Republica del Sol

Uruguay - Paraguay 3-0 (Suarez '11, Forlan '41 '89), Copa America 2011 Final, 2011-07-24, Estadio Monumental, Buenos Aires

Am vrut sa vad meciul asta chiar daca in general Copa America e o competitie care nu-mi spune nimic. Dar editia din acest an a fost, se pare, una speciala. Fara sa mai fie competitia de casa a gigantilor continentului sudamerican (Brazilia si Argentina), Copa America a ajuns anul acesta la ultimul act opunand doua echipe care lumineaza fotbalul, fiecare in felul ei.

Uruguayul e o tarisoara de vreo 3 milioane juma' de

locuitori dar care a marcat puternic istoria fotbalului. Doua mondiale castigate, in 1930, prima editie, pe care au si gazduit-o, si in 1950 in Brazilia, cand au stricat sarbatoarea vecinilor din nord, altfel superiori din mai toate punctele de vedere. O gramada de fotbalisti valorosi de-a lungul timpului, un parcurs fantastic la ultimul mondial si o echipa extrem de solida si de spectaculoasa, condusa de pe banca de un magnific Oscar Tabarez, ajuns pe buna

dreptate erou in tara lui de bastina. Toate, si multe altele inca, argumente in favoarea ideii ca Uruguayul este tara cu cel mai mult talent fotbalistic pe cap de locuitor din lume! Eh, o asemenea echipa n-are cum sa nu fie simpatica oricui, macar pana devin atat de buni incat bat favorite, castiga trofee si devine tot mai greu sa-i bata cineva.

Simpatia pe care o am eu pentru Uruguay, dincolo de aerul mistic pe care-l au cele doua mondiale castigate intr-o alta era a fotbalului, a inceput cu Enzo Francescoli, vedeta echipei la mondialul din 1990, a trecut prin Dario Rodriguez si unul din cele mai frumoase goluri care se pot vedea in fotbal (impotriva Danemarcei la mondialul din 2002) si s-a maturizat odata cu magicianul Forlan - the scouse destroyer - caruia majoritatea suporterilor lui United ii poarta o amintire frumoasa chiar daca nu prea i-a priit Anglia.

Paraguay... serios, ce stiti despre Paraguay? Ceva, orice... Pai... eu stiu ca in Franta, in 1998, au fost foarte greu de invins si ca, dupa doua egaluri la 0 in grupe, viitoarea campioana mondiala Franta a avut mult de furca cu ei si i-a scos printr-un gol muncit al lui Laurent Blanc in minutul 113. Il aveau pe atunci pe Chilavert, portarul care a dat 62 de goluri in cariera, un personaj foarte pitoresc. Iar asta-vara, in Africa de Sud, l-am remarcat pe actualul portar, Justo Villar, in meciul din optimi cand, dupa ce i-au eliminat pe japonezi la penaltyuri in optimi (dupa 0-0, evident), s-a dus spre jucatorii japonezi si a incercat sa-i incurajeze cu afectiunea unui frate mai mare. O declaratie a lui Justo Villar de dinaintea finalei a fost de fapt cea care m-a facut sa vreau sa vad meciul asta. "Trebuie sa jucam mai bine" a spus el, la doar un meci dupa ce au eliminat Brazilia (penaltyuri dupa 0-0) si imediat dupa calificarea in finala. De altfel, Paraguayul a ajuns in finala fara sa aiba vreo victorie si fara sa dea vreun gol in 3 din cele 5 meciuri.

Si aceasta echipa, deloc negativa in ciuda numeroaselor remize albe, avea de infruntat in finala una din semifinalistele ultimului mondial, cu un atac format din gheata de aur a Europei in 2010 (Suarez a dat 35 de goluri in 33 de meciuri in sezonul 09/10) si cel mai bun fotbalist al ultimului mondial, nominalizat la balonul de aur sezonul trecut.

Ei bine, urciorul lor s-a spart destul de repede in meciul asta. Uruguayul a inceput in atac, atat de hotarati sa rezolve meciul repede incat aveai impresia ca dupa primele 15 minute nu numai ca se termina jocul, dar probabil vine si apocalipsa. Inca din primele minute, la unul din multele cornere, au fost foarte aproape de gol, iar arbitrul le-a refuzat un penalty evident, pentru hent in careu.

