

Dinescu Alexandru: Mesajul transmis pentru edificarea constiintei, de care vb mai sus. E ca un radio pe care il inchizi pentru ca emite inadecvat...tie

bhuttu: Hm, dar este perceptibil. Chiar si numai indirect, prin efecte. Pentru ca sinele poate fi perceput, nu ?

Dinescu Alexandru: Prin deconstructie, da.

bhuttu: Pai daca poate fi perceput, poate fi controlat.

Dinescu Alexandru: N-as pune egal intre perceptie si intelegere. Te faci stapan pe ceea ce controlezi, nu pe ce te irita....asta e marxism.

bhuttu: Hmmm… adica datele perceptiei ar putea fi diferite de datele intelegerii? Pai atunci, si aceasta perceptie, ramane tot un concept suspendat, o chestie inaccesibila si deci inutilizabila. Dar atata timp cat intelegerea se bazeaza pe ea, inseamna ca o folosim. Asa... nu exista egal nici intre intelegere si vointa, sau intre vointa si control. Dar doar prin deconstructie putem ajunge la schimbarea pe care o vrem.

Dinescu Alexandru: Vointa n-are egal!⁹

bhuttu: J Ti-am atins o coarda sensibila.

Dinescu Alexandru: Tu instigi la citeala din aia, fara oprire, in afara oricaror nevoi.

bhuttu: Adica?

Dinescu Alexandru: Pai, pentru a avea o privire mai de ansamblu, trebuiesc scrutate conceptele astea si rastalmacite.

bhuttu: Pai si de ce citeala? Doar ca nu ne putem intelege daca vorbim limbi diferite, iar a folosi cuvintele in sensuri diferite e echivalent cu asta, chiar mai inselator. Incerc doar sa inteleg limba celuilalt.

Dinescu Alexandru: Lectura na, nu citeala. Fara nevoi sociale.

bhuttu: Nu e nevoie de nici o lectura pentru asta. Iar nevoile sociale nu au si ele tot determinare interioara? Pentru ca nu sunt nevoi biologice…

Dinescu Alexandru: Fara social nu ne-am mai putea consulta vrednicia, secondata de vointa de putere, preferata mea.

bhuttu: De acord. Dar sensul vointei de putere care e? Pentru ce e nevoie de ea?

Dinescu Alexandru: Sta la baza tuturor lucrurilor...este Ding und Sich-ul filosofiei, componenta nemijlocita si imuabila a existentei si a oricarei morale.

bhuttu: Adica este un scop in sine? Adica nu e posibila lipsa vointei de putere?

Dinescu Alexandru: Nu. Pai gandeste-te la sensul vietii ... in spatele tuturor conceptelor si a preceptelor a stat intotdeauna ceva. De ce facem tot ce facem?

bhuttu: Exista o vointa, sunt de acord. Dar vointa de putere?

Dinescu Alexandru: Trebuie definita puterea, cred. Insa pentru asta ne mai trebuie inca ceva cerneala.

bhuttu: Eu vad asa: existenta determina fiinta; fiinta determina valoarea; valoarea determina sensul; sensul determina scopul/scopurile; scopul/scopurile determina vointa. Nu vad unde intra puterea, decat ca subcategorie.

Dinescu Alexandru: Ce e fiinta?

bhuttu: Ceea ce suntem. Si ceea ce putem percepe fara sa putem comunica si fara sa putem intelege pe deplin.

Dinescu Alexandru: Ce suntem? Spatii umplute cu putere iti spune Kant...

bhuttu: Hmm… ce inseamna asta? Ne nastem ca niste forme goale si tot ce primim in procesul de formare a constiintei este putere? Puterea nu e si ea o valoare in contextul asta?

Dinescu Alexandru: Ba da.

bhuttu: Atunci inlantuirea mea cauzala e corecta.

Dinescu Alexandru: Pai asta e, ca nu e vorba de putere ca insusire fizica…

bhuttu: Putere in toate sensurile! Pai clarific-o daca simti ca e nevoie de clarificare.

Dinescu Alexandru: Nu se pot clarifica lucrurile a-priori. Se pot da cel mult interpretari dar in multitudinea de sensuri cu greu cred ca i-am amputa ceva.

bhuttu: Adica ai stabilit ca puterea e singura valoare, sau nu imi poti spune ce e puterea?

Dinescu Alexandru: Ambele. Mai exista si dihotomia de gen sclav-stapan...ca forma de disimulare a puterii. Dar tot putere se cheama. Cel care si-o atribuie, fie si in postura de condus…

bhuttu: Deci practic, tot ce faci este sa pui egal intre valoare si putere.

Dinescu Alexandru: Mai degraba intre calitate si putere.

bhuttu: Calitate inseamna 1000 de lucruri, da-mi un context.

Dinescu Alexandru: Uita-te in jur si vei vedea...simplu.

bhuttu: Calitate ca puritate a obiectului, sau calitate ca trasatura a obiectului?

Dinescu Alexandru: Calitate ca opozitie nu fata de obiecte, ci fata de relationarea cu ele.

bhuttu: Calitate inseamna a respinge relationarea?

Dinescu Alexandru: A o exclude...in contextul puterii... ca deosebire

bhuttu: Putere, asadar, ar fi existenta fara relationare, existenta in sine, pentru sine. Inteleg bine?

Dinescu Alexandru: Dar intr-un fel racordata la sinele largit.

bhuttu: Pai sinele largit nu implica relationarea?

Dinescu Alexandru: Pai in alt context?

bhuttu: Pai cand ai zis obiecte... am crezut ca ai inclus tot, inclusiv ce e reificabil. Adica ai respins orice relationare. Spune-mi daca nu e asa.

Dinescu Alexandru: Uite de exemplu, acum ma duc la sala, ce ma mana sa fac asta? Datoria eului transcedental sau vointa de putere?

bhuttu: Eu cred ca te duci pentru ca vezi in asta o metoda de a atinge un anumit scop pe care il valorizezi.¹⁰

bhuttu: Spune-mi... te deranjeaza daca public discutia asta?

Dinescu Alexandru: Unde?

bhuttu: Pe internet :D. Pe blogul meu, ma gandesc.

[De aici au iesit doua replici la cererea lui Alex, cerere la care m-am opus. Dar pana la urma, vorbele ne apartin si dupa ce le eliberam]

Dinescu Alexandru: Sa imi dai si mie link dupa.

bhuttu: Oki. E posibil sa retusez umpic.

Dinescu Alexandru: Da, am scris in graba…

bhuttu: De fapt, n-ar fi cinstit. Pun tot, si dupa aia pun vorbele mele, e cel mai autentic.

Dinescu Alexandru: Macar cuvintele lipsa. La moi, ca nu se intelege deloc.

bhuttu: Hm, am o obsesie a autenticitatii si cred ca s-ar pierde daca intervin in interiorul textului. Ii pun o nota explicativa, o idee-doua alaturi, si ii dau drumul la apa, vedem ce iese. ¹¹

Dinescu Alexandru: Il pui si pe fb?

bhuttu: Doar pe blog. Nu promovez blogul meu dar iti dau link, daca vrei tu sa-l pui.

Dinescu Alexandru: Spui si cu cine ai vorbit? Sau doar anonymus ?

bhuttu: Doar daca vrei tu. Altfel... as pune "alex".

Dinescu Alexandru: Pune Dinescu Alexandru…sau lasa alex11martins - si dupa pui Dinescu Alexandru.

NOTE :

1. O prima neintelegere. Daca as fi prins din prima ce vrea sa spuna Alex, discutia ar fi avut un alt curs. Ideea lui, cu care sunt pe de-a-ntregul de acord, era - evident - ca si raportarea la realitate ca la o constructie total interioara e un mod de viata valid. N-am inteles bine, si-au inceput clarificarile. Iar pentru cine s-ar grabi sa sara cu judecatile, il rog sa tina minte ca e vorba de Yahoo Messenger.

2. Evident, m-am pripit. Conteaza si pentru mine, si pentru oricine, foarte mult raportarea la ceilalti. Doar raportarea celorlalti la propria lor viata este aproape intotdeauna irelevanta pentru raportarea mea la viata mea.

3. Acum imi dau seama ce enormitate e posibil sa fi zis. Scuza-ma, Kant, caci am pacatuit. Am privit oamenii ca mijloc, si nu ca scop. O sa ard in iad.

