Eu nu cred nici in Iehova

Nimic nu spun care sa nu fi fost spus inainte
Si nu cunosc nimic din arta de a scrie.
Fara sa cred ca va putea sluji si altcuiva,
Spre implinirea spiritului meu,
Am compus aceste catrene.

Shantideva – Bodhicaryavatara (Calea catre Iluminare)
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008
Traducere de Alexandra Medrea dupa
Shantideva – Bodhicaryavatara (La Marche vers l’Eveil),
Editura Padmakara, Saint Leon sur Vezere, 2007

Calea catre Iluminare e un text esential din budism, in special pentru ramura lamaista, forma budismului din nordul Indiei, Nepal si Tibet. Dalai Lama face numeroase referiri la textul lui Shantideva si, indirect, referinte sau ecouri ale acestui poem se gasesc in foarte multe creatii occidentale despre budism. Faptul ca e un text sfant nu e insa principalul factor care te face sa te apropii cu mult respect fata de aceasta scriere, ci acel fel de intelepciune simpla, modesta, accesibila, izvorata dintr-o intelegere a vietii mai profunda decat a multora dintre noi. Dintr-o anumita perspectiva, intelepciunea lui Shantideva se apropie de intelepciunea populara – in special ca limbaj si ca fel de a percepe viata, dar scrierea lui e totusi mult mai elevata decat poemele populare, metaforele mult mai studiate, iar aici trebuie sa tinem cont ca totusi formatia lui Shantideva este una academica, chit ca la nivelul secolului VII.

Povestea lui Shantideva, prezentata intr-o scurta prefata in editia pe care o am eu, e una interesanta prin analogiile care se pot face cu alte personaje din zona sacrului universal. Prima parte a vietii lui Shantideva ar putea foarte bine sa fie prologul la Ramayana. Asemenea printului Rama, Shantideva se naste print, dar nu isi ocupa tronul la timpul potrivit datorita unei interventii divine. In acest caz, Manjushri, boddhisattva al intelepciunii, este cel care-l ghideaza pe Shantideva spre o izolare monastica, similara cu a printului Siddartha, cel ce va deveni Buddha Sakya-muni. Iar la prima recitare a acestui poem, Manjushri se arata celor ce-l ascultau pe Shantideva, in timp ce acesta se inalta tot mai sus spre cer, asa incat “cand Bodhicaryavatara era pe sfarsite, el nu se mai vedea, se auzea numai glasul sau.” Shantideva reapare undeva in sudul Indiei si, in timpul care-i ramane implineste o serie de minuni care l-ar fi facut mandru pe orice profet al crestinismului.

Pe langa aceasta paranteza biografica, scrierea lui Shantideva este o lectura utila, placuta, revelatoare, pe care imi vine foarte greu sa o descriu si sa o judec in ansamblul ei, dar din care, aproape la fiecare catren, se poate extrage o invatatura calauzitoare pentru viata oricui.
Extrasele din carte le-am insotit cu comentarii proprii, idei de care incerc sa ma leg pentru a descifra lectiile lui Shantideva, si imi cer scuze eventualilor cititori pentru superficialitatea acestor comentarii. Daca cineva isi propune sa citeasca in continuare, ma simt dator sa-l previn ca o sa dureze. Sunt 8 pagini de Word, Times New Roman, marimea 12.

I.12. Ca pomul care a dat roade,
Orice virtute se sfarseste,
In vreme ce arborele Iluminarii
Se inalta si fara incetare rodeste.

Pe langa a fi un mare intelept, Shantideva se dovedeste de multe ori a fi si un mare poet. Aceasta imagine metaforica, a virtutilor umane trecatoare si a Iluminarii ca un pom vesnic roditor e insotita de o alta, mult mai subtila si mai degraba sugerata, cateva versuri mai devreme:

Ca fulgerul ce sfasaie deodata noaptea
Dezvaluind tot ce-i ascuns in intuneric

Tot astfel se iveste uneori,
Prin puterea lui Buddha,
O idee laudabila strabatand negura lumii
Doar pentru o clipa.

