Necastigator

FC Barcelona - Manchester United 2-0 (Eto'o '10, Messi '70), Champions League Final 2008-2009, 2009-05-27, Stadio Olimpico, Roma

United ramane cu 3 cupe ale campionilor, Barcelona face tot atatea si realizeaza si in Spania tripla istorica pe care adversarii lor din seara asta au facut-o in Anglia acum 10 ani.

Toate indiciile aratau spre United inainte de startul meciului, si putin dupa. Guardiola a inceput cu apararea improvizata pe care o anticipa toata lumea dupa absentele lui Alves si Abidal: Puyol in dreapta, Silvinho in stanga, Toure retras fundas central si Piquet singurul titular pe postul lui. Busquets, la umbra magnificilor Xavi si Iniesta, iar in atac clasicul Henry - Messi - Eto'o. Singura diferenta, Messi in mijloc si Eto'o pe stanga. A ghicit bine Guardiola. Evra ar fi fost periculos acolo daca n-ar fi fost sufocat de atacuri, iar Eto'o stie sa tina un om mult mai ocupat decat Messi.


Sir a inceput clasic in aparare, O'Shea - Ferdinand, Vidic - Evra. Si la United, doua triplete: Carrick, Anderson, Giggs la mijloc si Rooney, Ronaldo, Park in atac. Un 3-3 care se putea transforma oricum, in 4-2 sau in 5-1, chiar in 2-4 daca ar fi fost necesar. Cu o singura mentiune. Park poate fi jucat atacant, e disciplinat si poate sa invete orice, dar in viata lui n-o sa aiba instinctul de marcator care defineste un fotbalist de linie ofensiva.

Meciul a inceput intr-o dominare teribila a lui United, catalanii trezindu-se destul de inghesuiti inca din start. Mare ocazie in minutul 2, la lovitura libera a lui Ronaldo respinsa greu de Valdes si trecand apoi milimetric pe langa o reluare decisiva a lui Park. Una din cheile meciului. Daca Tevez ar fi fost acolo, probabil altfel s-ar fi desfasurat faza.

Pana in minutul 10, United trasese la poarta de 5 ori, iar Barca inca nu apucase sa vada bine cum arata mingea! Dar cam atat a durat pana s-au dezmeticit elevii lui Pep. Prima incursiune a lor in jumatatea lui United a insemnat si primul gol. Iniesta, din pozitie centrala, a pasat lui Eto'o in stanga, iar camerunezul l-a depasit dintr-o miscare pe un Vidic consternat de viteza cu care se desfasura faza si a tras exact inainte ca tacklingul lui Carrick (care intarziase pentru dublaj) sa-l ajunga. Tare si pe jos, moartea portarilor. 1-0 pentru Barca si - fara s-o stim noi - mare parte din istoria meciului se scrisese deja. Superbe reluarile incetinite ale camerelor HD. Faza ne e prezentata atat de incet incat avem timp ca, inainte de tacklingul lui Carrick, sa vedem gandul lui Carrick. Am vazut astfel, ca daca alunecarea mijlocasului englez ar fi ajuns putin mai devreme, altfel s-ar fi scris istoria acestei finale. Cat de putin? Inca n-avem cuvant pentru fractia aia de secunda. Dar istoriile alternative sunt paguboase, realitatea nu e optionala, iar scorul a devenit 1-0 dupa singura aparitie in joc a unui jucator pe care mi-l amintesc de acum doua sezoane, cand plangea pentru ca Barca nu reusea sa sparga un 0-0 la Malaga.