4. Fac o trimitere la Weber si la felul in care intelege el termenul de vocatie ("calling") in Etica Protestanta... Mi se pare exceptional. Daca Weber ar trai in zilele noastre... ar avea Mercedes.

5. E posibil ca paradigma lingvistica sa aiba dreptate. E posibil ca pentru clarificarea metafizicii sa fie nevoie pur si simplu doar de inca un verb pentru "a fi".

6. In contextul asta, evident. Constiinta nu inseamna doar reflectarea in sine sau perceptia de sine a unei forme de coexistenta a sinelui, dar asta este sensul pe care l-am folosit in contextul acestei discutii.

7. Adica "facand abstractie de ei".

8. Oare tocmai am spus ca "Dumnezeu a murit"? :D

9. Este util de stiut aici ca Alex e indragostit de Nietzsche si de ideile lui despre vointa de putere.

10. Cam aici se termina dialogul si incepe disclaimerul.

11. Pana la urma, am retusat destul de simtitor forma, cu intentia de a face textul mai usor de parcurs. Sper ca n-am ciuntit nimic din sensuri.

Settle the score

“When Manchester United are at their best I am close to orgasm.”(Gianluca Vialli)

Manchester United - Blackburn Rovers 7-1 (Berbatov '2 '27 '47 '62 '70, Park '23, Nani '48 - Samba '84), Barclays Premier League 2010-2011 Matchday 15, 2010-11-27, Old Trafford, Manchester

Sunt 38 de meciuri intr-un sezon de Premier League. Chiar daca in ultimele sezoane presa incearca sa creeze un eveniment si din momentul in care se anunta programul pentru sezonul urmator, adevarul e ca in afara de cateva foarte vagi detalii, consultarea lui e destul de inutila. In momentul ala, semnificatie au doar vreo 2-3 meciuri. Liverpool, Chelsea, City... poate Arsenal, dar oricum nu cred ca retine cineva datele. Pe la inceputul lui ianuarie e o aglomerare de meciuri traditionala in Anglia. Atunci e important pentru fiecare echipa sa piarda cat mai putine puncte (pentru ca asa se pune problema in perioada aia), si eventual sa se hotarasca daca sacrifica vreun parcurs de cupa pentru o evolutie mai sigura in campionat. Sau invers. Meciurile alea conteaza. Mai e apoi perioada dintre sfarsitul lui martie si inceputul lui mai, "the business end" cum zic englezii. La fel, meciurile alea conteaza pentru ca atunci se trag liniile, si 3 puncte intr-un meci direct cu o contracandidata la ceva atarna mult mai greu.

In rest, raman vreo 25-30 de meciuri in fiecare sezon care, in afara fotbalului propriu-zis, n-au vreo semnificatie speciala si nu sunt mai interesante decat sunt pasii care se fac pe parcursul unei calatorii in raport cu detaliile importante ale calatoriei (scop, motivatie etc.)

Si chiar si asa, la sfarsitul unui sezon si la cateva luni dupa, prea putine meciuri raman in memorie. Tin minte cele doua 0-1 cu Chelsea din sezonul trecut, 0-1 cu Aston Villa, 3-1 cu Arsenal... cam atat. Asta din sezonul trecut. Din urma cu 2 sezoane, si mai putin. Si tot asa, cu cat mergem mai in spate in timp.

Numai ca istoria, in inexplicabilele ei capricii, alege din cand in cand cate un meci care sa ramana. "De povestit nepotilor", sau din seria carora poti sa spui "I was there". Fara legatura cu clasamente, semnificatii, valoarea echipelor si alte tehnicalitati la care istoria ramane rece. Si evident, nu vorbesc de finale, de derbyuri sau de meciuri care atrag in general interes. Fara sa merg mai in spate de fotbalul pe care l-am vazut, ma refer aici la meciuri de genul Tottenham - Manchester United 3-5 din 2001, de Nottingham Forest - Manchester United 1-8 din 1999 sau Manchester United - AS Roma 7-1 din 2007.

Ei bine, cam pe-aici se incadreaza si meciul de ieri cu Blackburn. Sigur ca toata lumea se astepta sa-l castige United, cu inerenta rezerva pentru fani ca baietii in rosu ar putea, intr-un stil de care nu sunt deloc straini, sa faca vreun egal cu atat mai agasant cu cat abia au reusit sa-i prinda din urma pe Chelsea.

Mare parte din grijile astea s-au cam risipit dupa vreo 80 de secunde de joc, cand Berbatov a bagat prima data mingea in poarta lui Robinson cu un picior bine intins pe langa un fundas neglijent, dupa o centrare a lui Nani.

Blackburn obisnuiau sa fie mai periculosi de-atat acum ceva timp, asa ca perspectiva egalarii nu disparuse intru totul. A disparut 20 de minute mai tarziu, cand Park a combinat cu Rooney ca sa ramana singur in fata lui Robinson. Si nu l-a iertat pe fostul titular al nationalei. Nimeni, cred ca nici macar fotbalistii lui Blackburn nu mai sperau c-ar putea sa intoarca un deficit de doua goluri si sa scoata ceva din meciul asta. Dar nici nu se astepta multa lume ca lipsa asta de incredere in fortele proprii sa fie atat de vizibila.

Cand Chimbonda i-a pasat lui Berbatov pentru al doilea gol al bulgarului, a fost un gest de capitulare la fel de semnificativ ca oricare altul dintre cele ramase celebre. Iar cu 3-0 dupa mai putin de jumatate de ora de joc, ramasese doar intrebarea "Cate?"

Cu inca 3 reusite dupa pauza, la care s-a adaugat golul de 5-0 al lui Nani (care, la un asa avantaj, si-a permis sa faca si saltul pe spate care ii pune poza in ziare, dar pentru care la o proba de gimnastica ar fi luat de data asta nota mica), Berbatov a incercat un raspuns, preluand totodata sefia in clasamentul golgeterilor in Premier League.

6-0 e scorul cedarii totale, al declaratiei de inferioritate. Dar, odata depasit punctul asta, ca spectator, vrei mai mult, mai ales cand e evident ca se poate mai mult. 7-0 e deja de poveste, dar de aici pana la un record mai era foarte putin. Distanta pe care baietii lui Ferguson n-au fost insa dispusi s-o parcurga. Au demonstrat ce era de demonstrat, au aratat ca se poate mai mult decat acele 6-0 ale lui Chelsea care bagasera Anglia in sperieti, dar care par acum din alta epoca si, chiar daca Samba a dat golul de onoare cu o finalizare excelenta cu capul a centrarii lui Pedersen, acest 7-1 este deocamdata scorul sezonului. By Manchester United.

Si probabil meciul se va inscrie in seria celor memorabile de care-am mentionat mai devreme, referinta importanta a unui sezon de Premier League dintre cele mai pasionante de care imi aduc aminte.

Pe langa scor, mai sunt detalii care fac din dupa-amiaza de ieri o amintire memorabila. Am vazut o echipa a lui United dezlantuita, un fotbal atat de incantator incat a evocat tuturor spectatorilor "vremurile bune", oricare ar fi fost alea. Am vazut o serie de vreo 6 pase intre Rooney si Berbatov printre fundasii adversi care aproape m-a facut sa exclam "gemenii golului!", pentru ca la fel aratau si magicienii Cole si Yorke in cele mai bune momente ale lor. L-am vazut pe Nani dribland in cascada vreo 4 fundasi si mi-am adus aminte ca a mai fost la United la un moment dat un portughez care stia sa faca la fel. Am vazut pasele filtrante in fata careului date ba de Rooney, ba de Park, ba de Evra care m-au facut sa ma gandesc la intelegerea telepatica dintre fotbalisti de care vorbea Cantona.

A fost, pe scurt, unul din meciurile care te fac sa te indragostesti de fotbal. E adevarat ca Blackburn aproape ca n-au existat pe teren, si e greu de spus daca a fost vorba doar de o zi foarte proasta a baietilor lui Big Sam sau daca diavolii au fost pur si simplu irezistibili. Dar mi-ar placea sa-i vad pe United in aceeasi forma si impotriva lui Chelsea.

A pariat cineva pe scor exact?

