Britton Draco

Inainte sa imi continui povestea prin punctarea momentelor notabile prin care va trece Britannia pana la retragerea romana o sa fac o mica divagatie legata de cea mai recenta vizita pe care am facut-o la British Museum. Ca sa fiu sigur ca nu ratez vreun fapt de importanta capitala din viata Britanniei romane, am petrecut cateva ore in sectiunea dedicata ei din muzeu. Am gasit, evident, multe lucruri interesante, dar mi se pare ca British Museum se concentreaza mai mult pe viata, cultura si obiceiurile de zi cu zi ale unei anumite perioade istorice mai degraba decat pe indivizii si personajele angrenati in marea masinarie a istoriei, cei care lasa cele mai adanci urme asupra vremurilor lor si, daca sunt suficient de norocosi, si asupra celor viitoare.

Doar doua obiecte mi se pare ca ar fi oportun sa le includ aici: primul este o reproducere artistica a rebelilor Boudicai incendiind templul lui Claudius din Camulodunum (Colchester). Iat-o:

Al doilea se cheama Ribchester Hoard.

Imi cer scuze pentru calitatea slaba a imaginii. Informatii mai multe, precum si poze cu obiectele care fac parte din Ribchester Hoard se gasesc pe net. Dar priviti putin desenul din dreapta textului. Iata o poza in care e cuprins in totalitate:

Din nou, reproducere artistica. Calaretul din dreapta se afla in posesia obiectelor din comoara. Coiful de ceremonie, armura calului etc. Cel din dreapta, in schimb, poarta un stindard foarte interesant. Lupul lui nu are nici forma si nici insemnele unei legiuni romane (inscriptia LEG. urmata de numarul legiunii). Legiunile stationate in Britannia sunt: II Augusta, IX Hispana, XIV Gemina si XX Valeria Victrix. Nici urma de daci aici. In schimb, in a doua jumatate a secolului 2 d.Ch. Cohorta I Aelia Dacorum e atestata la Bewcastle si Birdoswald, forturi romane de-a lungul zidului lui Hadrian. Desi numele cunoscute ale personalului apartinand acestei legiuni cu o durata de viata de circa 250 nu sunt dacice, se pare ca exista suficiente dovezi scrise ca cel putin initial ar fi fost formata din recruti daci.

Chiar si asa, se cunoaste o singura reprezentare a lupului dacic in arhipeleag, la Deva Victrix (astazi Chester) - Lucretiu Mihailescu Barliba, p. 146. Avem deci certitudinea unei prezente dacice in Britannia, dar ma indoiesc ca vorbim de o prezenta suficient de pregnanta incat sa-l convinga pe artistul British Museum ca emblema dacilor era reprezentativa pentru jocurile cavaleresti.

Care este atunci povestea acestui desen? Habar n-am. Promit sa ma documentez si sa tin la curent de eventualele raspunsuri pe oricine intereseaza. Pana una-alta, imi cer iertare celor ce-mi urmaresc micutul foileton ca n-am vorbit astazi despre vizita lui Hadrian in Londinium si despre organizarea Britanniei romane. Las asta pentru episodul viitor.

Boudica - regina, rebela, martir

Charlotte Comer in Boudica Warrior Queen (2005)

Pe Boudica (Boadicea in sursele latine) o cunosc bine si am amintiri placute legate de ea de cand am lucrat la un documentar dedicat reginei iceni in 2005. Documentarul e aici. De altfel, regina piromana e probabil cea mai cunoscuta figura din antichitatea britanica, iar povestea ei e bine documentata si intens mediatizata. O s-o redau si eu, pe scurt, mai jos.

Se stie cu siguranta ca sotul Boudicai, Prasutagus, era liderul tribului iceni care ocupa aproximativ teritoriul provinciei Norfolk de astazi. Prasutagus era client al Romei si, pentru a-si proteja mostenirea, l-a numit pe imparatul Romei mostenitor la tron alaturi de cele doua fiice ale sale in speranta ca asta le va proteja de atacurile triburilor vecine, dar si de o expeditie militara romana. Evident, romanii au vazut problema putin diferit, in sensul ca la moartea lui Prasutagus, la inceputul deceniului 7 al erei crestine, s-au considerat stapanii de drept ai teritoriului tribului iceni.