United nu e echipa care sa se sperie ca e condusa cu 1-0, nici daca adversarul se numeste Barcelona. Dar United n-a jucat in meciul asta. Cel putin nu United aia pe care o stiam eu. Asa ca, dupa ce Barcelona a reusit sa aduca mingea in terenul diavolilor, cam aici s-au desfasurat ostilitatile in continuare. Foarte putine mingi interceptate la mijloc, un procent de reusita a paselor suparator de mic, toate mingiile lungi gresite si serii nimicitoare de combinatii ale adversarilor, cam astea au fost coordonatele unui meci foarte slab al lui United, care a avut doar vreo 2-3 ocazii reale tot meciul: cele doua reluari ratate de Park si sutul pe langa al lui Ronaldo, imediat dupa golul Barcei.

Anderson a fost principalul punct nevralgic al lui United, si sunt per ansamblu dezamagit de sezonul slab al brazilianului - caruia asta vara ii pronosticam o explozie de forma asemanatoare cu a lui Ronaldo. Nu s-a intamplat, atat Anderson cat si Nani au avut un sezon foarte slab. Dupa ce s-a impiedicat cu Rooney de vreo doua ori, l-am vazut pe Anderson realizand o premiera: un fotbalist al lui Manchester United se ascundea de minge. Iar inlocuirea lui cu Scholes la pauza, desi fireasca, n-a adus consistenta care le trebuia diavolilor. Poate si pentru ca Scholes nu mai poate sa alerge ca Iniesta. Tin minte ca putea odata...

Golul lui Messi din minutul 70 a fost deznodamantul care ne-a scutit de un punct culminant, venind cand mai era totusi destul din actiune. Continui sa cred ca a fost realizarea lui Xavi mai mult decat a lui Messi. Spaniolul a aruncat o minge intr-o zona libera, pe pozitie viitoare, cu exact traiectoria, efectul si viteza care-i trebuiau lui Messi ca sa ia Balonul de Aur de anul asta. Lob peste van der Sar, poate singurul care nu se face vinovat de nimic in meciul asta.

Daca i s-ar fi spus la inceputul sezonului lui Vidic sa-s aleaga doua momente in care sa greseasca capital in schimbul constantei la un nivel excelent in tot restul sezonului, probabil ca ar fi avut o inspiratie mai buna decat Liverpool pe Old Trafford si Barcelona in finala CL. Dar nu cred c-a fost alegerea lui, pentru ca tocmai astea au fost cele doua scapari ale unui sezon extraordinar pentru sarb. Iar Rio probabil ca avea nevoie de meciul cu Hull ca sa-si dea seama ca atunci cand Puyol iti ia fata la o reluare cu capul in careul tau sau cand Messi primeste o centrare tot acolo, in careu, intr-o zona cu destul spatiu incat sa puna acolo un heliport, se cheama ca nu performezi la nivelul tau maxim.

Evra a evoluat surprinzator de sters, poate si pe fondul evolutiei excelente ale lui Puyol in flancul drept. La cum a jucat Puyol, nu numai ca l-a ajutat pe Eto'o, dar am impresia ca daca Puyol ar fi juca cu Eto'o in carca, desfasurarea ostilitatilor in zona aia ar fi aratat tot cam la fel. Fenomenal a fost capitanul Barcei, demonstratie pura de cum se joaca cu sufletul. Mutat din centru in dreapta, recunoscut pentru inaptitudinile lui tehnice, capitanul Barcei a facut de toate in meciul asta. Urcari, centrari, atacuri, incursiuni pe banda, incursiuni in centru, si-a si tras pe poarta de doua ori. Oare cat valoreaza asemenea devotament?

Pe partea lui Sheasy a avut o misiune mult mai usoara, cu expiratul Silvinho si Henry, cel care duce prea multi ani in spate pentru a mai avea sprintul dezarmant care a construit Emirates Stadium. De-asta s-a si vazut in joc mai mult. Pacat ca intre el si Park n-a existat pic de comunicare in banda dreapta, ca si cum n-ar fi vorbit aceeasi limba! :)

De Carrick mie mi-a placut. Numai ca fara mana moarta Anderson si Giggs urcat aproape de atacant, Carrick a ramas practic singur la mijloc. Iar a expune un singur om unui mijloc cu Xavi si Iniesta e cruzime. Xavi: doua pase de gol si 92% procentaj de reusita a paselor!!! Iar colegul lui mai palid a facut un meci care singur i-ar asigura un loc in istoria fotbalului.