300

Colocviu Leibniz - Berkeley - Secţiunea BERKELEY: Principiile cunoaşterii omeneşti, 2010-11-20, Sala 208, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

De obicei cand ajung la cate un eveniment de genul asta, ma astept sa invat ceva nou. De fiecare data se intampla, doar ca spre deosebire de alte evenimente de acelasi gen, am plecat de la colocviul despre George Berkeley cu sentimentul ca asteptam mai mult. Asta e cumva normal, o data pentru ca, spre deosebire de colocvii care abordeaza o tema vasta, greu de epuizat si actuala (desi actualitatea lui Berkeley se judeca subiectiv, in functie de interesele de studiu) cum ar fi etica si fenomenologie sau etica aplicata, un colocviu despre Berkeley atrage mai putini specialisti (pentru ca exista mai putini specialisti), iar amploarea evenimentului se reduce proportional, cantitativ vorbind; a doua oara, pentru ca Berkeley, spre deosebire de cele mai grele nume ale filosofiei, este un filosof in cea mai mare masura decriptat. Operele ii sunt cunoscute, studiate si plasate in context, ideile i-au fost intelese si interpretate, limba si epoca activitatii lui Berkeley sunt accesibile asa ca orice cercetare despre irlandez pleaca de la premisa ca intr-un fel, raportul optim de eficienta a cercetarii asupra subiectului a fost deja depasit. Cu alte cuvinte, orice contributie noua la intelegerea lui Berkeley presupune un efort nejustificat de mare.

Pentru mine insa, care sunt departe de a fi vreun expert in Berkeley, care doar cu greu ma pot numi student la filosofie si care sunt doar interesat de domeniu, cele petrecute ieri au fost o lectie destul de utila si care a adus destul de multe noutati, fie si numai prin prisma faptului ca a pune in discutie subiectul este un alt fel de a il intelege fata de simpla lectura. Nemaivorbind de faptul ca am avut ocazia de a-l auzi pentru prima data pe Mircea Flonta, fapt interesant in primul rand pentru ca este unul din cei mai mari specialisti de limba romana in Wittgenstein, apoi pentru ca este un nume de marca al filosofiei romanesti de azi.

Dl. Flonta a deschis sectiunea Berkeley a colocviului vorbind despre antisubstantialismul lui Berkeley si felul in care filosoful britanic foloseste mijloacele sceptice impotriva scepticismului. Ideea centrala a comunicarii a fost ca aceleasi argumente pe care Berkeley le aplica impotriva materiei pentru a identifica oamenii ca spirite active si pe Dumnezeu ca spirit suprem pot fi folosite si in cealalta directie, tocmai impotriva existentei spiritelor active si in sprijinul unui materialism strict. O idee bine sustinuta si usor de imbratisat, care lasa deschisa intrebarea (nerezolvabila, de altfel) "ce se intampla de fapt?" Exista o substanta prima ca suport al tuturor fenomenelor fizice, sau tot ce interpretam a fi lumea fizica este perceptie si manifestare a unor fenomene transcendente?

Intrebarea mea daca modelul fizic acceptat astazi (conform caruia materia e doar interactiunea unor forme de energie care se desfasoara in spatiu gol) l-ar sustine in vreun fel pe Berkeley a fost descalificata de dl. Flonta cu un argument surprinzator, dar de uz larg: filosofia, religia si stiinta nu raspund acelorasi intrebari si nu converg spre cunoasterea aceluiasi obiect. Materia, asa cum este inteleasa in fizica inseamna altceva decat materia despre care vorbeste Berkeley, cu toate ca nu-mi dau seama , in acest context, care ar fi utilitatea studierii unui obiect despre care convenim ca este aprehensibil.

Ioan N. Rosca, prin intermediul caruia il cunosc pe Berkeley, a incercat o reabilitare a fostului episcop aratand in primul rand ca Berkeley insusi traseaza anumite limite idei lui esse es percipi (a fi inseamna a fi perceput) prin introducerea lui Dumnezeu ca spirit perceptiv suprem. Apoi, spune Rosca, exista o suma de creatii contemporane care au radacinile in ideile lui Berkeley. Eu am retinut doua lucruri: primul este Borges in scrierile caruia s-ar gasi principiile antimaterialismului berkeleian, al doilea este ideea - cu o oarecare popularitate in psihologia de azi - cum ca actul perceptiv ar fi anterior senzatiei si ca senzatia ca forma de reflectare psihica simpla a realitatii este de fapt un derivat al actului mai complex al perceptiei, care ar fi de fapt prima etapa a interactiunii intre lume si subiectul cunoscator.

Din prezentarea lui Radu-Bogdan Uszkai n-am retinut mai nimic, probabil pentru ca ideile imi erau indeobste cunoscute. Mai e posibil si sa-mi fi plecat mintea aiurea in momentul prezentarii, poate spre nostalgia unui somn mai lung in noaptea de dinainte.

Penultima prezentare a zilei a fost a lui Ioan Uivaroşi, care a inceput prin a savura abandonarea interpretarii lui Berkeley ca antimaterialist si a vorbit despre nominalismul britanicului si argumentele indreptatirii lui. Pe scurt, nominalismul berkeleian sustine ca numele se refera la o serie intreaga de obiecte individuale si ca ele nu desemneaza idei abstracte, universale, principiul comun al respectivei serii de obiecte individuale. O prelungire a certei universaliilor, aceasta idee o contrazice pe cea a lui Descartes conform careia ideea de triunghi, de exemplu, este acel concept abstract care ne permite sa cream orice triunghi, de orice fel.

Din nou, ramane deschisa intrebarea ce se intampla de fapt in minte? In ce fel interpreteaza creierul obiectele? Care este mecanismul care ne permite ca, dupa ce intelegem 100 de scaune (de exemplu) de forme, culori si dimensiuni diferite ca fiind scaune, sa afirmam ca si un al 101-lea obiect, cu forma, dimensiune, culoare etc. diferite de toate celelalte 100, este si el tot scaun? Banuiesc ca ramane in sarcina psihologiei sa determine cat este abstractizare si cat este analogie in raportarea omului la obiecte.

Domnul Uivarosi duce insa ideea nominalismului ceva mai departe, avand un razboi personal cu psihologia si cu un anumit mod al ei de a diagnostica anumite simptome. El spune ca este periculoasa atribuirea de nume specifice unor seturi de simptome generale, pentru ca asta ar induce ideea unei ALTE boli decat cele cunoscute si unei unitati a tratamentului. Exemplele lui au fost gulf-war syndrome si sindromul deficitului de atentie datorat hiperactivitatii la copii.

Incheierea a folosit o expresie care mi s-a parut atat de caraghioasa incat o sa incerc sa-i descopar si sensul la un moment dat. "Briciul lui Occam pe barba lui Platon" a spus d-l. Uivarosi, dar nu mai tin minte in legatura cu ce.

Ultima prezentare a zilei a apartinut lui Marin Balan, care a incercat sa acrediteze ideea conform careia, pentru ca nu se desprinde complet de ideile medievale si pentru ca imprumuta argumentatia lui Occam in anumite teze sustinute, contributia lui Berkeley la dezvoltarea filosofiei ar trebui minimalizata. Ioan Rosca s-a opus acestui argument, si pe buna dreptate, cu toate ca intentia d-lui Balan a fost probabil aceea de a oferi o perspectiva diferita asupra incadrarii istorice a lui Berkely mai degraba decat a-l descalifica pe acesta ca nume major al filosofiei moderne.

Ziua s-a incheiat cu o sesiune de discutii libere, condusa admirabil de Mircea Flonta si care a sintetizat gandirea berkeleiana in cele doua mari teme ale britanicului: critica substantialismului si critica ideilor abstracte. Plasandu-l in contextul cultural al vremii, dl. Flonta a aratat si ca cele doua aspecte impotriva caruia Berkeley a trebuit sa lupte au fost instituirea fizicii ca stiinta forte si verificabila de catre Newton, ceea ce deplasa accentul de pe Dumnezeu ca entelehie, ca izvor al miscarii lumii (Newton propune modelul Dumnezeului lenes, acela care, odata ce a creat materia si legile miscarii se poate retrage din lume) si John Locke si sistemului lui de idei care, din postura de cel mai ilustru ganditor al acelui timp, era un reper obligatoriu pentru intreaga intelectualitate engleza a perioadei dintre secolele XVII-XVIII.

