Terenul ne-a purtat ghinion!

Romania - Serbia 2-3 (Marica '51, Stoica '74 - M. Jovanovic '18, Stoica o.g. '44, B. Ivanovic '59) World Cup 2010 Preliminary Round, UEFA Group 7, Matchday 5, 2009-03-28, Stadionul Farul, Constanta

Cea mai buna parte - motivul pentru care m-am distrat la acest meci - este ca nu asteptam o victorie a Romaniei. Pentru ca am fost pe stadion special sa-l vad pe Vidic, nici macar n-o doream. Iar tricolorii mi-au dat satisfactie, inca o data!

Adevarat, dupa 0-3 cu Lituania si marele 1-0 muncit cu Faeroe (in ziua de azi nu mai exista echipe mici, nu-i asa?), mari pretentii nu poti sa mai ai de la nationala Romaniei. Dar continui sa fiu surprins de impotenta acestei caricaturi de echipa imbracata in niste tricouri care candva speriau Argentine, Italii si Brazilii pe la campionatele mondiale. Nu-i pot judeca si cataloga in corpore pe fotbalisti, pentru ca pana si in meciul asta gasesc vreo 2-3 care mi-au placut (in special pustiul Costea - o placuta surpriza pentru mine - despre care sper sa auzim si lucruri mari), dar repetatele lor esecuri de a juca fotbal ca o echipa profesionista de fotbal imi inspira cele mai jignitoare calificative pe care le poate inventa limba romana.

Sa incepem cu inceputul. Publicul, pestrit, de nationala. In primul rand bisnitari, pentru ca ei au fost principalii distribuitori de bilete la meci. Apoi multi batranei, corporatisti cu copii si neveste, gornistii de serviciu si foarte putini oameni de stadion obisnuiti. Salutara prezenta grupului de baicoieni si-a bannerului lor de mare angajament, "Hai Romania, Orice-ar fi Baicoiul te va iubi", fara de care parca nici un meci al nationalei lui Mutu n-are farmec. Sarbi multi, cred ca peste 1000, cu un rol principal in spectacolul ce-avea sa urmeze. Deocamdata, interesant doar bannerul lor in romaneste: "Multumiri si respect suporterilor romani pentru solidaritate". Din pacate, am impresia ca destinatarii mesajului lor nu erau tocmai prezenti. Iar minunata presa romaneasca, prea ocupata sa-i planga de mila lui Mutu, sa tipe ca ne-au furat arbitrii si sa-i caute inlocuitor lui Piturca nu va avea timp sa remarce si bannerul mare pe care sarbii l-au afisat in repriza a doua: "Kosovo = Serbia".

Penibilul organizatoric, manifestat in toata splendoarea la prezentarea Ursus dinainte de meci nu cred ca mai trebuia mentionat, dar din nou, gesepeii vor fi prea ocupati cu solutii si cu gasit vinovati pentru a bate obrazul FRF-ului legat de faptul ca au promis ca sting lumina si n-au stins-o - compensand cu o poanta de prost gust la adresa nocturnei din Ghiulesti care uneori se mai stinge ca proasta, tocmai le meciuri europene. Iar pentru esecul spectacolului o mare parte din vina revine si sponsorului Ursus, pentru ca ideea showului "unic pe stadioanele romanesti" a fost jalnica, iar executia chiar mai proasta de-atat.

Momentul meu preferat au fost imnurile nationalei. Ma bucur ca si un public eterogen si fara cultura de stadion ca cel de sambata seara a invatat sa respecte oaspetii si sa aplaude imnul national, indiferent ca apartine Serbiei, Ungariei, sau Regatului Tonga. Iar daca Mutu & Co. ar fi fost - la auzul imnului national - miscati macar a zecea parte din cat de miscati au fost prostii care miercuri dimineata au stat la coada la bilete de la 4, poate ca fata nationalei Romaniei in ultimii ani ar fi fost alta. Una cu care, chiar daca nu eram mandri, aveam curaj sa ne afisam. Dar pentru ca interpretului lui Desteapta-te Romane! ii lipsea mustata a la Guta, probabil e normal ca de-alde Mutu si Codrea sa considere meciurile nationalei nimic mai mult decat prilejuri de a se imbata in carciumile copilariei lor pe banii nostri.