E probabil ca transferul de putere sa fi fost brutal, iar Tacitus spune ca romanii au jefuit casele lui Prasutagus si pe ale liderilor tribului, au biciuit-o pe Boudica si au violat cele doua fiice ale regelui. In contextul asta Boudica apare mai putin ca o regina, nefiind de altfel niciodata incoronata, si mai mult ca un lider al rezistentei anti-romane. Profitand de antipatia pe care toate triburilor bastinase o aveau fata de romani, Boudica reuseste o alianta cu trinovantes, tribul vecin, si pornesc sa distruga cetatile romane.

Cea mai apropiata este Camulodunum (astazi Colchester), prima capitala a provinciei romane Britannia, pe care trupele Boudicai o incendiaza dupa un asediu de doua zile. Londinium (Londra) si Verulamium (St. Albans) vor avea o soarta similara inainte ca romanii sa reuseasca sa puna la punct o defensiva suficient de puternica. Sarcina este a lui Gaius Suetonius Paulinus, guvernatorul Britaniei, care in momentul izbucnirii revoltei se afla intr-o campanie de supunere a triburilor celtice din Insula Mona (astazi Anglesey) in nord vestul Tarii Galilor.

Thomas Thornycroft - Boadicea si fiicele ei (1902)
Westminster Bridge

Afland de revolta icenilor, Suetonius reuseste sa adune doua din cele 4 legiuni stationate in Britannia si trupele auxiliare disponibile, si se pregateste de batalia cu Boudica in fruntea a aproximativ 10.000 de oameni. Nu se cunoaste cu exactitate locul bataliei, dar se stie ca romanii erau depasiti numeric (10:1 dupa Tacitus sau 32:1 dupa Dio Cassius, desi realitatea e posibil sa fi fost mai putin impresionanta). Se mai cunoaste si deznodamantul bataliei care, in ton cu istoria, ii va favoriza pe stapanii lumii. Suetonius castiga batalia decisiva si o scoate din istorie pe Boudica, regina icenilor. Nu stim in ce fel, dar e probabil ca sfarsitul reginei sa nu fi fost tocmai din cele mai placute.

Revolta Boudicai ramane, asadar, fara consecinte politice importante, dar amprenta ei asupra mentalului colectiv este semnificativa si, din anumite perspective, atarna mai greu. Pana la urma, nu Suetonius e cel care are astazi statuie la piciorul podului Westminster.

Este totusi cea mai importanta rebeliune impotriva romanilor de pe toata durata celor 5 secole in care acestia stapanesc Britannia. Dupa Boudica nimeni nu va mai contesta autoritatea Romei sau, cum spune David Hume, "Britain, once subdued, gave no farther inquietude to the victor."

In episodul urmator o sa trec repede peste cele 4 secole in care Britannia romana isi va desfasura existenta fara sa mai fie tulburata de vreo rebeliune notabila, dinauntru sau din afara.

Clienti ai Romei, supusi ai Romei (55 i.Ch. - 60 d.Ch.)

Prima debarcare a lui Cezar in Britannia
Fotografie din colectia lui Donald W. Olson,
Department of Physics, Texas State University

In calitate de guvernator al Galiei romane (pozitie in care a fost numit dupa terminarea consulatului, in 58 i.Ch.),  Cezar a incercat in permanenta sa impinga inspre nord granitele imperiului, atat din ratiuni politice, cat si economice. Pe de o parte, subjugarea galilor ii crestea prestigiul si implicit si statutul in viata politica romana, iar pe de alta parte guvernarea unei provincii atat de bogate il ajuta pe Cezar sa-si plateasca datoriile masive pe care le avea in Roma.

In vara anului 55 i.Ch., sub pretextul unei riposte impotriva britonilor despre care Cezar spune ca i-ar fi sustinut pe belgi impotriva lui, viitorul imparat traverseaza Marea Manecii intr-o misiune de recunoastere mai degraba decat de cucerire. Aceasta prima expeditie nu a avut nici un ecou notabil in insula si abia un an mai tarziu, cand Cezar se intoarce cu o forta superioara, campania lui are un oarecare succes. Desi nu a reusit sa cucereasca vreun teritoriu sau macar sa-si stabileasca un cap de pod in Britannia, Cezar il va impune pe Mandubracius al trinovantilor ca principala forta politica din sud-estul Britaniei, in dauna lui Cassivellaunus, liderul tribului catuvellauni.