Legat de nominalism, Mircea Flonta a atins si ideea ca la 200 de ani dupa Berkeley Wittgenstein va da o rezolvare inedita acestei problematici prin teoretizarea jocurilor de limbaj si prin ilustrarea faptului ca acelasi cuvant isi moduleaza sensul dupa mediul in care este folosit.

O idee personala care a reiesit din alaturarea interpretarii lui Dumnezeu ca logos, ca rationalitate pura, din antichitatea greaca pana in crestinismul timpuriu cu ideile despre limbaj ale lui Berkeley, dar si cu ideea ca matreia este doar o interfata, un fel de comunicare al lui Dumnezeu cu omul, este ca Dumnezeu, gandit ca Fiinta suprema, nu poate folosi limbajul. Limbajul influenteaza, contamineaza si pana la un punct chiar modeleaza gandirea, asa ca rationalitatea pura, atotstiinta, poate exista doar in absenta limbajului. Astfel, felul de a se exprima al lui Dumnezeu ramane materia, iar existenta in intregimea ei este o iradiere a Fiintei supreme. Stiu ca nu e nimic nou in asta si ca e un enunt care circula de ceva mai bine de 2000 de ani, e insa foarte util in clarificarea intelegerii mele. Nu sunt de acord cu Berkeley atunci cand vorbeste de vointa lui Dumnezeu, pentru ca a avea vointa presupune lipsa atotputernicei.

Tonul cu care s-au incheiat discutiile a fost anecdotic, degenerand inspre intrebarile fundamentale ale filosofiei. S-a criticat Russell si s-a laudat Coppleston in privinta cunoasterii istoriei filosofiei, iar Mircea Flonta a spus ca filosoful, creatorul de filosofie, este de multe ori mai putin erudit decat profesorul de filosofie. Este o clarificare necesara si asta, intre filosof si profesor de filosofie.

Am plecat cu promisiunea unui nou colocviu anul viitor, legat de David Hume si de implinirea a 250 de ani de la publicarea Principiilor Morale ale scotianului. Daca se sar tot cate 50 de ani o data, oare despre ce sa va vorbi in 2016?

Time's a wastin'

Aston Villa - Manchester United 2-2 (A. Young pen. '72, Albrighton '76 - Macheda '81, Vidic '85), Barclays Premier League 2010-2011 Matchday 13, 2010-11-13, Villa Park, Birmingham

Parca in fiecare sezon Villa par o echipa mai putin amenintatoare decat in anii trecuti, si totusi de fiecare data reusesc sa se strecoare pe-acolo pe sus, prin zona locurilor de Europa League. Totusi, anul trecut vedetele lor erau vedetele ligii (Ashley Young, Milner, chiar Dunne, poate si Agbonlahor), iar O'Neill parea tot timpul sigur pe ce face si fiecare punct pe care il pierdeau arata a exceptie mai degraba decat a regula. Anul asta, fara O'Neill, cu o iesire rusinos de devreme din Europa League si cu un inceput de sezon in care nu s-au regasit, Villa pareau sortiti sa piarda trenul de Europa. Dar usor-usor Houllier incepe sa-si faca simtita prezenta si deja a descoperit un fotbalist cu mare potential in persoana lui Albrighton, aflat azi la al doilea gol in 3 meciuri.

Asa se face ca United, desi au presat inca de la inceput si desi au inceput cu doua varfuri, au fost inghesuiti destul de bine intr-o prima repriza in care Villa a avut nu doar doua bare, ci si ocaziile mai clare. Iar Berbatov n-a vrut sa anuleze aspectul asta al reprizei, sutand pe langa dintr-o pozitie excelenta in ceea ce a fost cea mai buna dintr-o serie destul de scurta de ocazii ale diavolilor.

Altfel, o repriza destul de neremarcabila, iar baietii de la Daily Mail deja se pregateau sa recicleze din titlurile de la meciul cu City, titluri in care "Boring" ar fi fost scris cu litere groase. Numai ca, dupa vreo ora de lalaiala vanduta drept fotbal, cineva a hotarat - si pe buna dreptate - ca oamenii care au venit astazi pe Villa Park merita ceva mai mult pentru biletele pe care le-au platit. Treaba s-a transmis in teren si imediat s-au luat masuri. Prima, penaltyul care n-a fost.

E adevarat, felul in care Agbonlahor l-a depasit pe Vidic merita un gol, dar dupa ce a pasat, mie mi s-a parut ca Wes Brown a incercat doar sa se interpuna intre Young (care venea din spate) si minge. Contactul a fost inevitabil, dar Young a fost cel care a atacat. Au cazut amandoi, iar la viteza cu care se desfasoara lucrurile, Mike Dean avea justificare pentru orice decizie. A hotarat penalty pentru Villa, si un 1-0 care prefigura prima infrangere a sezonului.

Se prefigura chiar o infrangere urata cand Albrighton a facut 2-0 4 minute mai tarziu, la un contraatac de toata frumusetea al gazdelor. Saracul Wes Brown... m-am bucurat pentru el la inceputul meciului, mi se pare ca merita mai multe sanse pe postul de fundas dreapta decat pustiul Rafael, prea indragostit de atac si cu suficient timp sa-si rafineze jocul. Numai ca astazi, ambele goluri primite au venit pe tura lui. El a acordat penaltyul si tot el l-a lasat foarte, foarte usor pe Ashley Young sa trimita o centrare in careu la capatul caruia Albrighton, scos din offside de Brown, a aparut excelent in spatele lui Rio si a impins mingea in poarta goala.

Daca s-a fi terminat 1-0 din penaltyul lui Young, mi-as fi spus ca o decizie gresita de arbitraj nu e niciodata o scuza. United ar fi trebuit oricum sa inscrie, iar cine joaca la 0-0 merita sa piarda intotdeauna.

United insa a inceput sa joace abia dupa 2-0. Poate ar fi bine sa inceapa meciurile cu handicap, pentru ca echipa din ultimul sfert de ora a aratat atat de diferit fata de cea din primele cinci incat daca n-ar fi fost fetzele jucatorilor, se putea crede usor ca-s altii. Iar astia din ultimul sfert de ora au inceput sa atace pe toate partile, in toate felurile, si sa caute poarta cu pofta unui pradator hamesit.

Primul a gasit-o Macheda cu un sut de la 20 de metri. Exterior, mingea s-a dus spre vinclu si a intrat in poarta foarte aproape de bara. Un nume pe care Brad Friedel il uraste, Federico Macheda.

Probabil vreun contract de publicitate dubios stipula ca golurile sa vina doar in pachete de doua in interval de cinci minute, pentru ca la patru minute dupa golul lui Macheda, Vidic a egalat cu o lovitura de cap din careu. Centrarea a venit din actiune, pe faza cursiva, si chiar daca mingea a intrat in poarta pentru ca Friedel a fost obturat de proprii fundasi, Vidic merita laudat pentru felul in care a aparut in careul adversarilor pe faza de actiune.

Probabil e printre cele mai mari cosmaruri din fotbal, sa te aperi in fata lui United in ultimele minute de joc. Dupa golul lui Vidic, scenariul previzibil indica o victorie in minutele de prelungire, mai ales ca au fost 5. Dar Villa a stiut sa negocieze destul de bine cele 10 minute ramase, reusind sa salveze un punct din cele 3 care pareau doar cu putin inainte deja adjudecate. Mai mult, au si terminat meciul in atac, chiar daca unul mai mult la trecerea timpului decat la obtinerea victoriei.

Chiar daca pana la urma au fost 4 goluri, meciul a fost spectaculos si memorabil iar United ramane neinvinsa, rezultatul nu prea ajuta campania pentru titlu. Chelsea are maine sansa sa se duca la 6 puncte distanta. Ceea ce e cam mult.

Interesanta declaratia lui Ferguson de dupa meci: "Inca cinci minute si-am fi castigat."

Normal, United nu pierde niciodata.

Rodrigo Diaz de Bolivar

Gabriel Garcia Marquez - Generalul in labirintul sau, Editura RAO, Colectia Opere XX, Bucuresti, 1996

Traducere de Mihaela Dumitrescu dupa El General en su laberinto, 1989

Am tot incercat sa imi dau seama ce urmareste Marquez cu cartea asta.