Legat de meci, as zice ca nationala Romaniei, cu exceptia golurilor, nu prea a aparut in joc. Iar faptul ca in conditiile astea au dat doua goluri (altfel, golul lui Marica cel putin a fost de toata frumusetea) dovedeste ca trupa lui Antic este departe de invincibilitate. Numai ca sarbii joaca exact cu atuurile cu care presa crediteaza echipele romanesti inainte de fiecare meci mai de Doamne-ajuta (cum vor fi, in curand, cele cu puternicele selectionate ale San Marino sau Lichtenstein, de exemplu): inima, daruire, ambitie, spirit de lupta, spirit de sacrificiu. Si au un plus de talie mai mult decat evident. Piturca a incercat sa compenseze cu Gigel Bucur, chiar inainte de un corner, la 2-1 pentru sarbi.

De la sarbi m-au impresionat Pantelici - prin viteza, tehnica si determinare, Zigic - prin statura, care insa nu e dublata de vreo alta calitate, astfel ca de multe ori, la fazele in viteza Zigic e inutil echipei, si, evident, Vidic, prin exactitate, profesionism si disponibilitate. Ah, si numarul 13, fundasul dreapta, a alergat tot timpul si a avut cateva patrunderi excelente.

"In England when you ask someone which club they support it means something. The person supports a club for the whole of his life, whatever the ups and downs. In France, there's no loyalty. If you're not top of the league, the fans go to another club. " (Eric Cantona)

Dupa un timid "Romania, Romania" in startul meciului, la 2-0 pentru sarbi stadionul a inceput sa vuiasca "Demisia! Demisia!". Cand s-a intrat pentru repriza a doua, "Pitzi lasa-ne" era pe cale sa devina hitul verii. 5 minute mai tarziu, dupa golul lui Marica, treaba era buna din nou. "Hai baietii", "Pe ei, pe mama lor". Inca vreo 10 minute, pana la 3-1. In ultimele 30 de minute s-a facut liniste, suficient incat sa se auda ce-si urlau intre ei jucatorii. Romania.

La 1-0, suporterii sarbi au aprins torte. Suporteri ai unui fotbal care inca mai permite haosul in peluze. Greseala pe care au facut-o a fost ca la un moment dat cateva torte au fost aruncate pe pista de atletism. Situatie gestionata evident prost de minunata jadarmerie romana, care a incercat o interventie in forta. Si spirala violentei a plecat in sus. Ploaie de scaune dinspre sarbi, violente neprovocate si nejustificate ale jandarmilor romani. Bine ca haosul a durat totusi putin, doar cateva minute, dar a fost inca o dovada a incapacitatii jandarmeriei romane de a gestiona astfel de situatii.
In repriza a doua sarbii au fost mai linistiti si, chiar daca au mai aprins torte, n-au mai existat nici un fel de probleme. I-am remarcat cu o cantare pe doua voci - cea pe care stelistii au preluat-o din Grecia ca "Ce drog ciudat" si cu un "There's only one Nemanja Vidic" in sarba, la o interventie buna a fundasului lui United.

Cam atat de la Constanta. Dati drumul la declaratii si lamentari, Antic si baietii lui au spus ce-au avut de spus in cele 90 de minute pe care le-au petrecut pe gazon. O sa le tin pumnii la mondialul din Africa de Sud.

Yes, you could have!

Manchester United - Liverpool 1-4 (Ronaldo(pen.) '23 - Torres '28, Gerrard(pen.) '44, Aurelio '77, Dossena '90), Barclay's Premier League 2008-2009, Matchday 29, 2009-03-14, Old Trafford, Manchester

Un rezultat in pe cat de surprinzator, pe atat de umilitor, insa fara prea multe consecinte pe termen lung.