Enter Luis Suarez. Cu o insistenta de catar, o viteza si o tehnica fenomenale si o forta de care nu-l banuiesti dupa aspect, atacantul uruguayan este o adevarata bijuterie a fotbalului de azi. In nici un campionat si in nici un context nu e usor sa mentii o ratie de goluri pe meci asa de buna ca a lui, dar cand il vezi jucand si cand vezi ce simt al golului are, lucrurile nu mai par atat de surprinzatoare. S-a debarasat in careu de doi fundasi paraguayeni cu o preluare pe dreptul si a plasat un stang teribil spre poarta. Sutul a fost deviat de un fundas, iar sarmanului Villar i-a ramas doar optiunea de a contempla mingea scurgandu-se in poarta.

Dupa gol, furia celesta s-a mai domolit, dara Paraguayul n-au aratat in vreun fel mai agresivi. Dimpotriva, marile ocazii - si actiunea in general - s-a desfasurat tot la poarta lui Villar, iar Forlan, dupa ce a ratat vreo doua ocazii destul de bune, a omorat sperantele tricolorilor inscriind cu vreo cateva minuta inainte de pauza. Sut de la 14 metri, lateral stanga, in diagonala cu portarul, pe directia de venire a mingii, precizie de biliard... fara prea multe sanse, serios.

Repriza a doua a avut oarecum alt aspect, dar unul mult mai plictisitor. Paraguayenii au invatat o singura lectie, si au tot repetat-o ca pe castravete. Dom'le, ei stiau sa se apere! Cat de bine, s-a vazut in primele 45 de minute. Dar cand a trebuit sa si atace, cea mai notabila chestie pe care-au facut-o a fost o transversala norocoasa. Asta in timp ce Villar a tot fost fortat la plonjonuri spectaculoase. Si ca sa transforme seara intr-una memorabila, Forlan a asezat frumos cireasa pe tort cu vreo doua minute inainte de final, marcand pentru 3-0 cam din aceeasi pozitie ca golul de 2-0, dar cu eleganta si calmul unui dandy care-si aprinde o pipa.

Frumoasa echipa Paraguayului, iar mie unul chiar imi place efortul lor de a-si depasi limitarile tehnice prin trasee ocolitoare la fotbal, dar jocul asta ne-a aratat de nenumarate ori ca binili invinge. Uruguayul are o echipa teribila, de sus pana jos, adica de la atac pana la linia de fund (din care mi-a placut indeosebi Diego Lugano) si la portarul Muslera. Merita din plin trofeul asta, si e un subiect bun de contamplat acela ca undeva, la gura de varsare a lui Rio de la Plata, intr-o tara cu o populatie comparabila cu a Bucurestiului, se afla cea mai buna selectionata de fotbal sudamericana. Lionel who?

Cumanda acum!

Neagu Djuvara - Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti, Editura Humanitas, Bucuresti 2007

Am norocul de a fi contemporan cu Neagu Djuvara, iar primele dintre ideile lui pe care le-am aflat, le-am aflat nemijlocit, auzindu-l vorbind. Spre rusinea mea, asta este prima carte a lui Neagu Djuvara pe care o citesc, si abia acum.

Stiam ca este inteligent, studiat si cult, dar nu-mi dadeam seama cum ar putea, la ce biografie spectaculoasa are, sa fie si erudit, sa cunoasca si sa studieze incontinuu surse, izvoare, documente vechi dar si specialisti de toate interesele si orientarile. Ei bine, cartea asta dovedeste cu prisosinta eruditia lui Neagu Djuvara. Efortul documentar e atat de vast si atat de impresionant incat descurajeaza pe oricine ar vrea sa mearga pe drumul documentarii pentru a gasi ineditul sau faima. Atzatza in schimb curiozitatea celui care vrea doar sa vada autenticul, originalul, sursa, si care e pregatit sa nu primeasca vreo alta rasplata in afara de asta.