Evident ca pentru el, care e columbian, numele lui Bolivar are o rezonanta cu totul diferita decat pentru mine. Pentru clarificare, asadar, cateva vorbe despre ce insemna pentru mine Simon Bolivar inainte de a citi cartea asta:

Pentru mine, Simon Bolivar e un nume imens, care ar trebui tatuat cu litere ingrosate pe toata suprafata Americii de Sud, intre Capul Horn si Istmul Panama. Un vizionar, un progresist, un mare luptator, erou si figura legendara, Bolivar a fost unul dintre cei binecuvantati de soarta cu forta de a smulge gloria din mainile istoriei, plecand de la nimic si ajungand la nemurire pe un drum care a presupus calcarea in picioare a unuia dintre cele mai infricosatoare imperii care au chinuit vreodata pamantul.

Aportul adus de carte la aceasta imagine e mai degraba indirect, prin documentarea enciclopedica pe care am facut-o paralel cu lectura propriu-zisa. Ma asteptam, evident, ca acest nimb ilustru sa fie estompat de contextul istoric, de amanunte ignorate, de miscari geopolitice obscure etc., cum se intampla de obicei. Ei bine...

O privire sumara in biografia personajului aseaza un mare semn de egalitate intre ea si istoria moderna a unei mari bucati din continentul sud-american. Bolivar, se pare, chiar a fost unul din acei extrem de putini oameni care au gasit iesirea de sub opresiunea vremurilor. Un fel de Cid modern pe care doar fierbanteala sangelui sud-american atat de amestecat si micimea oamenilor l-au impedicat sa adauge durabilitate marii opere politice pe care a imaginat-o: o America Latina unita.

Ce face in plus Marquez este sa adauge acestei figuri o dimensiune romantica. Acvafortele e la el acasa, romanul e o mare definite a acvafortelui: Bolivar, imbatranit inainte de vreme, cazut in dizgratie si bolnav, mergand doar cu cativa pasi inaintea propriei morti e singurul care straluceste in roman. Figura lui e atat de masiva, atat de clar conturata si atat de stralucitoare incat pare ca devine aproape o povara pentru corpul imputinat pe care Bolivar il poarta spre ultima destinatie. O serie intreaga de personaje se perinda prin fata generalului, dar nimeni nu reuseste sa capteze atentia, nimeni nu merita prea multa cerneala intr-o poveste cu o curgere altfel destul de lenta. Personaje fara indoiala importante, atat in viata lui Bolivar cat si in istoria teritoriilor bolivariene, prieteni sau dusmani, toti sunt cernuti de sita istoriei. Totusi, ca intr-un tablou cristic, daca ne uitam cu atentie, exista la baza imensei figuri centrale doua siluete ce se disting din multime: Jose Palacios si Manuela Saenz.

Ambii sunt arhetipuri, ca si cum autorul ar fi fost prea ocupat sa le mestereasca si lor o personalitate si ar fi folosit modele prefabricate. Personal, ma apropii afectiv mai mult de Jose Palacios. Valetul devotat, dezumanizat prin identificarea cu nevoile stapanului, dar tocmai prin asta atat de uman. Fidelitatea e o mare virtute, iar supunerea e o lectie din care niciodata nu am invatat destul. Jose Palacios le are pe amandoua. Isi cedeaza opinia si vointa si primeste la schimb evitarea toanelor generalului si accesul in straturile cele mai profunde ale sufletului stapanului lui. E un schimb bun, dar unul impus de natura lucrurilor, nu un rezultat al negocierilor intre doua parti. Jose Palacios accepta si acest targ cum accepta orice, cu acel maiestuos "Ce gandeste stapanul, numai dansul stie." si isi asuma si un rol aditional de confident, de supapa a frustrarilor unui om cu care istoria a fost nedreapta. Mi s-a parut punctul culminant al actiunii acela in care Jose Palacios este pentru prima data hotarat si foarte radical: atunci cand generalul il include in testament si ii lasa o suma mare de bani cu sentinta ca "Asa e drept", Jose Palacios isi dezvaluie esenta: "Drept e sa murim impreuna".

Manuela Saenz e aproape opusul. Femeia puternica si hotarata, amanta care il domina pe cel nascut sa domine, Manuela apare doar episodic si ramane o prezenta spectrala, de fundal, fara sa-si piarda prin asta din autoritate. Ea e cea care se lupta cu toti adversarii generalului atunci cand acesta e coplesit de lupta cu propriile slabiciuni.

Si in afara lor, Bolivar. Mare, umpland tabloul si construind o antiteza cu el insusi care se

constituie in principala intriga a romanului. Am putine indoieli ca Marquez are pentru Bolivar mai putin respect decat ar fi rezonabil sa aiba. Exista un respect latent, relevat prin formula folosita pentru a-l numi pe Bolivar pe tot parcursul cartii: generalul. Evident, Simon Bolivar a fost mult mai mult decat pur si simplu "general", dar asta e apelativul la care autorul, asemenea soldatilor din anturajul personajului, se sfieste sa renunte. Astfel ca "general" devine pana la urma un atribut care reuneste intreaga paleta de calitati pe care le are un om care se masoara cu istoria. E o forma de respect minimala, dar cu atat mai valoroasa.

In afara ei, doar deconstructie si demitizare. Toate esecurile lui Bolivar, toate neajunsurile lui sunt detaliate pe indelete, aproape savuros. Asta m-a facut sa ma intreb care este de fapt mesajul din spate. Generalul e in dizgratie, urat de cei pe care i-a eliberat, bolnav, evitat de dusmani si de prieteni deopotriva, neputincios, irascibil, curvar si nesuferit. Fiecare tablou, fiecare etapa a ultimei lui calatorii pare o lovitura de ciocan pe care Marquez o da cu forta in imaginea generalului din constiinta comuna. Stilul pare de un obiectivism mimat, asemenea jurnalistilor de tabloid, cu opriri lungi asupra celor mai mici neajunsuri comportamentale justificate de scuza rigurozitatii informatiei.

Am navigat greu printr-o curgere lenta a naratiunii pe parcursul celor 250 de pagini si m-am uitat cu uimire la aceasta imagine pe tot parcursul lor: un om marunt in lupta cu un colos neputincios, fiecare crezandu-se victorios, fiecare neputincios in sistemul de referinta al celuilalt. Pana cand, in final, la multumiri, si la doar cateva randuri dupa ce noteaza moartea lui Bolivar ca un fapt divers, Marquez ofera o posibila cheie de lectura: "Mai mult decat gloria personajului ma interesa atunci fluviul Magdalena...". Sa fi fost totul o mare inscenare, deci? Sa ne fi pierdut vremea uitandu-ne la personaj, cand de fapt fundalul ar fi trebuit sa ne intereseze? Marquez asa zice.

Ei bine, dupa cartea asta, despre domnul Marquez raman cu o parere mai proasta decat inaintea ei. Judecat dupa asta si dupa Despre dragoste si alti demoni, mi se pare ca Marquez nu-si merita faima, si cu atat mai putin nobelul. E posibil sa ma insel, e posibil sa ratez esenta, mai ales ca toata lumea ma indreapta spre Toamna patriarhului sau Veacul de singuratate, dar e posibil sa nu-i mai dau sansa reabilitarii celui care m-a plictisit vreme de doua romane.

Intr-un fel intortocheat, despre Bolivar raman cu o parere mai buna, iar daca asta e intentia autorului, trebuie sa-i recunosc cel putin ingeniozitatea metodei. Sa ma edific cred ca mai e nevoie de cel putin inca o lectura pe care o vad insa ca foarte improbabila.

Extrasele:

"... nepasarea lui nu era nici inconstienta, nici fatalism, ci trista certitudine ca ii era scris sa moara in patul sau, sarac si gol, nemangaiat de recunostinta poporului."

"[Jose Palacios] Nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca si refuzase sa invete cu argumentul simplu ca nu era intelepciune mai mare decat a boilor."

"nu sistemele politice, ci excesele lor sunt cele care dezumanizeaza istoria."

"[Dragostea] E ca si cum ai avea doua suflete in acelasi timp."