Prin aceasta Britania intra in orbita romana iar regii celti de aici vor fi socotiti regi clientelari ai Romei, un statut in care regatul lor se afla de facto sub dominion roman. Acest status quo se va mentine aproape 100 de ani, pana in 43 d. Ch. cand imparatul Claudius ii va da generalului Aulus Platius comanda a 4 legiuni si misiunea de a-l repune pe tron pe Verica, regele al atrebates deposedat de catuvellauni.

Expeditia va fi incununata de succes, iar la finalul ei insusi imparatul Claudius va veni in insula pentru a primi capitularea a "11 regi" si pentru a stabili capitala noii provincii romane Britannia la Camulodunum (astazi Colchester, in Essex).

Desi in urmatorii 20 de ani romanii isi vor consolida dominatia si vor incepe procesul de romanizare a teritoriului, populatiile bastinase vor continua rezistenta si vor hartui legiunile Romei dinspre regiunile neocupate. Simbolul rezistentei anti-romane este desigur Boudica, dar pentru ca este atat de celebra regina Icenilor merita sa ii spun povestea ceva mai pe indelete. Si voi face asta in episodul urmator.

Preistoria

Inceputurile istorice sunt intotdeauna neclare. Teoriile arheologice actuale ne invata ca sfarsitul ultimei glaciatiuni a avut loc in urma cu aproximativ 12.000 de ani. Calota glaciara retragandu-se inspre nord, populatiile umane sau hominide au inceput sa radieze dinspre zonele ecuatoriale inspre noile habitaturi nordice. Wikipedia spune ca exista urme ale activitatii omenesti in arhipeleagul britanic chiar si inainte de sfarsitul ultimei glaciatiuni, cand fara indoiala teritoriul asta trebuie sa fi fost tare ostil. Vorbind de preistorie suntem de cele mai multe ori in plin teritoriu speculativ, dar probabil ca nu gresim prea mult daca spunem ca arhipeleagul britanic a fost locuit continuu timp de aproximativ 8.000 de ani.

Evident, primii oameni se aflau la mila elementelor in mult mai mare masura decat contemporaneitatea, si nu e de mirare ca primele civilizatii s-au dezvoltat in zone calde, propice agriculturii, care a permis mai apoi dezvoltarea elementelor esentiale ale civlizatiei: traiul sedentar, surplusul de hrana, depozitarea hranei si - in sfarsit - schimbul de produse, chintesenta societatii umane. Intr-un teritoriu inospitalier cum e arhipeleagul britanic, e normal ca civilizatia a pornit mai tarziu, iar principalul mijloc de procurare a hranei era vanatoarea.

Stonehenge, construit in mileniul III i.Ch.

In faimosul sau Tratat asupra credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade elaboreaza magistral diferentele intre existenta spirituala a unei popularii majoritar agricole si cea a unei populatii de vanatori. E probabil pseudo-stiintific si cu siguranta greu de demonstrat, dar impresia mea este ca in psyche-ul englez inca se mai vad ramasite ale acestor vanatori primitivi, concurenti in cursa supravietuirii pentru hrana si adapost. Urmasii constructorilor Stonehenge-ului traiesc in zgaraie norii din City si Canary Wharf.

Lucrurile stau cu totul altfel in Scotia si Irlanda, unde principalul fond genetic e constituit de populatiile celtice. Celtii sunt o ramura a indo-europenilor care a ajuns in arhipeleag cu circa 500 de ani inaintea romanilor si au adus cu ei de pe continent obiceiul cresterii animalelor, al prelucrarii fierului si al schimbului de marfuri, principalul export al insulelor britanice fiind cositorul. Imi amintesc cum in istoria romanilor din clasele primare invatam ca dacii exportau grane in schimbul armelor. Bineinteles, principalul partener comercial al dacilor erau grecii stabiliti la Marea Neagra, dar nu e exclus ca in perioada de maxima expansiune a populatiilor celtice (sec. 2 i.Ch.), cand acestia ocupau tot nordul Europei intre Carpati si Atlantic, arme fabricate in arhipeleagul britanic sa-si fi gasit drumul spre regatele dace din Apuseni in timp ce graul cultivat in Campia Romana parcurgea traseul invers de-a lungul continentului.