Asadar, despre perioada de vreo 150-200 de ani pe care-o acopera cu cartea asta (~1200-1352 d. Ch.), Neagu Djuvara a studiat o cantitate monstruos de mare de izvoare atat scrise cat si arheologice (imi imaginez ca a fost vorba si de ceva plimbari pe la fata locului - a locurilor), dar si o cantitate imensa de scrieri moderne, de idei si viziuni ale comunitatii academice istorice, cam de cand exista academia ca institutie moderna. Ca sa va faceti o idee, un intreg capitol e dedicat letopisetului cantacuzinesc de la 1690. E drept, o referinta importanta, dar va dati seama ca omul a scanat toata istoriografia romaneasca a ultimilor 800 de ani?

Formatia de meta-istoric, de "filosof al istoriei" il ajuta din plin pe Neagu Djuvara si se vede la tot pasul. Stie cand si cat sa se distanteze de fiecare sursa citata, abordeaza critic orice informatie si e excelent la plasarea in context a oricarui document citat.

Apoi, Neagu Djuvara profita de o alta calificare pe care o are pentru a introduce ceea ce, din cate stiu eu, e o noutate absoluta in istoriografia romaneasca: studiul comparativ. Preluand o metoda ce a dezvoltat-o pe larg in teza sa de doctorat si publicata in Civilizatii si Tipare Istorice, Neagu Djuvara reuseste sa faca lumina in multe zone prin care istoricii de pana la el au pasit cu multa prudenta, lasand in urma niste pete intunecate. Acolo unde documentele tac, e uneori util sa studiem pur si simplu ce s-a intamplat in contexte istorice similare in alte locuri, locuri unde faptele sunt mai bine documentate, cam asta e ideea de baza a studiului comparativ al istoriei.

Reprosul pe care-l aduc eu cartii acesteia este tezismul. Nu este o cercetare, ci o demonstratie. Autorul nu cauta un adevar, ci incearca sa-si convinga cititorii de adevarul cu care a pornit la scrierea acestei carti. Acum, eu nu stiu nici cine a fost Negru Voda, nici daca Thocomerius era slav sau cuman, nici daca are vreo legatura cu Basarab Intemeietorul. Nici nu mi se pare prea relevant in afara mediului academic. Doar ca lipsa de echivoc mi se pare intotdeauna paguboasa in cercetare.

Nu stiu de ce face Neagu Djuvara asta. Nu stiu de ce tine mortis sa ne faca sa credem ca Thocomerius a fost cuman si ca e totuna cu Negru Voda al cronicilor, sau de ce i se pare ca vreuna din variantele astea e "scandaloasa". Mi se pare ca, in contextul in care istoriografia noastra l-a ignorat complet pe Negru Voda si l-a transformat intr-o inventie a cronicarilor munteni iar lui Basarab i-au atribuit origini slavo-romane, punctul de vedere pe care-l aduce cartea asta este de un inedit mai mult decat binevenit si constituie tocmai acea echivocitate in istoriografia romaneasca pe care eu i-o reprosez in constructia interna, si sper ca asta sa fie ratiunea nemarturisita din spatele cartii. Pentru ca altfel, a sustine o idee doar pentru a provoca reactii mi se pare un gest incompatibil cu inteligenta si personalitatea d-lui Djuvara.

Asta inseamna ca de multe ori, acolo unde - dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de cercetare a unor anumite fapte sau situatii - lucrurile sunt in continuare neclare, Neagu Djuvara alege de fiecare data ipoteza care ii sustine teoria. De exemplu, una din metodele folosite destul de des in carte este argumentarea pe baze lingvistice. Mi se pare ca asta este un teritoriu alunecos. O data, de multe ori in acelasi areal geografic si in aceeasi perioada de timp se desfasoara limbi inrudite, ceea ce inseamna ca un acelasi cuvant poate varia in forma destul de mult (Thocomerius poate sau nu poate sa fie totuna cu Tihomir, de exemplu, mai ales ca ambele sunt forme latinizate ale unor nume barbare). Apoi, majoritatea numelor proprii din epoca in cauza, care sunt principalul obiect de interes al studiului lingvistic, sunt compusi ale unor radacini simple (mare, puternic, negru etc.), iar aceste radacini simple se pot regasi in limbi diferite (mai ales in limbi de origine diferita) in forme destul de asemanatoare, dar cu intelesuri total diferite. Pe o asemenea baza, as pune la indoiala chiar si originea cumana a numelui Basarab, de exemplu. Dar sigur, ce fac eu e pura speculatie, nu am documentarea care sa-mi permita sa-mi dau seama daca poate exista vreo urma de indoiala asupra originii numelui Basarab.