"In graba de a-si satisface nevoile amoroase, era in stare sa schimbe fata lumii numai ca sa mearga si sa se intalneasca cu ele. Odata satisfacute aceste nevoi, ii era de ajuns iluzia de a le regreta in amintire, daruindu-li-se de departe prin scrisori pasionate, coplesindu-le cu cadouri ca sa nu fie dat uitarii, dar fara a-si lasa macar o particica din viata in voia unui sentiment ce aducea mai degraba a vanitate decat a iubire."

"tot ce-am facut a fost numai cu scopul ca acest continent sa fie o unica tara independenta, si aici nu m-am contrazis niciodata si n-am avut nici o ezitare. [...] Restu-i vacs!"

Legea morala din mine de 0.5

Bucharest Conference in Applied Ethics 3rd edition, 2010 "Legislating Ethics", 2010-10-30, Amfiteatrul Mircea Florian, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

Conferinta de etica aplicata de la Facultatea de Filosofie e un eveniment anual ajuns in 2010 la a treia editie in spatele caruia sta, dincolo de organizatiile universitare si para-universitare cu nume pompoase, Cristian Ducu. Conferinta isi propune sa reuneasca eticieni europeni (desi pana acum totul a ramas in granitele nationale, fapt care are anumite avantaje si care lasa nejustificata folosirea intensiva a limbii engleze in documentatia evenimentului) si sa gaseasca solutii la diverse probleme din campul implementarii eticii in diverse sectoare ale societatii.

Anul trecut am asistat integral la ce s-a intamplat acolo, anul asta am apucat sa ajung doar sambata, in a doua zi, cand am ratat prima prezentare si pe ultimele doua. Din ce s-a intamplat vineri, imi pare foarte rau ca am ratat prezentarea lui Ion Copoeru, de care mi-a placut foarte mult cu o saptamana in urma, la colocviul "Fenomenologie si etica", si pe cea a lui Daniel Nica, "A Kantian Model Of Applying the Moral Law", pentru ca dupa titlu pare un subiect destul de interesant. Imi pare rau ca nu l-am prins de la inceput pe Constantin Stoenescu, pe care il tin minte de anul trecut, cand a prezentat o sinteza extrem de documentata si totodata extrem de concisa despre sustenabilitate, dezvoltare durabila si sustinerea lor la nivel supranational. La un moment dat s-a vehiculat ideea ca or sa apara podcasturi, dar n-am vazut pe nimeni filmand si, tot din experienta anului trecut, nu sunt prea increzator ca lucrarile or sa se regaseasca macar scrise pe site la un moment dat. In tot cazul, in cele ce urmeaza o sa vorbesc despre ce-am auzit acolo si mai ales despre ce-am inteles din ce-am auzit. Vedem la final cum o sa arate.

Asadar, topit si putin de lene, am ajuns sambata dimineata cu o usoara intarziere, doar la timp cat sa-l aud pe Constantin Stoenescu povestind despre cum in Barcelona este obligatorie recomanarea valabila pe tot teritoriul UE pentru constructiile noi de a folosi doar surse de energie sustenabile (solara) pentru a incalzi apa folosita.

A urmat Imre Ungvari Zrinyi cu o prezentare destul de generala, despre complexitatea reglementarii etice in afaceri. Ideea de baza a fost ca realitatea intrece in complexitate capacitatile reglementative ale legilor si ca, pentru a avea un cadru socio-economic etic e nevoie in primul rand de initiativa voluntara a tuturor celor implicati de a adera cu convingere la valorile etice ale societatii. S-a spus ca orice lege e eludabila si ca sanctiunea juridica nu poate inlocui mecanismele de sanctionare ale moralei, concluzia fiind ca nu totul se poate rezolva cu o lege si ca legile au limitarile lor - mai apasate decat in alte domenii - cand vine vorba de etica.

Pentru mine, am mai retinut o perspectiva foarte interesanta asupra aplicarii acestei idei in liberalism si in sisteme politice etatiste: in liberalism, statul asigura un cadru legislativ destul de general, lasand libertate pietei sa functioneze dupa propriile-i mecanisme de auto-reglare. Interventia statului e minimala, doar in situatii de criza, dar va fi de fiecare data o interventie foarte energica tocmai pentru asta. Reiese asadar un stat puternic, dar nu foarte prezent in viata publica. Atunci cand statul intervine prea mult, ca in cazul supra-regularii, de exemplu, si cand legile incep sa vizeze zone tot mai inguste ale pietei atat statul cat si piata vor fi incorsetati de acest cadru legislativ si nu se mai pot desfasura in conditii optime. Astfel statul va fi omniprezent, dar de fapt incapabil sa rezolve probleme, pentru ca libertatea de actiune ii e extrem de mult ingustata de un cadru legislativ prea rigid.

Maria Cernat a vorbit despre neajunsurile peer-reviewurilor in mediul academic. Un subiect care nu neaparat ma priveste sau ma intereseaza, dar o prezentare foarte exhaustiva si cateva semne de intrebare ridicate la adresa unui sistem care la prima vedere functioneaza. De ce articole trimise initial cu nume irelevante sunt respinse pentru ca mai apoi aceleasi articole semnate de un nume cu notorietate sa fie primite? Cum e posibil ca cercetari cu rezultate falsificate intentionat sa treaca de un peer-review?

Am retinut 3 idei punctuale:

- un domn, Tom Abate, a spus ca pacatele academismului sunt invidia, favoritismul si plagiatul. Toate trei pot fi adresate in primul rand etic, asa ca suntem in locul potrivit.

- o idee generala despre confidentialitate: prin faptul ca ii protejeaza pe cei anonimizati apare efectul nedorit al anularii responsabilitatii. In lipsa responsablitatii, cei protejati de confidentialitate au sansa sa actioneze arbitrar. Sunt demult de acord ca atata timp cat nu cauzeaza prejudicii, confidentialitatea ar trebui suprimata si ca de mult ori are mai degraba efecte negative.

- o foarte interesnata idee epistemologica a oferit Ion Copoeru: peer-reviewul este intraparadigmal. Adica atata timp cat lucrarea e evaluata de cei care activeaza in domeniu, acestia se vor ghida in primul rand dupa normele in vigoare. Apare in felul asta o tendinta de uniformizare si de conformism in evaluare si, in timp, si in cercetare, iar teoriile revolutionare nu vor trece niciodata de peer-review. Revolutiile stiintifice, asadar, nu-si gasesc locul intr-o structura peer-review.

Monica Dimitriu de la Asociatia Nationala a Functionarilor Publici a vorbit despre implementarea principiilor si normelor etice in sectorul public. Titlul temei in sine are conotatii umoristice, dar Monica Dimitriu a incercat sa sustina teza cu entuziasm si hotarare. As zice ca mai degraba a esuat, dar cu o asa teza ar fi esuat si Cicero. Prezentarea a fost de fapt avocatura pentru buna functionare a sectorului public. Pentru un avocat, mi se pare o provocare comparabila cu a-i apara pe cei judecati in Procesul de la Nurnberg. "Sigur, a omorat trei oameni cu sange rece, dar toti vecinii spun ca are un caracter ireprosabil." Cifre care arata catastrofal, si care de fapt sunt usor inflorite, pentru ca realitatea e intotdeauna mai proasta, asta a fost un aspect. Apoi, ofiterul de etica (ar trebui sa fie 4300, sunt vreo 2000 din care 50-70% functionali) in sectorul public are atributii mai degraba juridice, de consilier legal, si executive, de raportare a diverse statistici si nu are nici un fel de pregatire sau expertiza etica. S-a facut multa galagie in partea de intrebari, fiecare incercand sa vorbeasca despre cate un alt defect al sistemului public romanesc. Relativ normal, sunt foarte multe de spus. Concluzia a fost, ca mai de fiecare data cand vine vorba, ca in Romania legile sunt proaste si nu se aplica, iar cand se aplica, se aplica prost.

Un aspect pozitiv totusi e ca exista cineva interesat sa faca lucrurile sa mearga mai bine in domeniul asta. Altfel nu gasesc nici o justificare pentru prezentarea asta. Am mai invatat o distinctie operativa importanta: functionar public este doar acela care are in atributii exercitarea puterii publice, nu si asa-numitul personal contractual, care executa doar functii logistice.