Distributia triburilor celtice in epoca fierului

Asadar celtii, posesorii unor tehnologii superioare si ai unor bune relatii comerciale cu masa continentala, sunt cei care vor coagula populatia insulelor britanice si vor forma primele formatiuni politice cunoscute: pictii, galii si bretonii, nume generice folosite pentru populatii impartite intr-o sumedenie de triburi. 

De remarcat ca in limba romana folosim acelasi cuvant - gali - pentru a-i desemna atat pe celtii din Irlanda cat si populatiile cucerite de Iulius Cezar pe teritoriul Frantei de azi. Desi au o origine comuna, cele doua populatii sunt complet distincte. Galii lui Vercingetorix sunt numiti asa dupa gallus, numele latin al populatiilor pe care grecii ii numeau celti (Κελτοί). E usor de facut o analogie cu geti/daci, un alt exemplu, mult mai familiar noua, de o singura populatie cunoscuta atat sub numele ei grec cat si sub cel latin. In schimb, galii din Irlanda isi iau numele de la cuvantul guoidel, originar din Tara Galilor, si care inseamna pur si simplu irlandez. Numele lor latin era hiberni. Tara Galilor este un alt exemplu nefericit de confuzie lingvistica, peninsula cunoscuta in engleza ca Wales fiind in epoca pre-romana locuita de britoni (triburile deceangli, ordovices, cornovii, demetae si siluries - toate nume latine).

Asa arata, foarte pe scurt, traseul care a adus arhipeleagul britanic in stadiul in care l-a gasit Iulius Cezar la prima debarcare romana in insule, in 55 i.CH., si acesta e momentul in care David Hume pretinde ca isi incepe a sa "Istorie a Angliei, de la invazia lui Iulius Cezar pana la revolutia din 1688". Fara ajutorul istoricului scotian, a trebuit sa compilez intreg acest articol din Wikipedia. In episodul viitor, despre Britannia Romana.

Predoslovie

Incercarea mea de a intelege spiritul locurilor pe care astazi le stim sub numele de Marea Britanie cuprindea intre altele si doua lecturi pe care le consideram importante: o istorie a Londrei si o istorie a Angliei. Fara sa fiu prea pretentios care istorie anume sa o aleg si cat de riguroasa sau de documentata sa fie, dar cu cerinta sa fie digerabila.

Librariile englezesti sunt foarte bogate in optiuni si initial mi-a fost relativ greu sa aleg. Pentru istoria Londrei m-am decis asupra Life of London, scrisa de Boris Johnson, primarul Londrei si istoric scolit la Oxford, pentru ca in primele luni petrecute in insula mi se parea a fi un politician inteligent, carismatic si avand ca prioritate binele comunitatii pe care o serveste. Am fost multumit de carte, desi parerea mea despre politicianul Boris Johnson s-a schimbat considerabil in ultimele luni.

David Hume (1766) de Allan Ramsay

In ce priveste istoria Angliei, alegerea s-a dovedit a fi chiar mai grea. Pentru ca se pare ca putini istorici s-au incumetat la a incepe o lucrare asa de imensa si majoritatea prefera sa se concentreze pe capitole ale acestei istorii. Ori, eu voiam sa citesc o carte, nu 10, desi e probabil ca pana la urma lucrurile sa ajunga acolo. Vreo patru optiuni au parut sa-mi satisfaca toate criteriile:

- Peter Ackyroyd - The History of England - cea mai populara si la moda optiune, omniprezenta in librarii si scrisa e un autor contemporan, respectat si respectabil;

- Andre Maurois - History of England - o alta optiune foarte buna, pe care n-am inceput-o exclusiv datorit aversiunii mele fata de cartile electronice;

- Lord Macaulay - The History of England - parea a fi optiunea preferata. nu stiam la acea vreme ca, desi cea mai celebra, opera lui Lord Macaulay acopera numai o perioada de cateva decenii, de la inscaunarea lui Iacob al II-lea Catolicul (1685) pana la moartea lui Wilhelm de Orania, in 1702. In paranteza fie spus, in Anglia nimeni nu le spune asa celor doi monarhi, ei fiind cunoscuti ca James II si William III. imi place sa le folosesc numele pe care le-am invatat studiind istorie in Romania pentru ca imi ofera o perspectiva asupra faptelor de care nu pot beneficia studiind exclusiv scrierile locale.