In timpul asta, Busquets - oricine-ar fi el - a facut treaba buna in a-i bloca pe Giggs si, dupa pauza, si pe Scholes. Tentativa lui Scholes de a-l scoate din joc la inceputul reprizei a doua a esuat.

Nici in ultima celula a lui United, cea ofensiva, separata total de mijloc si defensiva, lucrurile n-au fost mai roze. Din cauza aceluiasi Puyol, Rooney n-a reusit mare lucru in stanga. In dreapta, Park s-a zbatut ca pestele pe uscat iar in centru Ronaldo, desi a avut un joc bun si a fost probabil cel mai bun om al invinsilor s-a lovit de o defensiva incapatanata, formata din impertinentul de Piquet, care anul trecut ii incalzea locul iar acum a jucat aproape fara greseala in finala Champions League, si din Yaya Toure, chitit sa-i bata p-astia care l-au batut pe frati-su.

Pe langa fotbal, punerea in scena a meciului a fost foarte frumoasa. Coregrafii la ambele tabere de suporteri si mult mult fair-play in gesturile si declaratiile de dupa meci. De Guardiola imi place oricum foarte mult. Dar a crescut in ochii mei cand l-am vazut ca s-a dus sa stranga mana tuturor jucatorilor lui United. Culoarul cu invingatorii aplaudand invinsii... Ronaldo imbratisandu-se cu Messi... Plus recunoasterea unanima a faptului ca Barca a fost mai buna in aceasta finala, primita de Pep cu un superb "Am invins cea mai buna echipa din lume".

Doua mari pete negre: peste transmisia de toata minunea a celor de la UEFA s-a suprapus comentariul inapt, neprofesionist, ultrasubiectiv si per ansamblu foarte-foarte prost al protevistilor, comentariu care ma face sa ma bucur ca Liga trece la TVR de la anul. Apoi, arbitrajul fara personalitate al elvetianului Busacca, arbitraj care - fara sa fi facut greseli mari - a lasat in permanenta impresia ca le poate face.

Altfel, United a ratat un moment unic. Ar fi fost prima echipa care isi apara trofeul CL, la fix 10 ani dupa minunata seara din Barcelona, si la o zi dupa sarbatorirea lui Matt Busby, cel care a privit meciul de pe 16.000 de bucati de carton. N-o sa mai existe niciodata momentul asta. Niciodata n-or sa se mai implneasca 10 ani de la finala din '99, niciodata Matt Busby n-o sa mai faca 100 de ani. Din pacate, istoriei nu-i pasa de coincidente, iar momentele de glorie sunt intotdeauna pe apucate, niciodata pe alese.

Dar nimeni nu-i mai potrivit decat Ferguson in a gestiona momentul asta. Asa cum a zis imediat dupa meci, dintr-o infrangere se invata mai mult decat dintr-o victorie. United trebuie sa plece capul, sa invete bine lectia acestei finale, sa se uite la toate cele bune ale sezonului asta cu mandrie si la toate cele bune ale sezoanelor viitoare cu speranta. Vara asta va fi una linistita. Petrecerea e la Barcelona.

Steps

Manchester United - Manchester City 2-0 (Ronaldo '18, Tevez '45), Barclays Premier League 2008-2009 Matchday 36, 2009-05-10, Old Trafford, Manchester

United continua marsul spre titlu cu un presupus derby la fel de neremarcabil ca, de exemplu, antepenultimul pas spre Everest al lui Sir Hillary.

Era de presupus o victorie a lui United, dar probabil ca una asa de plictisitoare avea cota mare la casele de pariuri. United n-a vrut sa se epuizeze, si n-a facut-o, in timp ce City... nu-mi dau exact seama ce-a vrut. Nu mult, oricum.