Metaforele sunt aproape socante prin simplitatea si plasticitatea lor, si e uluitor cum Shantideva reuseste, cu doua metafore simple, accesibile intelegerii comune, sa descrie forta Iluminarii: ca un copac vesnic roditor sau ca un fulger cu durata infinita.

II.33. In Moarte nu putem sa ne incredem
Ea nu asteapta sa sfarsim tot ce voim.
Fie ca suntem suferinzi, ori plini de forta,
Ne secera, cand nu gandim, aceasta scurta viata.

Si aici, ca si in multe alte locuri, cantarea lui Shantideva se identifica cu perle ale gandirii tibetane pe care le-am intalnit in alte lecturi. Strofa asta imi aduce aminte de proverbul tibetan la care Dalai Lama face apel in Ethics for the New Millenium si care spune: “Intre ziua de maine si viata de apoi, nu putem sti nicodata care va veni mai devreme.”

II.41. Cand solii Mortii veni-vor sa ma ia,
La ce bun prietenii si cei dragi mie?
Doar meritele imi vor fi refugiu:
Cele pe care atat le-am neglijat!

Neputinta in fata mortii e o tema comuna a multor culturi, e interesant insa de studiat la ce considera Shantideva ca ii vor servi meritele dupa moarte. E vorba de acumularea de karma pozitiva, care il va ajuta la o reincarnare mai buna, de unde Iluminarea va fi mai accesibila (idee specific buddhista), sau pur si simplu de faptul ca o viata virtuoasa ne ajuta sa intampinam moartea cu mult mai multa seninatate? Aceasta a doua perspectiva e mult mai apropiata de conceptia laica despre viata si mai compatibila cu cultura occidentala. Cred ca de ea ar trebui sa se lege cineva care vrea sa prezinte scrierea lui Shantideva unei audiente occidentale.

VI.9. Cu orice pret, nu mai doresc
Sa-mi tulbur iarasi bucuria,
Nemultumirea nu va implini dorinta,
Ci doar ma va lipsi de merite.

10. Daca exista un remediu,
La ce bun sa fii nemultumit?
Iar daca nu exista leac,
De ce sa te lasi prada iritarii?

Aceasta a doua strofa contine un rationament care a capatat o oarecare notorietate in lumea occidentala. El spune ca daca o problema are solutii, nu are rost sa-ti faci griji, pentru ca e mai usor sa cauti solutiile cu o minte linistita; pe cand, daca o problema nu are solutii, ingrijorandu-te nu poti sa faci lucrurile mai bune, dar cu siguranta le poti face mai rele. Aceasta idee, si ea cuceritoare prin simplitatea ei, am intalnit-o in doua ocazii si la Dalai Lama: prima data in copilarie, cand a mentionat-o alpinistului austriac ratacit in Tibet in 1939, propagandu-se, probabil prin memoriile acestuia, pana in filmul Sapte Ani in Tibet (1997); a doua oara tot in Ethics for the New Millenium, carte care pare sa sintetizeze intreaga intelepciune tibetana si sa o traduca intr-o maniera acceptabila pentru conceptiile laice contemporane din occident.
Interesant – mai ales pentru cei cuceriti de idee – e si felul in care Shantideva stie sa extraga acest rationament din al patrulea adevar nobil al lui Buddha Sakya-muni, care spune ca renuntarea la dorinta e calea spre Iluminare.

VI.16. Fara vaicareli voi indura
Frigul, ploaia, vantul si caldura
Bolile, loviturile si servitutea:
Si raului alt rau nu voi mai adauga.

17. La vederea propriului sange,
Unii se arata chiar mai bravi;
Altii lesina numai cand vad
Pe ceilalti sangerand.

18. Totul depinde de natura
Ferma sau tematoare a spiritului.
Voi lua in ras tot ce imi face rau,
Indurand mai usor suferinta.