Un alt mare semn de intrebare pe care mi l-a lasat cartea este ce s-a facut cu cnezatul lui Litovoi, pe care fratele sau Barbat se pare ca l-ar fi rascumparat. E posibil ca acesta sa fi coexistat cu voievodatul intemeiat de Thocomerius-Negru Voda, e posibil sa fi fost anexat de acesta sau pur si simplu sa se fi dezmembrat organic la un moment dat. La fel, e posibil ca filiatia Barbat-Tihomir-Basarab despre care am invatat eu in canonul istoriei scolare sa fie doar o speculatie puerila si oribil de gresita. Dar tacerea pe care Neagu Djuvara o asterne peste soarta cnezatului oltean ii scade puncte la rigoare stiintifica.

O idee fundamentala in sustinerea tezei cartii, anume infiintarea formatiunilor prestatale de catre populatii alogene, este sustinuta de Neagu Djuvara prin studiul comparativ al dezvoltarii celorlalte state europene. Astfel, daca e evident ca francii au fost cei care au coagulat primul stat francez, longobarzii au facut asta in Italia, vikingii in Normandia si Anglia, vandalii in sudul Spaniei, varegii in Rusia etc., slavilor le e refuzata capacitatea unei asemenea intreprinderi la nord de Dunare. Desi perfect capabili sa se organizeze in state in Bulgaria, Serbia sau Croatia si desi au stapanit Valahia mai inainte de pecenegi si cumani si de vreo doua ori mai mult ca durata, Neagu Djuvara descalifica potentialul slavilor de a inchega o clasa nobiliara care sa duca la o alcatuire statala la nord de Dunare in doar doua randuri de text, fara sa revina vreodata asupra acestei idei. E drept, Litovoi si Seneslau e posibil sa fi avut origini slave, exista apoi si dovezile ca Farcas, cel cu cnezatul de pe Lotru, era probabil vasal si reprezentant al puterii maghiare, care a limitat expansiunea slava. La fel de posibil, desi mai putin credibil, e ca slavii sa fi fost intr-adevar o populatie de incompetenti cand venea vorba de format state, sau sa fi devenit asa de fiecare data cand treceau Dunarea. Nu protestez impotriva ideii, ci impotriva felului in care este sustinuta.

Identificarea lui Thocomerius cu Negru Voda mi s-a parut si ea facuta cam in pripa si insuficient sustinuta, ba chiar proptita uneori in cateva paralogisme. Dar e posibil ca asta sa se fi intamplat si din lipsa de spatiu, de idei sau de material documentar.

Lasand insa la o parte interpretarea epistemologica, din punct de vedere al teoriei istoriei, si cititind lucrarea in cheie strict istorica, avem in fata o lectura bine documentata, plina de fapte si de date demne de a fi aflate si prezentate intr-o forma extrem de prietenoasa: o lectura accesibila, atragatoare, interesanta si pasionanata. Mai jos, cateva din cele pe care le-am retinut eu:

- mi-a fost intarita ideea conform careia populatiilor autohtone, de orice origine ar fi fost ele, nu prea le-a placut scrisul. La incapacitatea legendara a dacilor de a nu lasa nici un document scris si nici un soi de grafie se adauga, iata, o serie intreaga de populatii barbare care au zabovit ceva mai bine de 1000 de ani intre Carpati si Dunare dar, prea ocupate sa formeze poporul roman, nu s-au ocupat deloc sa dea socoteala posteritatii de treaba asta. Empatizez si mi-a mila de istoricii romania care se chinuie, saracii, sa reconstituie mileniul barbar din istoria Romaniei din documente ba unguresti, ba nemtesti, ba poloneze, ba de la tot felul de natii, toate atingand doar tangential soarta teritoriului valah si toata cointeresate. A fost nevoie de influenta bizantina trecuta prin filtrul slav pentru ca scrierea sa patrunda in sfarsit in Romania, dupa 1000 de ani, si va mai dura vreo 300 bune de ani pana la aparitia primelor cronici romanesti.