Fara Rooney, Ferdinand si Carrick in primul 11, United a inceput sus, presand si incercand poarta timid, de reglaj, la inceputul meciului. Dar pana la golul lui Ronaldo nu s-a intamplat de fapt mai nimic.

Minutul 18. Lovitura libera de la vreo 25 de metri, usor lateral stanga. Fara fite, fara cracanare, fara 5 pasi, sut la semiinaltime, mingea trece de zid, cade in fata lui Given care a vazut-o tarziu si capata o traiectorie suficient de ciudata incat irlandezul s-o scape in plasa. 1-0. Se putea fluiera finalul meciului, pentru ca de-aici incolo treaba a semanat cu un fel de miuta ceva mai elaborata. Adica cu 75.000 de spectatori.

De la City, doar Robinho a avut oarece reactii in intreaga prima repriza, cand l-a tavalit putin pe Rafael. Da' cu sutul la poarta n-a fost deloc prieten azi.

Inimosul Tevez, in schimb, a fost singurul care a incercat pe tot parcursul meciului. Prima data dupa vreo jumatate de ora, lansat de un calcai smecher al lui Evra. 15 metri, lateral stanga, sut sub incheietura barelor, dar din bara mingea ricoseaza la fundasii cetatenilor. Golul o sa vina un sfert de ora mai tarziu, cand fanii albastrilor sperau ca Sparky Hughes sa aiba o idee stralucita pentru repriza a doua. Degajare fletcher pana la Berbatov, in coltul stang al careului. Berbatov se intoarce si paseaza la Tevez, iar Carlito isi face culoar cu o atingere scurta si suteaza napraznic cam in acelasi punct in care lovise prima data bara, numai ca de data asta mingea ricoseaza in poarta. Noapte buna.

Dupa o posesie de circa 66% pentru United in prima repriza, raportul se inverseaza, iar City incepe sa preseze steril. Vidic insa a facut un meci foarte bun, cu intrari sigure si decise de fiecare data, fara sa lase prea mult sanse albastrilor. Van der Sar a fost incercat de vreo doua ori, iar pe final diavolii au mai avut o repriza de tir in care l-au folosit pe Given ca tinta. In ultimul minut regulamentar Carlito cel ambitios a mai dat o minge in bara, dar e data asta era mai usor s-o trimita in poarta. Un corner care a plutit peste tot careul pana la coltul lung, unde astepta Tevez, care a trimis mingea in bara de la vreo 30 de centimetri.

Si atat. Cam astea au fost cele mai pasionante momente ale unei reprize in care schimbarile au fost momente palpitante. E drept ca in mare parte datorita lui Ronaldo, care a protestat vehement, in stilul lui de copil nebatut, cand Sir l-a inlocuit cu Rooney, dupa o ora de joc. Oricum e golgeter cu 2 goluri avans si un meci mai mult de jucat.

Urmeaza Wigan miercuri, si-mi amintesc ca anul trecut in meciul cu placintarii s-a castigat titlul, si tot pe JJB. Ceea ce s-ar putea intampla si acum, daca United bate, iar Liverpool nu reuseste sa treaca de West Brom sambata. Cred ca Liverpool ar trebui sa se dea la o parte, West Brom are mai mare nevoie de puncte. In plus, ar fi cu totul spectaculos ca West Brom, lanterna rosie in cea mai mare parte a sezonului, sa se salveze de retrogradare iar Hull, care invatase sa pronunte Champions League asta-toamna, sa se intoarca in Championship, insotita de penibilii Middlesbrough si de ghinionistii Geordies.

One for sorrow

Chelsea - Barcelona 1-1 (Essien '9 - Iniesta '90+3), UEFA Champions League 2008-2009, Semi-final 2nd Leg, 2009-05-06, Stamford Bridge, London

Pe jumatatea pasionanta de tablou a Champions League, fotbalul isi vede nestingherit de meciurile memorabile

Inainte de dubla asta n-as fi putut spune ca am o preferata dintre cele doua, asa cum n-as fi putut spune care dintre cele doua ar fi un pericol mai mare pentru United in finala.