Cred ca avem aici de-a face cu o idee incifrata in text ceva mai bine decat de obicei. Renuntarea la sine pe care o promoveaza buddhismul inseamna mai mult decat simpla umilinta si dispret fata de material. E vorba de o metoda – foarte asemenatoare cu cele recomandate de crestinism – de a te elibera de unele din constrangerile materialitatii. A participa cu mintea la suferintele trupesti inseamna doar a le spori, idee evidenta atunci cand analizam la rece situatiile. La fel de adevarat insa e ca, prin nastere, mintea e legata de trup si ingrijorarile nu sunt generate constient, ci apar prin procese care scapa controlului constiintei. De asta mare parte din practica buddhista e orientata spre antrenarea mintii pentru a se putea detasa de toate constrangerile materialitatii. Daca alegem sa credem ca mintea e strict legata de ACEST corp si de ACEASTA viata, sau ca mintea transcede viata, si e parte a unei lumi imateriale, de natura divina, e mai putin important. Importante sunt metodele prin care mintea se poate educa pentru a reduce, cat mai mult posibil, suferinta.

Aceleasi idei si mai jos:

VI.23. Asemenea bolilor
Care vin pe neasteptate,
Fara sa vrem, emotiile rele
Vin prin forta lucrurilor.

24. Nici prin gand nu ne trece
Ca ne vom iesi din fire,
Ne trezim maniosi si, fara sa vrem,
Mania ne ia in stapanire. […]

28. Ceea ce nu exista:
Cum ar putea dori sa fie?
Aplecat asupra obiectului sau,
Sinele nu va inceta sa-l observe.

VI.33. Daca se intampla sa vedeti pe cineva,
Prieten sau dusman, cu nesabuite purtari,
Ramaneti senin, amintindu-va
Ca o face sub imperiul unor cauze.

O alta tema majora a buddhismului, empatia, identificarea cu celalalt, ca solutie pentru o societate armonioasa.

VI.39. Daca prin natura lor fiintelor puerile
Ii fac pe ceilalti sa sufere,
E lipsit de logica sa ne revoltam,
Cum nu ne suparam pe focul care arde.

Din nou o metafora cuceritor de simpla. Raul se plaseaza in afara vointei umane si tot raul facut de oameni provine dintr-o inlantuire cauzala incontrolabila. Asa ca omul nu poarta mai multa vina pentru faptele lui rele decat vina focului ca arde.

VI.43. Bata si trupul meu sunt
Cele doua pricini ale suferintei.
Pe cine sa ma revolt: pe cel cu bata
Sau pe cel care are trupul?

VI.52. Spiritul fiind imaterial,
Nici o particica nu poate fi distrusa.
Dar, pentru ca e atasat de trup,
Resimte durerile celui din urma.

VII.41. Suferinta trupului si a mintii,
Frica sub cele mai diverse chipuri
Si neimplinirea dorintelor,
Iata ce ramane in urma faptelor rele.

VII.55. “Voi fi invingator
Si nimic nu ma va birui!”
In astfel de orgoliu imi voi gasi lacas,
Eu, fiul acestor lei, Invingatorii.

Vorbe surprinzatoare pentru un promotor al pacii, mai potrivite unui cod de luptatori decat unui calugar. Dar e de remarcat, pe langa forta literara a catrenului, vehementa cu care Shantideva condamna Suferinta, si ea devenita parca personaj in momente ca asta.

VIII.27.Cand voi putea sa traiesc liber,
Fara sa fiu legat de nimic,
In locurile vaste ale naturii,
Locuri ce nu apartin nimanui?

Desi vorbesc despre o noua ordine sociala, pe care religia lui o defineste ca fiind mai buna decat cea prezenta, nici vorbele astea nu par sa caracterizeze un calugar buddhist. Mi se pare ca suna foarte apropiat de lumea ideala a amerindienilor, si ma duc cu gandul la un pasaj din “Cold Mountain” al lui Charles Frazier care, vorbind despre indieni, spune ca nu intelegeau cum o hartie mazgalita te poate face stapan peste susurul raului si peste sprintul caprioarei. Foarte mult din ce traim e conventie, si prea putin e realitate.