Judecand dupa scoruri, Liverpool se descurcase de doua ori mai bine decat United in Champions League. Judecand dupa valoarea opozitiei si dupa aspectul celor doua jocuri, Liverpool arata chiar mai bine. Iar laudele si le-au primit cu prisosinta, si pe buna dreptate. Iar derbyul cu United a capatat o mai mare importanta prin prisma acestei forme bune a lui Liverpool, pentru ca soarta campionatului a cam trecut de punctul in care sa depinda de acest meci.

Cu toate astea, declaratiile care veneau dinspre Anfield sugerau ca o victorie pe Old Trafford le-ar putea reaprinde sperantele ca in cele 9 etape ramase United ar mai putea pierde inca 3 meciuri, ceea ce nu s-a intamplat in primele 27 de etape. Iar Liverpool, evident, ar castiga tot.

Era de asteptat, asadar, ca oaspetii sa abordeze meciul mult mai motivati. Si au si facut-o, numai ca asta nu i-a ajutat prea tare. In minutul 23 Park evadeaza din mijlocul defensivei lui Liverpool, iar Reina i se culca la picioare, trantindu-l. Penalty evident pentru arbitru. Personal m-as mai fi gandit o data.

Ronaldo transforma fara emotii si, probabil o premiera, fara sa se mai opreasca inainte sa suteze. Pe Old Trafford soarele stralucea. Putin cam tare, totusi, pentru ca lui Vidic nu i-a placut deloc sa ramana cu ochii in soare 5 minute mai tarziu, cand Torres i-a furat o minge din picior si a egalat.

Nu cred ca e atat greseala lui Vidic cat meritul lui Torres. Pur si simplu, sarbul nu si-a imaginat ca e posibil ca cineva sa ii poata fura acea minge, pe care apucase deja sa o controleze. Dar insistenta spaniolului a fost cu totul iesita din comun. Si iesit din comun a fost si felul in care a reusit sa se rasuceasca pe langa fundasul lui United. Apoi, cu mingea la picior si doar van der Sar intre el si gol, egalarea a parut cea mai la indemana optiune.

Cam in aceeasi fel cu Soljkaer, Fernando Torres are un aspect inselator. Parul blond si aspectul de copil il fac sa para un atacant fragil. Dar spaniolul a dovedit de multe ori ca e un fotbalist solid, robust si cel putin la fel de puternic ca cei mai masivi fundasi din Premier League. Pe langa asta, El Nino mai are viteza, reactie, dribling, inteligenta in joc, viziunie si un simt al portii extraordinar. Probabil toti fundasii carora le-a provocat cosmaruri s-ar pune de acord ca este, in acest moment, cel mai bun atacant al planetei.

Cu acest gol, meciul a fost practic resetat, numai ca de data asta oamenii lui Rafa au stiut sa se organizeze mult mai bine. Batranul Carragher, in dreapta apararii, a facut un meci mare, fiind - dupa mine - cel mai bun jucator al lui Liverpool, dupa Gerrard. Flancurile lui United au fost blocate surprinzator de bine, lasand greul ofensivei pe umerii lui Anderson, in centru. Iar la cealalta poarta, Gerrard a avut nevoie doar de o scapare pe contraatac care sa produca ceva. Scapat singur cu portarul, nu i-a lasat lui Evra alta optiune decat sa-l faulteze in careu, cu 2 minute inainte de pauza.

Transformare cu emotii pentru capitanul lui Liverpool, dar un 2-1 pentru cormorani venit probabil in cel mai propice moment al meciului.

Repriza a doua a inceput cam cum se terminase prima, tot cu dominarea lui United, care a avut si destule ocazii, dar nici un gol. Carlito a muncit mult, si de multe ori a trecut aproape de a culege rezultate, iar cu tripla schimbare din minutul '70 - Scholes, Giggs si Berbatov pentru Carrick, Anderson si Park - Ferguson a ordonat "toate tunurile pe Reina!".

In momentul asta United avea pe teren o echipa care ridiculiza tot ceea ce inseamna "asezare ofensiva" in fotbal. Giggs, Scholes, Ronaldo, Rooney, Berbatov, Tevez, astia sunt 6 oameni si toti au jucat, mare parte din cariera lor, atacanti. Adica atac-aparare si o echipa rupta in doua, metoda pe care Ferguson a mai folosit-o in sezonul asta, si tot cu consecinte negative.