Dupa primul meci, hartia de turnesol mi-a aratat albastru. Asa ca mi-am pus baza in Chelsea, care au obtinut exact ce-au vrut pe Nou Camp: liniste si posibilitatea ca in a doua mansa sa puna muzica pe care sa joace elevii lui Pep. Care elevi au atacat mai mult, e drept, dar nu cumva pentru ca in careul lui Valdes se plasase o sperietoare mare, neagra, pe spatele careia scria Drogba?

Si sperietoare e cel mai potrivit apelativ pentru Drogba pentru ca in seara asta, cand fundasii Barcei au vazut ca animalul mare si negru e de fapt inofensiv daca ai curaj sa te apropii de el. Si-au inceput sa se apropie, chiar sa-l loveasca, iar Drogba a avut vreo 3 mari ocazii in care a demonstrat ca de fapt el nu poate face rau Barcelonei.

Pericolul a venit din adancurile liniei de mijloc, de la Essien - repet, cel mai bun inchizator din fotbal - care a trimis o torpila imparabila in minutul 9, perforand poarta unui Valdes neputincios. 1-0 repede, suficient pentru a-i oferi lui John Terry ocazia sa mai alunece o data, de data asta pe Olimpico.

Iar de aici inainte, chiar daca Barca incepuse lansat, cu vant in pupa, Chelsea s-a asezat la carma jocului, pe care l-a condus calm, cu viteza de croaziera, evitand cu atentie orice fel de pericole. Iar in restul meciului n-au mai fost amenintati serios de nimic. Fara accidentatul Henry, catalanii s-au bazat doar pe Eto'o, care a aparut in meci in doar doua ocazii (un sut mult peste si o pasa in lateral), si pe ubermegagigasupercalifragilistiespialedolces Messi (l-am urmarit atent: 6 pase bune si 4 suturi proaste in tot meciul. Nici o minge utila pentru echipa, 10 mingi pierdute. Unica lui contributie a fost pasa de gol din ultimul minut care, desi esentiala, e destul de putin pentru cuvantul ala lung pe care i l-am pus in fata numelui). Terry si Alex au avut o viata usoara - nu ca cei din cantecul de la Mafia - iar albastrii au putut sa se scalde in ocazii. In afara de cele vreo 3-4 penaltyuri refuzate de arbitru (impingere in careu la Malouda, Drogba faultat din spate, Anelka tras de tricou, hent la Piquet), Drogba a mai ratat doua ocazii colosale (devierea pe care n-a putut s-o preia la 0-0 si sutul in portar dupa doua driblinguri consecutive, in repriza a doua). Chelsea a vrut distractia mai mult decat siguranta, si pentru asta trebuie sa-si asume deznodamantul meciului si sa nu planga in ziare ca furaciunile arbitrului i-au descalificat. Nu. Indolenta lui Drogba i-a scutit de un drum pana in Italia.

La ce meci mare au facut Malouda, Essien sau Lampard si la cat de anemic au atacat Barca, Pep parea resemnat cu infrangerea spre finalul meciului, cand - intre doua reprize de urlat in Braille - s-a dus la Hiddink sa-l felicite pentru victorie. Iar la vremea cand barurile din Fulham se pregateau de o noapte plina, singuri Iniesta si Xavi, neobositele motoare ale Barcei, mai credeau in sansa lor. Si-au facut bine, pentru ca ocazia a aparut.

O data in viata, Messi s-a hotarat sa dea drumul repede unei mingi, in spate la Iniesta. Mijlocasul cu ten laptos a observat ca Cech avea un plasament dubios, de tipul "hai spre vestiar ca nu mai e mult", si a sutat cu sete in partea opusa vestiarelor. 1-1 si bilete la finala in minutul 93, in timp ce lu' Cech ii revenise pofta de alergat acum, pe final.