- e tonica daramarea mitului ca latinii, dupa cei nici 200 de ani petrecuti pe-aici au si format poporul roman in timp ce neamurile barbare, care-au stat fiecare cel putin tot atat au trecut ca apa peste pietre in timp ce bravilor romani(?), falnici ca brazii, nu le-a stat mintea decat la infiintarea cnezatelor si voievodatelor, imediat cum termina barbarii, pastrandu-si in tot timpul asta limba si religia. Basarab a fost catolic.

- crestinarea cumanilor lui Bortz Membrok, pe Milcov la 1228; reconstituirea contextului care a dus la batalia de la Posada si la afirmarea voievodatului lui Basarab; desfasurarea tabloului vietii politice maghiare in secolele XII-XIII; influenta mongola asupra aparitiei Europei moderne si datele despre politica mongola; in general cartea e plina cu lucruri atragatoare pentru pasionatii amatori de istorie.

Ah, si nu va speriati de aerul stiintific al cartii. Cu o dimensiune relativ mica, o editare ingrijita si prietenoasa si un stil al scrierii foarte atractiv, e o lectura excelenta pentru plaja. Serios, articolul asta al meu e mult mai plicticos.

Roots

"Pentru cei care l-au parasit, locul nasterii devine o geografie mistica." (Mircea Eliade)

Kazuo Ishiguro - Pe cand eram orfani, Editura Polirom, Proza XXI, Iasi, 2003

Traducere de Magda Teodorescu dupa When We Were Orphans, 2000

Primul impuls cand m-am gandit cum sa prezint cartea asta a fost in directia unei intreprinderi hermenutice. Trebuie sa existe un sens, o semnificatie, un mesaj ascuns in spatele epicului. Deformatie educationala, probabil. Pe cand eram orfani e o poveste si atat. Un roman scris de un japonez crescut in Anglia despre un englez crescut in China. Poate, in cel mai bun caz, o incercare a lui Ishiguro de a-si explica prin scris sentimentul ruperii de locul natal, de cel de bastina, sau investigarea situatiei in care cele doua sunt diferite. Daca e asa, incifrarea e una inteligenta, laitmotivul romanului fiind sentimentul devenirii ca om in lipsa parintilor. Cele mai multe dintre personaje au macar un parinte absent, in timp ce intriga este demersul eroului, Christopher Banks, de a-si gasi parintii disparuti in Shanghai dupa un arc de timp de vreo doua decenii.

Pentru culoare si exotism, pentru ingrosarea tuselor sau pur si simplu intamplator, spatiile in care se desfasoara personajele sunt dintre cele mai diverse geografic si cultural: nascut in Shanghai, eroul nostru este si se simte englez, acomodandu-se mult mai usor in Anglia decat in cartierul vecin din Shanghai, locuit de chinezi. Prietenul lui japonez, indragostit de Japonia ca de un tinut paradisiac, fuge inapoi in China ingrozit dupa primul contact direct. Interesanta abordarea asta, in care cartierul englezesc din Shanghai pare ca ar fi chiar langa Palatul Buckigham, in timp ce soseaua care-l desparte de zonele sarace locuite de bastinasi se constituie in granita intre civilizatii.

Pe langa rearanjarile spatiale, Ishiguro se joaca si cu cronologia intr-un fel care si-a pierdut originalitatea odata cu Tarantino. Propriu-zis, povestea incepe cand eroul nostru, tanar absolvent de universitate, intra in viata pe usile saloanelor mondene din Londra, numai ca cea mai mare parte din actiune si intriga in integralitatea ei apar numai in nenumaratele rememorari ale copilariei, episoade care ajuta la o reconstruire istorica a faptelor, dar - printr-un procedeu inteligent - reusesc si o reconstruire psihica a povestii eroului nostru pe masura ce, o data cu acumularea de detalii, fiecare intamplare din copilarie e incarcata cu alte semnificatii si e inteleasa in alt fel.