VIII.41.Ti-ai pus in primejdie viata
Si ti-ai risipit averea:
Dar cea pe care o tineai in brate
Si iti parea cea adorata,

42. Nu-i nimic decat oseminte si atat
Nimic aparte, nimic in sine.
Decat sa o doresti atat, n-ar fi mai bine
Sa mergi dincolo de suferinta?[…]

44. Chipul, acest obiect al tulburarii tale,
Acum il poti vedea asa cum este.
Dar de ce fugi, asadar, din cale
Vazandu-l descarnat de vulturi?[…]

46. Vazand mormanul de carne,
Vulturii si alti pradatori o vor devora cu nesat:
Era tainul lor cea pe care o impodobeai
Cu ghirlande de flori, parfum si nestemate![…]

48. (Trupul) pe care il doresti cand e ascuns,
De ce nu-l doresti astfel dezbracat?
Si daca nu mai simti nimic acum,
De ce il saruti cand e voalat?

49. Materiile fecale si scuipatul provin
Amandoua de pe urma mancarii.
Daca nu-ti plac scursorile,
De ce iti place scuipatul?[…]

52. Daca nu-ti place murdaria,
De ce strangi, mai jos de sale,
Un sac de oase straine, innadite
Si acoperite de putregaiul carnii?

53. Esti plin de necuratii
De care nu te mai saturi,
Iata, alti saci plin de murdarii,
O, insetat de impur, iti trezesc dorinta!

54. E trupul pe care il iubesti, zici tu,
Vrei sa-l pipai si sa-l privesti.
Atunci, de ce nu doresti trupul
Cand e lipsit de al sau spirit?

55. Spiritul pe care il doresti
Nu-l poti vedea si nici atinge.
Ceea ce vezi si pipai nu e spirit.
La ce bun aceste vane imbratisari?[…]

59. Daca nu-ti place impuritatea
De ce strangi in brate un (trup)
Iesit dintr-un alt trup impur,
Nascut el insusi din samanta sa?

60. Nu simti dorinta pentru viermii
Scorniti de putreziciune,
Dar doresti trupul impur
Iesit el insusi din impuritate.


61. Nu numai ca nu te scarbeste
Propria ta murdarie,
Dar tu, sac plin de necuratii,
Insetat, vrei alte scarnavii![...]

63. Daca, in ciuda evidentei, te indoiesti
Ca toate acestea sunt necurate,
Priveste putreziciunea trupurilor
Abandonate printre hoituri.

64. Jupuit de piele,
Trupul te inspaimanta,
O stii prea bine: atunci de ce
Te atasezi mereu de trup?

65. Parfumul trupului
E al arborelui de santal:
Atunci de ce te atasezi
De ceea ce e imaterial?

66. Daca, prin natura sa, trupul e fetid,
Nu e mai bine sa nu te atasezi nicicum?
Dar oamenii, insetati de lucruri vane,
Il scalda in mireasma de parfum.

67. Mireasma vine din santal:
Cum poate sa emane din trup?
Te atasezi de cineva pentru miros,
Desi acest parfum nu-i apartine?

Extrase in felul asta, versurile ar putea prea bine sa constituie corpul unui poem de sine statator, despre desertaciunea iubirii carnale. Si mai mult inca, ar putea foarte bine sa fie vandut drept un Baudelaire sau vreun Shakespeare dezamagit de dragoste, si sa nu ni se para nimic in neregula. Evident, sensurile cu care il incarca Shantideva sunt cu totul altele. Dar nu pentru asta a intrat in selectia mea, ci pur si simplu pentru estetica formei. Continutul, desi poate adevarat, ma face oarecum sceptic, pentru ca – evident – specia umana nu poate supravietui fara dragostea carnala. Si cum nu cred ca buddhismul are ca scop disparitia speciei umane, raman la parerea ca ideile buddhiste legate de iubirea romantica si de viata de familie inca nu au fost traduse intr-un fel inteligibil pentru o conceptie laica asupra vietii. Interesant e si faptul ca in tibetana nu exista un cuvant pentru iubire, iar termenii legati de atasament si afectivitate nu includ si sensurile care se refera la componenta romantica si sexuala a conceptelor.