Ultimul penalty refuzat lui Chelsea mi s-a parut si prima decizie buna a arbitrului Overod in zona aia de teren. Poate minge l-a lovit in mana pe Toure, dar in situatia aia si pentru faza aia nici un arbitru nu da penalty nici daca e alergat de 10 Ballack-i.

Ca sa vezi, Barcelona va fi finalista. Iar Chelsea, dupa ce-si ineaca amarul intr-un fel sau altul, n-ar trebui sa se cramponeze de multele penaltyuri refuzate. Beleaua a fost in gradina proprie, si a avut forma indolentei lui Drogba, care nu si-a imaginat ca un gol pe final, impotriva cursului jocului, poate aparea din nimic. Uite c-a putut.

Stick to the Script

Arsenal FC - Manchester United 1-3 (van Persie ' 76 - Park '8, Ronaldo '11 '61), UEFA Champions League 2008-2009, Semi-final 2nd Leg, 2009-05-04, Emirates Stadium, London

Diavolii fac oficiala accederea in finala pe care tragerea la sorti le-a facut-o cadou.

Cred ca in seara asta asta nu s-a jucat pentru vreo miza, pentru ca soarta dublei s-a hotarat in varful bocancului lui John O'Shea, acum o saptamana. Ca sa se califice, Arsenal avea nevoie de doua goluri fara sa primeasca, iar ei n-au reusit sa bata United la doua goluri nici cand aveau ascendentul psihologic, in campionat. Pe de alta parte, era mai putin probabil ca Manchester sa primeasca doua goluri decat sa dea unul. Iar sa ia 3 sau mai multe tine de un exceptional pe care Liverpool ar trebui sa-l savureze ca pe finala din 2005.

Asadar, cu deznodamantul cunoscut, ramanea de aflat felul in care se va ajunge la el. Inainte de meci imi suradeau doua variante: o victorie umilitoare, in genul acelui 4-0 din semifinala FA Cup de anul trecut, sau tortura sperantei - in care Ferguson este expert - cu scenarii in care Arsenal fie revine de la 0-1 la 2-1 alergand turbati dupa golul calificarii care nu vine, fie conduc cu 2-0 pana aproape de final si agonizeaza intr-un gol tulbure al lui United in ultimele minute.

N-a fost nici una din cele doua, dar la final tot londonezii au fost cei care au simtit ca au platit pentru un spectacol mai bun, si-au lasat lacrimile lui Arsene sa hraneasca un stadion gol.

Asezare atipica pentru Ferguson, care a aliniat un 4-3-3 foarte bine gandit, cu singurul dezavantaj ca Anderson nu prea si-a gasit locul. Cu maratonistii Rooney si Park pe benzi si cu maestrii pasatori Fletcher si Carrick in fata apararii, traseul de circulatie al mingii a fost un diamant cu varful in Ronaldo, in mijlocul caruia Anderson a alergat vreo 6 kilometri degeaba.
In partea cealalta, Wenger nu s-a tinut de cuvant, si am vazut acelasi Arsenal din tur, cu aripile legate de fundasii laterali si cu Adebayor abandonat undeva intre 4 tricouri-omagiu ale primei cupe europene din Manchester. A rezultat aceeasi echipa fara idei in atac, acelasi Walcott dezamagitor din tur, si doar Alexander Song mi s-a parut ca s-a apropiat de cotele necesare meciului.

Cadoul lui Arsene pentru United a fost pastrarea pustiului Gibbs in echipa o intreaga prima repriza. Pustiului nu i se poate cere mai mult decat poate da, iar daca n-ar fi fost greseala stupida de la primul gol, ar fi fost cu siguranta altceva. Doar ca a venit putin cam repede. Park n-a parut totusi deranjat, si a multumit frumos pentru mingea scapata stupid de Gibbs la 6 metri, central. Almunia nu putea sa faca nimic. Unlikely heroes, O'Shea si Park, cei care si-au pus pecetea pe calificarea in finala.