Spre final, dupa ce desfasoara o poveste croita dupa masura romanelor cu detectivi, ascunzand indicii printre descrieri si fulgurari epice, Ishiguro vireaza brusc spre un deznodamant plat, concis, redus ca dimensiuni si care dezumfla cu un mare fasait balonul de suspans politienesc care se tot umflase in paginile de dinainte. In ultimul capitoul totul devine clar, toate piesele lipsa din puzzleuri se aseaza la locul lor cu un clic, povestea vine la un deznodamant mai mult sau mai putin previzibil, dar abrupt ca o aterizare fortata.

Fata de golurile din poveste de pana acum, care solicitau ajutorul memoriei si al logicii pentru umplere, finalul e usor dezamagitor. Sa-i fi fost frica lui Ishiguro sa-si lase cititorii cu o intrebare? Sa i se fi parut necinstit sa ne lase sa ne framantam ca sa ne dam seama ce s-a intamplat pana la urma de fapt? Sau poate ca, odata ce si-a exploatat dimensiunile umane pe care-si propusese sa le clarifice odata cu povestile copiilor crescuti fara parinti, Ishiguro e generos si-si lasa personajele sa mearga la culcare linistite?

Oricare din variante ar fi cea adevarata, as fi preferat un final ceva mai ambiguu. Poate si pentru ca, daca am taia ultimul capitol si am da o tema la clasa a II-a in care sa imagineze un final pentru poveste, cele mai multe finaluri ar arata fix ca asta care-a vazut lumina tiparului. Ori presupunem ca un scriitor de profesie ar trebui sa dea ceva mai mult de atat.

Una peste alta, o lectura agreabila, calma si frumos curgatoare, dar pentru profunzimi psihologice sau metafizice, pentru sensuri ascunse si lectii de viata, incercati la urmatoarea.

LATER: Am si uitat de citate. Am doar doua:

Pg. 96: Noi, copiii, suntem ca snurul care leaga sipcile. Un calugar japonez i-a spus asta odata. De multe ori nu ne dam seama, dar noi, copiii, sintem cei care unim nu doar familia, ci intreaga lume. Daca nu facem ce trebuie, sipcile cad si se imprastie pe podea.

Pg. 100: Poate ca intr-o zi toate aceste conflicte se vor termina si asta nu se va intampla din cauza unor oameni de stat importanti, a unor biserici sau organizatii ca asta. Se va intampla pentru ca oamenii se vor schimba. Vor fi ca tine, Puffin. Un amestec. Asa ca de ce sa nu devii o corcitura? E sanatos.

Ultimul Bon

Orice om pune pe masa intai vinul cel bun; si, dupa ce oamenii au baut bine, atunci pune pe cel mai putin bun; dar tu ai tinut vinul cel bun pana acum (Ioan 2:10)

Jon Bon Jovi - The Circle Tour, 2011-07-10, Piata Constitutiei, Bucuresti

Radeam saptamana trecuta de reclama de la radio cu "cel mai mare concert al verii", si-mi imaginam ca posturile de radio au si ele conceptii de fotbalisti, sau macar declaratii, urland mereu ca "cel mai mare" e intotdeauna urmatorul. De data asta insa, se vede treaba ca stiau despre ce vorbesc.

Era evident inca de la intrare ca showul asta va fi o chestie mult mai mare decat ce-a fost Rock the City, saptamana trecuta. Asta se confirma in momentul in care ajungeai in fata scenei, o giganterie metalica de aproape 40 de metri inaltime, flancata de doua turnuri de sunet din care atarnau boxe ca bananele intr-un ciorchine. Adica multe, nu galbene. Sub boxe, ecran. Pe spatele scenei, ecran. Mare. Si-a fost nevoie sa fie mare, pentru ca scena a fost foarte joasa, iar accesul vizual nemijlocit la trupa se intampla doar accidental, asa incat mai degraba ar fi trebuit sa-i credem pe cuvant pe organizatori ca ne canta Bon Jovi decat sa ne convingem de asta cu ochii nostri daca n-ar fi fost amplificarea video. Pentru c-a fost multa lume. 55.000 spuneau cifrele din presa, mie imi e greu sa estimez din mijlocul multimii. Din ce s-a vazut de unde stateam, din fata scenei si pana sus, pe peluza Parlamentului, nu prea aveai loc de cazut.