- David Hume - The History of England - o carte despre care am aflat de la Mircea Flonta, ceea ce a facut-o interesanta, dar care avea, in mintea mea, cateva mari neajunsuri: David Hume a fost filosof mai degraba decat istoric, a fost scotian mai degraba decat englez si a trait la jumatatea secolului 18 unde, inevitabil, se va termina si istoria lui.

Dintre cele patru, alegerea a facut-o mai degraba intamplarea decat propria-mi constiinta, printr-un concurs de imprejurari care cuprinde descoperirea audiobookurilor ca cea mai convenabila si mai placuta forma de a-mi stimula creierul in timp ce merg pe bicicleta si descoperirea istoriei lui Hume ca fiind singura accesibila dintre cele patru.

Masiva lucrare a lui Hume, in 5 volume, s-a dovedit extrem de potrivita si pana acum m-a ajutat sa-mi indeplinesc obiectivele peste asteptari. Am ajuns abia la jumatatea volumului al doilea, la sfarsitul domniei lui Edward al III-lea, dar intelegerea pe care o aveam asupra istoriei Angliei s-a schimbat si imbogatit radical.

Experienta m-a invatat ca informatiile mi se stocheaza mai temeinic in creier daca si scriu despre ele, si asta e unul din obiectivele seriei de posturi pe care o incep azi. Celalalt este revitalizarea obiceiului de a scrie, care pana acum pare a-mi da unele din cele mai profunde satisfactii.

Aceasta este asadar introducerea, iar din postul viitor o sa incep sa rememorez pe scurt si in ordine cronologica istoria Angliei bazata in principal pe monumentala lucrare a filosofului scotian. Nu vreau si nici nu pretind sa retin toate informatiile din carte, si nici macar pe toate cele importante, ci doar sa-mi contruiesc un schelet, o structura elementara in care sa pot sa asez informatiile pe care le culeg din realitate. Am constatat de exemplu ca de cand am inceput sa citesc (sa ascult?) cartea, privesc cu totul altfel si am o cu totul alta intelegere a efigiilor funerare din evul mediu timpuriu expuse in Victoria & Albert Museum.

Pentru ca vreau totusi sa-i rescriu cartea lui Hume intr-o maniera usor de digerat si cu respect fata de faptul istoric - avand ca model manualele de istorie pe care le-am studiat in gimnaziu, o sa ma ajut la tot pasul de Wikipedia, iar daca acest minim de cercetare ma va indruma spre alte lucrari din care sa vreau informatii, cu atat mai bine.

Cam asta e introducerea. In postul urmator voi incepe sa ma uit la antichitatea britanica, iar daca aceste mici extracte vor fi de ajutor si altcuiva vreodata, treaba asta ma va bucura foarte.

Biggest game

I like Rowanne, I did since the day I've met her. Despite her poor choice of a favourite team, when it comes to football she's got the right sort of passion, the passion that could move mountains and fulfil dreams. This article is for her, in response to the following facebook message:"Can I ask you a favour? One of my br colleagues is doing a piece on games from a fans pov and he's missing an Eastern European influence. Could you possibly knock up about 200 words on the biggest Steaua game you've attended?" Well, Rowanne, it's more than 200 words, I tried to give you more to choose from.

The biggest Steaua game I ever attended... this is like asking who's the most beautiful woman in the world or what's the best car. One can have favourites, but in the end you can't really tell.

The first big game that comes to mind is 1-0 against Southampton in 2003; then 1-1 against Liverpool the same year, both in the UEFA Cup. The next few years good performances kept pouring in. The UEFA Cup match against Valencia in 2004 stands out: having lost 2-0 in Spain to the trophy holders, recent winners of the European Super Cup and a team ranked at number 1 by UEFA coefficients, managed by a then very fashionable Rafa Benitez, Steaua looked like an easy prey. Despite the hopeful media hype, not a lot of people in the stands in that cold, rainy February night in Bucharest expected our guys could go past the first knock-out stage of the competition. Qualifying from a tricky group was enough of a performance and we were there merely to congratulate Walter Zenga and his players. And of course, because we were always there. However, despite not getting the much expected early goal and despite the 0-0 at half time, Steaua managed to push for extra time after two second half goals by Andrei Cristea. By the time of the penalties, the psychological gap between the teams was so big, there could only be one winner. I wonder if there's a point in saying anything about locking up down town Bucharest until morning, getting home drunk two days later, or calling all my friends in the middle of the night. Not that anyone was sleeping anyway. All of these have happened, but the emotion of the night is not brought back by merely recollecting the facts. I doubt it can ever come back.