De-aici inainte a inceput recitalul, iar eroii adevarati, aia care-si dau corpul cu ceara si parul cu gel, au poftit pentru punctul culminant, injunghierea animalului epuizat.
Scurt si fara artificii. Lovitura libera de la aproape 30 de metri, sut parabil - dar si Almunia are dreptul la greseli in momente prost alese - si al doilea gol dupa ceva mai mult de 10 minute de joc. Ronaldo, 2-0 si liber la spectacol.

Ritmul s-a mentinut bun pana la pauza, Arsenal a atacat si ea mai mult ca pe Old Trafford, reusind si vreo doua suturi pe poarta in prima repriza, Evra a alergatca de obicei mai mult decat e omeneste, iar Ronaldo s-a distrat in stilul lui, cu biciclete, pase cu calcaiul si fete strambe de cate ori a fost fluierat in offside (inclusiv o data degeaba, la o minge pe care scria 3-0).

Dupa pauza un miros de lehamite si joc economicos a inceput sa se ridice dinspre gazonul de pe Emirates. Capul la cutie, aparare pe 3 linii, si sa vedem daca mai intra.
N-a intrat la sutul lui Ronaldo pe care Almunia l-s scos excelent de la radacina barei, dar a intrat la un contraatac nemilos pe ruta calcaiul lui Ronaldo, 18 m - Park, 20-60 m - Rooney, 60-85 m, - Ronaldo sut si gol. Forfait.

3-0 e un scor la limita dintre "umilitor" si "s-a mai vazut"/"se mai intampla", asa ca ar fi fost putin inadecvat sa ramana asa. Doar publicului de pe Emirates nu i-a mai pasat, si-a inceput sa curga incet spe iesire, dand stadionului imaginea unui colos cu venele taiate, din care viata se scurge incet, mult mai incet decat durata de care a avut nevoie Ronaldo sa distruga sperantele unei finale exclusiv londoneze.

Golul din penalty al lui van Persie prevestit de un sut bun al aceluiasi si venit la pachet cu eliminarea lui Fletcher n-a mai incalzit pe nimeni. Manchester United nu poate primi 4 goluri in 15 minute nici daca joaca in 10, motiv suficient ca in ochii lui Wenger sa rasara niste lacrimi prin straveziul carora se vedea samburele de adevar al faimosului "You'll never win anything with kids" pe care Alan Hansen i-l arunca din varful canapelei lui Alex Ferguson in toamna lui 1995.

Asa s-a scris. Batalia lui United a fost doar cu ei insisi, cu cele 51 de meciuri pe care le-au jucat sezonul asta, cu cele 5 pe care le mai au de jucat, cu terenul pe care Rooney, Park si Evra il ocolesc de sute de ori in cele 90 de minute ale unui meci, cu mingea pe care Rio si Vidic o feresc sa cada in careu, cu gravitatia care de prea putine ori permite lovitura libera perfecta pe care o viseaza Ronaldo, cu jocul prea dur care nu-l lasa pe Anderson sa-si fac numarul de brazilian, cu cele peste 800 de meciuri care-l fac pe Giggs ca de vreo 50 de meciuri incoace sa se lupte doar cu propria-i legenda si cu resursele necesare pentru a inventa noi si noi recorduri de doborat, cum este acest ciudatel "nici o echipa nu si-a aparat trofeul Champions League", fara de care Sir ar trebui sa-si culeaga echipa de la Academia de tineret.

Finala de la Roma va fi pe 27 mai, la 10 ani si o zi dupa memorabilul moment Barcelona '99, la o zi dupa centenarul lui Matt Busby. Dupa cate se pare, o zi in care inca nu exista sarbatori.