A urmat Cristi Ducu, alaturi de echipa lui de cercetare (coincidenta sau nu, numai fete :p) cu doua prezentari, rezultatele partiale ale unui proiect ceva mai amplu care incearca sa determine cat de bine functioneaza codurile si comisiile etice in diverse sectoare ale vietii publice romanesti si mai apoi europene. Vizate in cele doua prezentari au fost universitatile si spitalele, iar rezultatele ar fi si ele de tot rasul daca nu ar exprima o realitate de-a dreptul tragica. O sa sar peste cifre si detalii, aproape sigur prezentarea o sa fie online pe undeva la un moment dat. O sa spun doar ca mi-a dat ideea sa vad cat de functional e codul etic al USH. La prima vedere, fata de cazurile din studiu, USH sta destul de bine. O sa urmaresc rezultatele raportului sa vad cum au fost evaluati si de ochiul hiper-critic al echipei Centrului de Cercetari in Etica Aplicata. Inca doua idei: o regula morala are mecanisme de impunere mai puternice decat o regula juridica si faptul ca intotdeauna trebuie implicate in stabilirea codurilor etice toate partile cointeresate. De exemplu, in bioetica, eticieni, doctori si prelati ar trebui sa se aseze cu totii la discutii pentru a analiza problemele ce apar din cat mai multe unghiuri.

O concluzie prefigurata de rezultatele preliminare prezentate ar fi ca atat codurile cat si comisiile de etica din Romania sunt in general disfunctionale pentru ca sunt doar niste forme importate in urma recomandarilor europene, iar documentele si institutiile din piata nu au aparut organic, ca urmare a unui dialog firesc intre toti stakeholderii. Rezulta o desfasurare a acestor forme deloc adaptata la realitatile locale, si in consecinta ineficienta. Asta se intampla pentru ca exista mari carente la nivel informational, educational si financiar, in ordinea asta.

A urmat un moment publicitar, cu Olivia Franculescu, reprezentant HR Club. Interesant de stiut ca exista si cu ce se ocupa HR Club, interesant si de aflat despre primul manual de bune practici in resurse umane din Romania. Asta a fost singurul punct al prezentarii cu iz mai degraba publicitar. Am fost in schimb impresionat de buna pregatire si siguranta de sine pe care Olivia Franculescu a afisat-o in partea de intrebari si discutii.

Am retinut doua idei, deloc noi sau revolutionare, dar confirmate inca o data de cineva care a relevat o buna pregatire in piata de munca romaneasca si care a parut in toate momentele sa stie foarte bine despre ce vorbeste: stilul "hands-on", obsedat de control, al managerilor romani, probabil sechela a unei functionari a statului roman intr-o structura autoritarista si ierarhizata vertical foarte strict si evolutia proceselor de recrutare inspre pretuirea din ce in ce mai accentuata a asa numitelor "soft skills", trasaturi ce tin mai degraba de caracter si comportament decat de pregatirea profesionala.

Sesiunea de dupa-amiaza a debutat cu o sinteza a standardelor CSR existente focalizata pe aspectele etice ale acestora. Mihaela Constantinescu de la UB a fost cea care a prezentat-o, si a fost suficient de clara incat sa pot sa aflu si sa inteleg mai multe lucruri despre standardele internationale. Principalul standard discutat a fost Social Accountability 8000 (SA8000:2008), unul care pare nu doar extrem de functional, ci si foarte bine patruns in piata romaneasca. Evident, asa o veste buna nu putea veni fara anumite nuantari: in primul rand, SA8000 acopera niste norme foarte generale si asigura in primul rand conformitatea cu declaratia drepturilor omului; apoi, ea este adoptata pe scara larga in Romania pentru ca toate companiile de constructii care vor sa participe la licitatii publice trebuie sa aiba certificarea SA8000. Am observat o usoara dezamagire a autoarei fata de ceea ce urmeaza sa fie ISO26000, iar la sfarsitul prezentarii a ramas o "intrebare deschisa": de ce nu exista un standard de etica la nivel ISO? Dupa parerea mea este o tara, chiar daca una absolut justificabila, a oricarei bresle sa incerce sa-si justifice meseria. Evident ca la o reuniune de eticieni toti vor cadea de acord asupra necesitatii si importantei eticii. Fara sa incerc sa neg aceasta importanta, personal mi se pare ca un cod etic si un comitet de etica pot functiona foarte bine si in baza unor standarde care prind aspectele etice doar ca domeniu conex. Mandria profesionala probabil nu-i lasa pe eticieni sa subordoneze etica CSR-ului, dar continui sa nu inteleg de ce uneori oamenii se cramponeaza in terminologii in momentul in care exista posibilitatea sa se atinga aceleasi scopuri cu aceleasi mijloace, doar ca numite diferit. Sunt nerabdator sa citesc si eu faimosul ISO26000, dar am senzatia ca poate foarte bine sa fundamenteze functionarea unui comitet de etica.

Poate cea mai revolutionara teza a zilei i-a apartinut lui Emanoel Roman, tot de la UB. Plecand de la ideea ca reglementarea etica poate fi un obstacol in calea cercetarii si a inovatiilor, cu exemplele concrete ale cercetarilor legate de celulele stem care au migrat din America in China din cauza reglementarilor, Emanoel Roman ataca destul de dur comitetele de etica si regularile etice punand in discutie eficienta si justificarea economica a lor. Sa faci asta la o reuniune de eticieni e echivalentul academic al mersului in galeria lui Rapid in tricoul Stelei. Evident ca dupa ce a trecut uluirea au inceput protestele, dar s-a ajuns pana la urma la o idee fructuoasa: etica departamentelor de etica. Ca oriunde, si in departamentele de etica pot aparea foarte usor practici nocive (solicitari nejustificate de fonduri, favoritisme etc.) care trebuiesc prevenite prin anumite coduri de bune practici trans-organizationale. Apare aici o serie regresiva (cine are autoritatea de a numi eticieni, cine are autoritatea de a oferi autoritatea de a numi eticieni etc.) care a ramas pe cat am inteles deschisa si care poate fi dejucata printr-un transfer circular al autoritatii etice, pentru ca pana la urma societatea este cea care isi defineste morala in functie de setul ei de valori, iar eticianul nu este in fapt decat cel care coaguleaza aspiratiile societatii intr-un set de reguli scrise.

Tot in urma acestei prezentari mi-am dat seama de un lucru foarte important: cand vorbim de etica economica sau de CSR trebuie sa plecam de la premisa extrem de clara ca ele trebuie sa aduca un beneficiu competitiv organizatiilor care le integreaza si le aplica. Un beneficiu de preferinta cat mai masurabil. Morala isi are radacinile in constiinta. Dar organizatiile economice nu au constiinta pentru ca sunt construite in cu totul alt stil fata de indivizi, si nu putem deci sa le pretindem sa actioneze conform imperativului moral. Valoarea esentiala a unei organizatii economice e profitul, asa ca orice activitate care nu incurajeaza obtinerea de profituri pentru organizatie este disfunctionala.

Aici am facut o pauza. Cele de mai sus sunt scrise marti, la 3 zile dupa conferinta. Acum e sambata, a trecut deja o saptamana iar ecourile au inceput sa se raceasca in mintea mea. Dar o sa inchei in seara asta articolul cu descrierea ultimelor trei prezentari la care am asistat, atat cat mi le mai amintesc. E greu pentru oricine sa decida care parte din BCAE10 a fost mai interesanta, dar aceste ultimele 3 ar fi cu siguranta sus in orice top de genul asta.

Dupa Emanoel Roman a urmat domnisoara Diana Constantinescu, cu afiliere universitara la University College London, care a vorbit despre pregatirea morala a membrilor comisiilor de etica, in numele ei si al tatlui ei, Mircea Constantinescu, profesor la USH.

Diana Constantinescu, in spiritul afilierii ei universitare, a demonstrat o vocatie oratorica deosebita si o filiatie vest-europeana a retoricii. Printr-o singura miscare, o gluma cuminte si bine plasata, a anihilat dezavantajul varstei (25 de ani) si a si reusit sa-si destina publicul si sa-l aduca pe lungimea de unda potrivita pentru receptare.

Prezentarea, desi ar fi trebuit sa aiba ca principala problematica etica eticienilor, s-a concentrat in special pe o paralela intre functionarea sistemului de etica aplicata din societate si o structura juridica, mult mai bine patrunsa in societate si cu o functionare mult mai exact determinata.