Trupele de deschidere (Quantiq si Stillborn) au fost selectate printr-un proces ingenios inginerit in asa fel incat sa prinda si la public, sa fie si foarte ieftin si fara riscuri. Din pacate au avut destul de putin timp pe scena. Pustii de la Quantiq nu mi-au spus mare lucru, dar erau probabil zdrobiti de presiunea unei scene asa mari si a unui public asa numeros. Eram curios sa vad cum se descurca Stillborn in conditiile astea, si s-au descurcat rezonabil de bine, chiar daca si la ei a transpirat pe alocuri presiunea si s-a vazut ca in anumite momente se straduiesc prea tare.

Banuiesc ca e normal cand deschizi concertul unei trupe care era mare pe vremea cand inca nu te nascusei. Bon Jovi n-a avut nici un fel de trac, desi a parut ca are o surpriza placuta cand a vazut dimensiunea si entuziasmul multimii. Si a inceput sa cante, servind hit dupa hit ca la o masa imbelsugata dintr-un restaurant de lux. Publicul a stiut sa aprecieze tratatia, si a raspuns pozitiv. S- apalaudat mult, s-a tipat mult, s-a cantat mult.

Din punctul meu de vedere... cum sa zic? A fost un concert bun, spre foarte bun, fara sa fie extraordinar. Am gustat hit dupa hit, minunandu-ma uneori de cat de multe melodii de mare impact a avut Bon Jovi, dar fara sa ma entuziasmez prea tare. Mi s-a parut chiar usor neadecvata a treia melodie (We weren't born to follow) una de atitudine, in care pe ecrane s-au proiectat imagini cu diversi lideri politici sau culturali, de la Obama, Kennedy si Stephen Hawking pana la Dalai Lama, Luther King sau Aung San Suu Kyi. Asta pentru ca eu vedem in Bon Jovi o trupa de rock linistit, conformist si calofil, numai buna de prezentat parintilor, iar ei s-au lipit destul de bine pe imaginea asta. Dar toate astea, in primele vreo doua ore.

Pentru ca, la fel ca prozatorii de dimensiuni care au nevoie sa-si desfasoare panza pe sute de pagini, si Bon Jovi a avut nevoie de mult timp pentru a-si aduce publicul unde-a vrut. Adica dupa cateva ore de stat in soare si vreo doua ore de stat in picioare aproape in nemiscare in fata scenei, l-a facut sa ceara bis-uri peste bis-uri si sa nu se mai sature de ele. Si vorbim de 50.000+ de oameni, n-am vazut prea multa lume plecand. Si-apoi, dupa ce-a facut multimea sa ceara, a inceput sa-i dea. Cele mai grele piese Bon Jovi abia dupa bis s-au auzit. Si bine, impropriu spus bis, pentru c-au fost vreo trei. De vreo doua ori si-a luat la revedere, dar nici ei nici noi nu ne dadeam dusi. Si-au mai tot cantat. Atat de mult incat ma indoiesc ca toate melodiile de pe final erau pe setlist.

Dupa Always - emotionant, dar si melodia mea preferata de la ei - am zis ca nu prea as mai vrea sa cante, sa pastrez impresia. Pentru un moment, cred ca si ei la fel si-au zis. Inca un la revedere, si promisiuni ferme de revenire. Chiar maine, daca nu s-or grabi baietii astia cu scena. Si-apoi mai multa muzica. Iar incheierea a fost mai buna decat cea mai buna pe care mi-o imaginasem. Pentru ca s-a terminat cu Beatles. Twist and Shout, cantat bine si dansat frenetic de o mare parte din cei 50.000+, obositi si linistiti de o incheiere predominata de balade. Dovada de mare modestie din partea lui Bon Jovi, imi pare, sa incheie cu Beatles.

"We will see each other again, for sure. But until then, remember these words of wisdom...

Well, shake it up, baby, now, (shake it up, baby)
Twist and shout. (twist and shout)..."

Bon Jovi ne-a multumit pentru gazduire, probabil pe buna dreptate. Noi i-am multumi pentru vizita, ne ucuram ca i-a placut si, evident, il mai asteptam pe la noi. Cu nerabdare. Curand.