Sure, we were knocked out by Villareal the following round, but by that woke no one up from the dream. And I bet none of the 25.000 people that waited two hours in the blistering snow for a game that was never going to happen regret it.

Things went on upping next season. The decade-old Champions League dream still eluded us, but Steaua marched gloriously through the UEFA Cup group, winning it undefeated, with a 4-0 hammering of RC Lens the icing on the cake. I remember that game well. We stopped a shooting day of a multi-million dollar budget film early to get to it. We had 11 of the English guys in the crew with us. Gary Pocock, big Spurs fan, told me after that game: “I have been to many stadiums, all around Europe, but what I have seen last night was the best atmosphere I witnessed in my life.” The next day, some of those 11 were sporting Steaua shirts.

When European spring came about in 2005 the upgrade to Ghencea Stadium forced Steaua to play on National Arena, some 5 miles away. And I remember the each of the bi-weekly 5-mile pilgrimage. 0-0 against Herenveen, followed by 3-1 in Netherlands. 0-0 against Betis Sevilla, followed by 3-0 in Spain. 0-0 against local arch-rivals Rapid on the back of a 1-1 away draw. The only win, and the most memorable game of the campaign was 1-0 against Middlesbrough in the semi-final. We could smell European glory, and the 55.000 at that game joined forces to display just one, gigantic word: THE FINAL. It was not going to happen, and after the psychological breakdown on Riverside where we lost 4-2 we had to watch FC Sevilla lifting the trophy.

Nevertheless, there were more than 55.000 trying to attend the game against Standard Liege 3 months later. So much more that about 5.000 were left at the gates. After 10 years, Champions League football was going to happen again. I remember a few things from that game. I remember one banner. They're always as funny as they are politically incorrect: “Bonjour! Belgian pedophiles on tour”. I remember our two goals. But most of all I remember the torches. Once the Champions League qualification was sealed, they started. It was forbidden, of course it was forbidden. No one protested though. The match programme, distributed for free before the game, made for some great torches. Must've been about 20.000 of them. Quite a sight.

And I remember going to the first my first Champions League game. Those Fors cardboard cutouts above the turnstiles looked like the gate to Neverland. Ce sont les meilleures equipes... We were up against the best and, by God, did we enjoy it! Sure, nothing ever came out of it, and we are still to qualify for the Champions League knock-out stage, but no one can take away the memories: visits by Olympique Lyonnais, Real Madrid, Arsenal, Bayern Munich and the likes. Record away turnout at the Santiago Bernabeu. About 25.000 Steaua fans, more than even Barcelona or Atletico produce there. One unlucky ball away from drawing with the best team in the history of the game on their turf.

Oh, there were high and lows. It's always like that. It was sad going out to Chelsea in Europa League earlier this year, but how can we not be proud after dominating the Champions League holders three halves out of four? As for that Champions League knock-out stage qualification, not to worry. It will come. There's always next year.

I know, I spoke exclusively about European games. Of course there have been memorable domestic games. Plenty of them. However, it's different in the home league. We know we're the pick of the crop. It's in Europe we can really measure our strength. And only against the very best.

No Mario in the word team

Articol scris pentru www.manutd.ro

Manchester City - Manchester United 2-3 (Yaya Toure '60, Zabaleta '86 - Rooney '16 '29, van Persie '90), Braclays Premier League 2013, Matchday 16, 2012-12-09, Etihad Stadium, Manchester

Am vazut meciul abia azi-dimineata si pentru ca stiam deja rezultatul am putut sa-l privest ceva mai relaxat, fara tensiunea pe care o experimentezi cand il vezi live. A fost fara indoiala cel mai greu meci al sezonului pentru United si e o mare usurare ca am luat 3 puncte. Pentru ca lupta pentru titlu pare din ce in ce mai mult o afacere in doi. Chelsea e deja la 10 puncte distanta si cu Benitez la carma e destul de improbabil sa aiba vreo revenire spectaculoasa. Iar daca-l schimba pana la finalul sezonului, cu atat mai rau.