O distinctie importanta oferita de aceasta prezentare a fost aceea intre "pregatit" si "potrivit", bazata pe teoria aristotelica a virtutilor judecatoresti. Se pare ca Aristotel ar fi facut distinctia intre virtutile morale, innascute, si virtutile intelectuale, formate prin educatie si practica. Astfel, in descoperirea eticienilor, ca si a judecatorilor, trebuie folosite atat un proces de selectie - pentru a-i determina pe cei "potriviti", cat si unul de educare si practica, pentru a-i transforma in eticieni, respectiv judecatori "pregatiti". A urmat exemplul unui sistem care functioneaza, cel din Marea Britanie, si lauda acelor "behavioral skills" (abilitati comportamentale ?) si cateva metode propuse de pregatire a eticienilor (structuri institutionale, private, non-guvernamentale sau universitare).

Acel reality-check cerut si direct, prin vocea Dianei Constantinescu, si indirect, prin totul optimist al prezentarii, n-a venit, e foarte posibil ca audienta sa-si permis o reverie generala de cateva minute si sa ramana la a-si imagina o lume posibila in care etica e implementata cum trebuie si functioneaza.

Personal, am mai retinut o distinctie utila: aceea intre judecator, arbitru si mediator. Diferentele se pot googali, e important de stiut ca sunt lucruri diferite. Si e de retinut si etimologia lui "arbitru", de la latinescul "arbiter", compus din "ad" (la) si "baetere"(a veni), ceea ce-l transforma pe arbitru intr-un fel de martor activ.

Ultima parte a conferintei a fost deschisa de Emilian Mihailov, care a vorbit despre malpraxis, legalism, Wittgenstein si legatura dintre ele. Ideea de plecare a fost aceea ca acuzatiile de malplaxis ii vizeaza in proportie mult mai mare pe doctorii ai caror pacienti au fost nemultumiti, cauza nemultumirii tinand de obicei de motive extramedicale (aroganta, ignoranta etc.) si ca aceasta este o problema care se poate adresa etic.

Una din concluzii, probabil cea mai interesanta, a fost ca nu exista o legatura directa intre incalcarea unei reguli si sanctiune. Daca ar exista, spune Emilian Mihailov, nu ar mai avea sens conceptul de iertare.

Desi ideile puse in discutie au fost utile pentru problematica, impresia mea a fost ca Wittgenstein a fost bagat in prezentare mai mult dintr-o afinitate a autorului decat din necesitatea argumentarii. Iar strafulgerarile de intelepciune ale lui Wittgenstein, in orice context, sunt binevenite. Iata doua:

*"Pentru a stabili o practica nu ajung doar reguli si este nevoie si de exemple. Regulile noastre lasa portite de scapare si practica trebuie sa vorbeasca pentru ea insasi. " (Despre certitudine)

*"Rezolvarea situatiilor reale este adevarata problema filozofica." Chiar daca asta suna ciudat pentru un antiproblemist ca Wittgenstein, esenta zicerii ii surprinde destul de fidel conceptia despre filozofie. Anume ca aceasta trebuie pusa intotdeauna in slujba practicii si ca nu are nici o utilitate in afara ei.

In partea de intrebari s-a elaborat o idee pe care Ion Copoeru a sustinut-o destul de convingator, chiar daca au existat si contraopinii justificate: asa-numita metoda etnografica in etica, aceasta presupunand ca eticianul trebuie sa faca antropologie inainte de a putea emite reguli. E adevarat in contextul in care regulile moralei se bazeaza intotdeauna pe valorile societatii careia i le aplica, dar cat de profunda, cat de durabila, sau cat de radicala trebuie sa fie integrarea antropologica a eticianului, cat de obiectiv trebuie sa ramana si cat de diferita de propria-i structura psiho-sociala poate fi societatea pe care ar putea avea calificarea morala sa o directioneze etic raman probleme deschise.

Ultima prezentare la care am asistat a fost probabil cea mai spectaculoasa. Liviu Raducan de la NCH Advisors, un om care mi-a starnit admiratia anul trecut, cand a avut un rol mult mai important in desfasurarea BCAE09, a lasat de data asta locul teoreticienilor, venind cu un singur studiu de caz, aproape de final. Tema dezbatuta a fost creativitatea in opozitie cu disciplina. Trecand peste remarca amuzanta de la inceput ("Eu n-am pregatire filosofica, n-am inteles mai nimic din ce-au spus antevorbitorii mei."), prezentarea ipotezei de lucru a fost scurta, dar extrem de concisa: companie exclusiv online mica (6-10 angajati), lidera pe segmentul ei de piata si cu cashflow pozitiv, cumparata de o companie mai mare care a apelat la NCH Advisors in momentul in care s-a pierdut pozitia de lider pe segmentul de piata. Problemele erau in primul rand disciplinare si organizatorice (program haotic, lipsa de comunicare, posturile neacoperite in caz de absenta a titularului etc.) iar solutiile... s-au dovedit a fi greu de gasit pentru cei din sala. Nimeni n-a indicat cursul actiunii care s-a intreprins de fapt, si care probabil a avut succes, din moment ce acest caz a fost ales pentru prezentare. Abordarea a fost bine elaborata (s-a intreprins mai intai un studiu al valorilor companiei), dupa care s-a trecut la implementarea unui cod etic care, cu toate neajunsurile, a avut un rol hotarator in crearea unei culturi organizationale si a dus la un sentiment de afiliere si de responsabilitate al angajatilor.

Destul despre continutul conferintei. Exista cateva impresii personale pe care vad potrivit sa le adaug aici. Plecand de la o parte din declaratia de valori a conferintei (This is not a fancy event nor a show off meeting for organizations interested in building their image. This is a debate platform for professionals and organizations -- companies, ngos and public institutions -- interested in building a stronger commitment towards integrity and the general welfare), as spune ca o conferinta de acest gen este intr-un fel prizoniera propriului succes. In sensul ca atata timp cat va ramane interesanta si plina de continut, nu va reusi sa atraga un public prea larg si, in consecinta, nici prea multe companii. Cred ca va mai dura ceva vreme pana cand organizatiile romanesti sa aiba o viziune de dezvoltare atat de evoluata incat sa includa etica organizationala in planurile de afaceri. Iar primii parteneri corporatisti vor fi atrasi fara indoiala de interese de PR mai mult decat orice altceva. Am vazut ca tendinta oamenilor de etica si CSR este de a descalifica PR-ul, comunicarea si publicitatea ca domenii cu reflectare directa in productivitatea companiei si deci, implicit suspicioase. Mi se pare o conceptie nociva, pentru ca risca sa izoleze domeniile implicarii sociale fara ca macar sa incerce sa le integreze, intr-un fel sau altul, structurilor organizationale romanesti.

Nu-mi suna in nici un fel bine asocierea cu Dinu Patriciu. Oricat de important ar fi sprijinul Fundatiei Dinu Patriciu si oricat de dezinteresat, urmatorul pas pe care l-ar face este politizarea. Este felul in care Dinu Patriciu intelege sa faca afaceri, si este un fel profund gresit, care ar trebui aratat cu degetul de BCAE, nicidecum atras ca partener. E posibil sa nu am toate datele, dar am invatat ca e mai bine sa raman suspicios cand e vorba de nume ca al lui Dinu Patriciu.

Apoi, o chestiune care ar trebui adresata daca aceasta conferinta va creste in amploare este, cred, etica dialogului. Moderatorii au fost blanzi, si probabil n-ar fi putut fi altfel avand in vedere ca majoritatea sunt colegi. Dar asta a dus la prelungirea excesiva a perioadelor de intrebari si discutii, de multe ori fara vreun beneficiu vizibil. Si a fost deranjant ca de multe ori vorbitorii au tinut mai degraba sa-si expuna puncte de vedere decat sa clarifice sau sa dezbata aspecte ale prezentarii la care tocmai asistasera. E suprinzator ca intr-o sala plina de eticieni e posibil ca oamenii sa-si fure randul la cuvant, sa-si suprapuna vocile si sa foloseasca drept instrument de a se face ascultati ridicarea vocii.

Dar chiar daca nota in care inchei e una negativa, parerea mea despre eveniment este in continuare una foarte buna, si astept cu multa nerabdare editia viitoare. Pentru cei interesati, chiar si foarte vag, de etica, e o recomandare calduroasa. Sunt multe de invatat.