VIII.125. Va lua calea unui demon cel ce zice astfel:
“Daca dau, mie ce-mi mai ramane?”
Va lua calea unui zeu cel ce zice astfel:
“Daca eu am, de ce sa nu dau si altora?”

VIII. 176. Cine isi doreste ce nu se poate
Culege durere si amaraciune,
Dar cine nu asteapta nimic
Se bucura neincetat de fericire.

177. Asadar, nu da frau liber
Dorintelor trupului.
Cel mai bun lucru e cel care
Nu pare a fi demn de dorit.

178. O forma impura, respingatoare,
Un lucru inert pe care altii il anima
Si care se va preface in tarana,
De ce sa luam acest lucru drept eu?

179. Nu-mi pasa de masinaria asta
Vie sau moarta! Prin ce se deosebeste
De un bulgare de pamant? Vai!
De ce nu alungam orgoliul?

180. Grija fata de trupul meu
Mi-a adus zadarnica suferinta.
La ce slujeste asta buturuga
Ce trezeste atasament si manie?

181. Fie ca se lasa ingrijit de mine,
Fie ca se lasa devorat de vulturi
Nu simte nici afectiune, nici manie:
De ce sa ma atasez de trup?

182. Ma supar cand e vorbit de rau
Si ma bucur cand e laudat.
Dar daca el nu stie nimic,
La ce bun sa sufar?

183. Cei ce iubesc trupul meu
Sunt prieteni cu mine.
Dar toate fiintele isi iubesc corpul:
De ce nu le socotesc prieteni?


184. Va trebui sa uit de atasament,
Oferindu-mi trupul spre binele altora.
In ciuda lipsurilor sale,
Il voi pastra ca simplu instrument.

Din nou un poem care sta in picioare si singur, de data asta neatribuibil nici unui poate european, ci extras direct din intelepciunea sutrelor. Renuntarea la sine e calea spre fericire, spre intelepciune, spre Iluminare, spre rai. Cu cat ma gandesc mai mult la ideea asta, cu atat capata mai multa consistenta.

IX.111. Cel ce admite realitatea acestei dualitati
Se afla intr-o postura incomoda.
Daca constiinta poate proba existenta obiectului,
Pe ce se bazeaza existenta constiintei?

112. Daca obiectul poate proba existenta constiintei,
Pe ce se bazeaza existenta obiectului?
Daca depind unul de altul pentru a exista,
Nici unul nici altul nu exista realmente.

X. 30. Fie ca femeile din lumea toata
Sa aiba un loc aidoma barbatilor!
Cei umili sa castige un rang inalt
Fara sa cada in robia mandriei!

Asta e o idee inedita pentru antichitate (si chiar pentru perioada in care e scrisa cantarea lui Shantideva), si care contravine puternic principiilor brahmaniste care ghideaza Codul lui Manu (cartea care reglementeaza relatiile sociale din India antica), care spune ca “femeia nu trebuie lasata niciodata libera”. Dar la fel de adevarat e ca pentru un Buddha, compasiunea se extinde asupra a tot ce e viu. Desi, intr-o nota personala, as vrea sa precizez ca treaba asta cu egalitatea intre sexe a fost buna atata timp cat n-am avut masini.

X. 41. Fie ca nimeni sa nu mai sufere,
Sa nu stie de rau sau de durere!
Sa nu cunoasca frica si sa nu stie
De nenorocire si de umilinta!

Un catren prin care Shantideva rezuma toate invataturile din Mahayana – Marele vehicul, un ideal nobil si demn de a fi slujit de toate energiile umanitatii.