City in schimb are - spun asta de la inceputul sezonului - cel mai bun lot. Si se vede. Doar incapacitatea lor de a transforma o multime de fotbalisti valorosi intr-o echipa valoroasa ii face sa piarda puncte. Si asta a fost cazul si in meciul de ieri. Au inceput in forta, dominand si impingandu-i pe United spre propria poarta. Au incercat un prim sut, a prins De Gea. Dupa care a venit ratarea indolenta a lui Balotelli din minutul 11, despre care eu cred ca a fost momentul psihologic al meciului. E normal ca mijlocas, cand vezi atacantul atat de indolent, sa capeti un sentiment de redundanta, sa ti se para ca parca nu face sa muncesti prea mult daca omul din fata ta oricum isi bate joc de munca ta. In plus, pun pariu ca Balotelli nu castiga prea des concursuri de popularitate in vestiarul lui City.

Pare putin, dar intr-un joc cu asemenea miza si de asemenea intensitate, un detaliu ca asta e suficient sa schimbe raportul de forte din teren. Si s-a cam intamplat asta, mai ales ca United a reusit sa inscrie 5 minute mai tarziu. A fost un contra-atac rapid si cu o curgere buna, dar tot nu-mi explic cum s-a intamplat primul gol. In momentul ultimei pase, atacul era in 2 contra 5. Rooney a depasit doi jucatori din pasa si unul din dribling si a trimis mingea foarte inteligent, probabil si puternic, dar tot nu-mi explic lipsa de reactie a lui Joe Hart. Am crezut initial ca mingea a fost deviata, dar nu s-a intamplat asa. Posibil ca pur si simplu, Joe Hart sa fi avut si el un moment de deconcentrare, sau sa fi fost acoperit de fundasi.

La 1-0, United si-a permis sa schimbe tempoul meciului si sa puna conditii legate de cum le-ar placea sa joace. Si chiar daca atacul n-a rupt gura targului, apararea a avut mai mult timp sa respire. Iar United a fost, spre deosebire de alte meciuri, mult mai nemiloasa in atac, renuntand la prostul lor obicei de a irosi ocazii. Golul al doilea, spre deosebire de primul, n-a mai avut in el nici o doza de noroc, ci doar o executie ca la carte. Rafael stia ca Rooney va fi in zona aia, Rooney a reusit sa-l pacaleasca pe Kolo Toure si a trimis mingea la radacina barei stiind ca Joe Hart nu va avea timp s-o prinda. De data asta Joe Hart a reactionat, dar a trebuit sa-si schimbe piciorul de sprijin, iar sutul a fost dat in asa fel incat sa n-aiba timp.

Rooney mi-a cam iesit de la suflet de acum doi ani, de cand cu ideile lui despre plecat la City, dar vin momente ca asta in care importanta vreunui gol de-al lui, sau in cazul asta, a unei duble, te face sa te gandesti din nou la cifrele carierei omului astuia. La 27 de ani, Rooney e deja la al 8-lea sezon in tricoul lui United si e al patrulea marcator din istoria clubului, cu sanse bune sa urce in clasamentul asta. si usor-usor, alunecand in spatele varfurilor, Rooney pare ca se si redescopera, jucand din ce in ce mai mult intr-o pozitie care pare sa-l prinda mai bine acum, pe masura ce intra in anii de varf de forma fizica si mentala.

La pauza s-au schimbat portile, dar nu si directia de atac. Scapand de Balotelli si bagandu-l in locul lui pe Tevez, Mancini a reparat prostia pe care a facut-o la inceputul meciului. De fapt, cine stie... toata presa a spus ca Mancini a gresit lasandu-l pe Tevez pe banca, dar la cata liniste e in vestiarul lui City, cine poate sti daca Tevez n-a amenintat ca pleaca in Argentina inainte de meci, sau ceva? Sau daca nu cumva chiar o fi fost, pe neve, intorcandu-se sambata seara? Cert e ca, odata intrat pe teren, Tevez a inceput sa faca singurul lucru pe care-l stie: a inceput sa alerge ca un nebun, punand o presiune imensa pe apararea lui United, care s-au vazut din nou impinsi spre propria poarta si care au cedat cu buna stiinta teritoriu, linistiti probabil de avantajul celor doua goluri. Care avantaj n-a fost pana la urma suficient pentru ca, desi apararea a facut tot ce-a putut, pana la urma presiunea lui City tot s-a transformat in goluri. Doua goluri marcate de fundasi, dar si astea se pun. Fara indoiala ca De Gea a fost extrem de frustrat ca, dupa ce a avut doua parade extrem de bune in aceeasi faza, a primit gol din sutul lui Zabaleta.