Cu jumatate de echipa la linia de 16 a lui Reina si fara mijloc, si Liverpool a gasit mai usor trasee, chiar fara sa-si propuna. Iar Vidic, mult mai determinat sa nu greseasca de doua ori la fel in acelasi meci, l-a trantit pe Gerrard undeva la 20 de metri de van der Sar cu un procedeu situat undeva intre rugby si lupte. Eliminare justificata, si United ramanea in 10, cu ceva mai mult de 10 minute de joc.

Nejustificata insa a fost neatentia lui van der Sar si plasamentul lui jalnic la lovitura libera care a urmat, executata rapid si surprinzator de Fabio Aurelio. Lovitura a fost plasata decent, dar ar fi fost un bun moment pentru van der Sar sa se remarce. N-a facut-o, iar scorul s-a facut 3-1 pentru Liverpool.

Pe langa faptul ca de-aici incolo meciul se putea trece la infrangeri fara prea mare frica de greseala, golul lui Aurelio i-a descurajat pe Rooney & Co., care au continuat sa atace, dar cu mult mai putina convingere decat ar fi facut-o la 2-1 cu vreo 30 de minute de joc. Iar golul lui Dossena, venit tot pe o mare greseala de plasament a lui van der Sar, n-a mai contat decat la definitivarea unui scor care, luat ca atare, e destul de umilitor pentru United. Benitez ar trebui sa si-l puna inrameze, pentru ca e posibil ca pana la o noua victorie la o diferenta asa mare pe Old Trafford e posibil sa mai treaca cel putin o generatie. Ultima a fost in 1936.

United n-a jucat rau. E drept, la 1-4 nici nu poti sa spui - cum a facut-o Ferguson - ca au fost mai buni, dar in tot cazul, dupa aspectul jocului nu merita sa piarda la un scor atat de categoric. Desi, cu siguranta, Liverpool a meritat sa castige. Rafa a intuit foarte bine cum trebuie oprita United, omorand toaate actiunile pe flancuri si obligandu-i pe diavoli sa incerce sa patrunda doar pe centru, unde viteza superioara a aripilor - Park si Ronaldo - n-a mai putut fi valorificata. A fost ajutat, e drept, si de un joc foarte bun al fundasilor lui, dintre care voi aduce din nou vorba de Carragher, care a avut si multe prestatii jalnice sezonul asta dar care, sambata, a compensat prin daruire si experienta lipsa de viteza si varsta care se simte din ce in ce mai pregnant in jocul lui.

Iar la diavoli, mie van der Sar, si nu Vidic mi s-a parut mana moarta. Media a urlat mult despre greselile lui Vidic, dar as vrea sa vad cine s-ar descurca mai bine cand ii are in spate o data pe Torres si-o data pe Gerrard.
Si in principal de-asta a castigat Liverpool si acum, si cu Real, in meciul dinainte. Pentru ca i-a avut pe cei doi si valizi, si in forma. Pe parcursul sezonului asta, Liverpool a mers bine atata vreme cat Gerrard si Torres au jucat bine. Cand ori unul, ori amandoi au fost accidentati sau au performat sub valoarea lor, Liverpool a trecut la egaluri cu Stoke sau cu Fulham si a privit neputincioasa cum United sa desprinde in castigatoarea campionatului. Campionat pe care se pare ca Gerrard nu va avea norocul sa-l castige, pentru ca niciodata n-a avut in teren 10 oameni care sa-l ajute sa faca asta. A avut, in cel mai bun caz, vreo 3-4.

Asa ca, pana la urma, victoria asta n-o sa fie pentru Liverpool decat premiu de consolare in mai, cand se trage linie. Ar fi putut anul asta sa castige, in premiera, Premier League. Dar pentru asta le trebuie mai multi Gerrarzi si Torresi si mai putini Arbeloa si Ngogi.

Eu nu cred nici in Iehova

Nimic nu spun care sa nu fi fost spus inainte
Si nu cunosc nimic din arta de a scrie.
Fara sa cred ca va putea sluji si altcuiva,
Spre implinirea spiritului meu,
Am compus aceste catrene.

Shantideva – Bodhicaryavatara (Calea catre Iluminare)
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008
Traducere de Alexandra Medrea dupa
Shantideva – Bodhicaryavatara (La Marche vers l’Eveil),
Editura Padmakara, Saint Leon sur Vezere, 2007

Calea catre Iluminare e un text esential din budism, in special pentru ramura lamaista, forma budismului din nordul Indiei, Nepal si Tibet. Dalai Lama face numeroase referiri la textul lui Shantideva si, indirect, referinte sau ecouri ale acestui poem se gasesc in foarte multe creatii occidentale despre budism. Faptul ca e un text sfant nu e insa principalul factor care te face sa te apropii cu mult respect fata de aceasta scriere, ci acel fel de intelepciune simpla, modesta, accesibila, izvorata dintr-o intelegere a vietii mai profunda decat a multora dintre noi. Dintr-o anumita perspectiva, intelepciunea lui Shantideva se apropie de intelepciunea populara – in special ca limbaj si ca fel de a percepe viata, dar scrierea lui e totusi mult mai elevata decat poemele populare, metaforele mult mai studiate, iar aici trebuie sa tinem cont ca totusi formatia lui Shantideva este una academica, chit ca la nivelul secolului VII.

Povestea lui Shantideva, prezentata intr-o scurta prefata in editia pe care o am eu, e una interesanta prin analogiile care se pot face cu alte personaje din zona sacrului universal. Prima parte a vietii lui Shantideva ar putea foarte bine sa fie prologul la Ramayana. Asemenea printului Rama, Shantideva se naste print, dar nu isi ocupa tronul la timpul potrivit datorita unei interventii divine. In acest caz, Manjushri, boddhisattva al intelepciunii, este cel care-l ghideaza pe Shantideva spre o izolare monastica, similara cu a printului Siddartha, cel ce va deveni Buddha Sakya-muni. Iar la prima recitare a acestui poem, Manjushri se arata celor ce-l ascultau pe Shantideva, in timp ce acesta se inalta tot mai sus spre cer, asa incat “cand Bodhicaryavatara era pe sfarsite, el nu se mai vedea, se auzea numai glasul sau.” Shantideva reapare undeva in sudul Indiei si, in timpul care-i ramane implineste o serie de minuni care l-ar fi facut mandru pe orice profet al crestinismului.

Pe langa aceasta paranteza biografica, scrierea lui Shantideva este o lectura utila, placuta, revelatoare, pe care imi vine foarte greu sa o descriu si sa o judec in ansamblul ei, dar din care, aproape la fiecare catren, se poate extrage o invatatura calauzitoare pentru viata oricui.
Extrasele din carte le-am insotit cu comentarii proprii, idei de care incerc sa ma leg pentru a descifra lectiile lui Shantideva, si imi cer scuze eventualilor cititori pentru superficialitatea acestor comentarii. Daca cineva isi propune sa citeasca in continuare, ma simt dator sa-l previn ca o sa dureze. Sunt 8 pagini de Word, Times New Roman, marimea 12.

I.12. Ca pomul care a dat roade,
Orice virtute se sfarseste,
In vreme ce arborele Iluminarii
Se inalta si fara incetare rodeste.

Pe langa a fi un mare intelept, Shantideva se dovedeste de multe ori a fi si un mare poet. Aceasta imagine metaforica, a virtutilor umane trecatoare si a Iluminarii ca un pom vesnic roditor e insotita de o alta, mult mai subtila si mai degraba sugerata, cateva versuri mai devreme:

Ca fulgerul ce sfasaie deodata noaptea
Dezvaluind tot ce-i ascuns in intuneric

Tot astfel se iveste uneori,
Prin puterea lui Buddha,
O idee laudabila strabatand negura lumii
Doar pentru o clipa.

Metaforele sunt aproape socante prin simplitatea si plasticitatea lor, si e uluitor cum Shantideva reuseste, cu doua metafore simple, accesibile intelegerii comune, sa descrie forta Iluminarii: ca un copac vesnic roditor sau ca un fulger cu durata infinita.