In tabara rosie, toata lumea ar fi fost multumita cu un punct inainte de meci. Si chiar daca City a egalat cu 3 minute inainte de terminarea timpului regulamentar, la 2-2 United pleca cu avantaj de 3 puncte si cu cel mai greu meci al sezonului bifat cu bine. Dar Tevez, intr-o vendetta personala impotriva lui Rafael, l-a faultat pe brazilian intr-o pozitie ideala pentru lovitura libera a lui van Persie care, asistat de un picior al lui Nasri, a adus cele 3 puncte lui United. Castigator: 20, rosu.

Mai sunt cateva momente de discutat:

1. golul lui Ashley Young, perfect valabil, care ar fi facut 3-0. Daca City ar fi castigat, s-ar fi facut mare caz de el, si pe buna dreptate. Din fericire pentru toata lumea, la sfarsitul meciului n-a mai contat prea mult ca un potential 3-0 s-a transformat in 2-1. Dar ce e de invatat din asta e ca e inadmisibil, mai ales in fata unui adversar atat de periculos cum e City, sa te expui chiar si pentru cateva secunde. Arbitrul n-avea sa-si schimbe decizia oricum, Ashley Young trebuia sa fuga inapoi in aparare si sa-si vada de meci.

2. faultul lui Tevez la Rafael, mie mi s-a parut de rosu. Dar pentru ca treaba asta nu cantareste nicicum in rezultatul final al meciului, e o chestie pe care mai degraba as lasa-o in voia dreptatii divine.

3. Moneda de 2p. Din tribune s-au aruncat monezi si alte obiecte in teren pe tot parcursul meciului. City ar fi trebuit sa ia masuri impotriva chestiei asteia. Dar daca nu s-ar fi intamplat nimic, nici nu s-ar mai fi spus nimic despre asta. Rio a fost norocos ca a scapat doar cu arcada sparta, putea fi mult mai grav. Iar City au fost norocosi ca Joe Hart a intervenit promt cand idiotul cu fes albastru a intrat pe teren. Si pentru ei putea fi mult mai grav. Am o parere ambivalenta fata de huliganismul din fotbal. In principiu sunt de acord cu fenomenul, cu injuraturile de pe stadioane si cu bataile din afara lor. Sunt lucruri mutual consimtite, iar incurajarea propriei echipe si injurarea adversarilor, dincolo de faptul ca s-a convenit a fi parte din spectacol e singurul mijloc pe care il au la indemana spectatorii de a-si ajuta echipa. Limita pe care o trag eu este cand evenimentele din tribuna intra in contact direct cu cele de pe teren. Impotriva scandarilor rasiste sau de orice fel, jucatorii trebuie sa isi activeze protectiile mentale, sa-si vada de joc si sa le ignore. E drept ca e dificil si ca uneori se intrece masura, dar marea masa a suporterilor se cam opresc inainte de asta. Dar mi se pare absolut inadmisibil sa lovesti jucatorii cu obiecte contondente sau sa intri pe teren cu intentia de a agresa un jucator. In cazurile astea, nu mai vorbim despre fotbal, ci despre o alta forma de activitate umana despre care nu sunt sigur ca se incadreaza la sporturi. Daca il urasti asa mult pe Ferdinand, cauta-l acasa si rupe-i un picior. Sigur n-o sa mai joace o vreme. Dar in ritmul asta, in curand n-o sa mai avem deloc fotbal in scurt. Iar eu unul nu prea vreau asta.

In fine... mi-a fost frica de meciul asta, dar l-am trecut cu bine. 6 puncte in fata la jumatatea lui decembrie e foarte bine, dar in nici un caz suficient. Se pare ca am invatat cum sa-i desfacem pe City, victime ale egourilor fotbalistilor cu salarii de 7 cifre, trebuie sa invatam cum sa ne depasim si pe noi insine. Pentru ca pana acum, sezonul asta, United a gafait foarte tare. Trebuie sa schimbam asta, mai ales ca mie mi-e dor de un treble.