II.33. In Moarte nu putem sa ne incredem
Ea nu asteapta sa sfarsim tot ce voim.
Fie ca suntem suferinzi, ori plini de forta,
Ne secera, cand nu gandim, aceasta scurta viata.

Si aici, ca si in multe alte locuri, cantarea lui Shantideva se identifica cu perle ale gandirii tibetane pe care le-am intalnit in alte lecturi. Strofa asta imi aduce aminte de proverbul tibetan la care Dalai Lama face apel in Ethics for the New Millenium si care spune: “Intre ziua de maine si viata de apoi, nu putem sti nicodata care va veni mai devreme.”

II.41. Cand solii Mortii veni-vor sa ma ia,
La ce bun prietenii si cei dragi mie?
Doar meritele imi vor fi refugiu:
Cele pe care atat le-am neglijat!

Neputinta in fata mortii e o tema comuna a multor culturi, e interesant insa de studiat la ce considera Shantideva ca ii vor servi meritele dupa moarte. E vorba de acumularea de karma pozitiva, care il va ajuta la o reincarnare mai buna, de unde Iluminarea va fi mai accesibila (idee specific buddhista), sau pur si simplu de faptul ca o viata virtuoasa ne ajuta sa intampinam moartea cu mult mai multa seninatate? Aceasta a doua perspectiva e mult mai apropiata de conceptia laica despre viata si mai compatibila cu cultura occidentala. Cred ca de ea ar trebui sa se lege cineva care vrea sa prezinte scrierea lui Shantideva unei audiente occidentale.

VI.9. Cu orice pret, nu mai doresc
Sa-mi tulbur iarasi bucuria,
Nemultumirea nu va implini dorinta,
Ci doar ma va lipsi de merite.

10. Daca exista un remediu,
La ce bun sa fii nemultumit?
Iar daca nu exista leac,
De ce sa te lasi prada iritarii?

Aceasta a doua strofa contine un rationament care a capatat o oarecare notorietate in lumea occidentala. El spune ca daca o problema are solutii, nu are rost sa-ti faci griji, pentru ca e mai usor sa cauti solutiile cu o minte linistita; pe cand, daca o problema nu are solutii, ingrijorandu-te nu poti sa faci lucrurile mai bune, dar cu siguranta le poti face mai rele. Aceasta idee, si ea cuceritoare prin simplitatea ei, am intalnit-o in doua ocazii si la Dalai Lama: prima data in copilarie, cand a mentionat-o alpinistului austriac ratacit in Tibet in 1939, propagandu-se, probabil prin memoriile acestuia, pana in filmul Sapte Ani in Tibet (1997); a doua oara tot in Ethics for the New Millenium, carte care pare sa sintetizeze intreaga intelepciune tibetana si sa o traduca intr-o maniera acceptabila pentru conceptiile laice contemporane din occident.
Interesant – mai ales pentru cei cuceriti de idee – e si felul in care Shantideva stie sa extraga acest rationament din al patrulea adevar nobil al lui Buddha Sakya-muni, care spune ca renuntarea la dorinta e calea spre Iluminare.

VI.16. Fara vaicareli voi indura
Frigul, ploaia, vantul si caldura
Bolile, loviturile si servitutea:
Si raului alt rau nu voi mai adauga.

17. La vederea propriului sange,
Unii se arata chiar mai bravi;
Altii lesina numai cand vad
Pe ceilalti sangerand.

18. Totul depinde de natura
Ferma sau tematoare a spiritului.
Voi lua in ras tot ce imi face rau,
Indurand mai usor suferinta.

Cred ca avem aici de-a face cu o idee incifrata in text ceva mai bine decat de obicei. Renuntarea la sine pe care o promoveaza buddhismul inseamna mai mult decat simpla umilinta si dispret fata de material. E vorba de o metoda – foarte asemenatoare cu cele recomandate de crestinism – de a te elibera de unele din constrangerile materialitatii. A participa cu mintea la suferintele trupesti inseamna doar a le spori, idee evidenta atunci cand analizam la rece situatiile. La fel de adevarat insa e ca, prin nastere, mintea e legata de trup si ingrijorarile nu sunt generate constient, ci apar prin procese care scapa controlului constiintei. De asta mare parte din practica buddhista e orientata spre antrenarea mintii pentru a se putea detasa de toate constrangerile materialitatii. Daca alegem sa credem ca mintea e strict legata de ACEST corp si de ACEASTA viata, sau ca mintea transcede viata, si e parte a unei lumi imateriale, de natura divina, e mai putin important. Importante sunt metodele prin care mintea se poate educa pentru a reduce, cat mai mult posibil, suferinta.

Aceleasi idei si mai jos:

VI.23. Asemenea bolilor
Care vin pe neasteptate,
Fara sa vrem, emotiile rele
Vin prin forta lucrurilor.

24. Nici prin gand nu ne trece
Ca ne vom iesi din fire,
Ne trezim maniosi si, fara sa vrem,
Mania ne ia in stapanire. […]

28. Ceea ce nu exista:
Cum ar putea dori sa fie?
Aplecat asupra obiectului sau,
Sinele nu va inceta sa-l observe.

VI.33. Daca se intampla sa vedeti pe cineva,
Prieten sau dusman, cu nesabuite purtari,
Ramaneti senin, amintindu-va
Ca o face sub imperiul unor cauze.

O alta tema majora a buddhismului, empatia, identificarea cu celalalt, ca solutie pentru o societate armonioasa.

VI.39. Daca prin natura lor fiintelor puerile
Ii fac pe ceilalti sa sufere,
E lipsit de logica sa ne revoltam,
Cum nu ne suparam pe focul care arde.

Din nou o metafora cuceritor de simpla. Raul se plaseaza in afara vointei umane si tot raul facut de oameni provine dintr-o inlantuire cauzala incontrolabila. Asa ca omul nu poarta mai multa vina pentru faptele lui rele decat vina focului ca arde.

VI.43. Bata si trupul meu sunt
Cele doua pricini ale suferintei.
Pe cine sa ma revolt: pe cel cu bata
Sau pe cel care are trupul?

VI.52. Spiritul fiind imaterial,
Nici o particica nu poate fi distrusa.
Dar, pentru ca e atasat de trup,
Resimte durerile celui din urma.

VII.41. Suferinta trupului si a mintii,
Frica sub cele mai diverse chipuri
Si neimplinirea dorintelor,
Iata ce ramane in urma faptelor rele.

VII.55. “Voi fi invingator
Si nimic nu ma va birui!”
In astfel de orgoliu imi voi gasi lacas,
Eu, fiul acestor lei, Invingatorii.

Vorbe surprinzatoare pentru un promotor al pacii, mai potrivite unui cod de luptatori decat unui calugar. Dar e de remarcat, pe langa forta literara a catrenului, vehementa cu care Shantideva condamna Suferinta, si ea devenita parca personaj in momente ca asta.

VIII.27.Cand voi putea sa traiesc liber,
Fara sa fiu legat de nimic,
In locurile vaste ale naturii,
Locuri ce nu apartin nimanui?

Desi vorbesc despre o noua ordine sociala, pe care religia lui o defineste ca fiind mai buna decat cea prezenta, nici vorbele astea nu par sa caracterizeze un calugar buddhist. Mi se pare ca suna foarte apropiat de lumea ideala a amerindienilor, si ma duc cu gandul la un pasaj din “Cold Mountain” al lui Charles Frazier care, vorbind despre indieni, spune ca nu intelegeau cum o hartie mazgalita te poate face stapan peste susurul raului si peste sprintul caprioarei. Foarte mult din ce traim e conventie, si prea putin e realitate.

VIII.41.Ti-ai pus in primejdie viata
Si ti-ai risipit averea:
Dar cea pe care o tineai in brate
Si iti parea cea adorata,

42. Nu-i nimic decat oseminte si atat
Nimic aparte, nimic in sine.
Decat sa o doresti atat, n-ar fi mai bine
Sa mergi dincolo de suferinta?[…]

44. Chipul, acest obiect al tulburarii tale,
Acum il poti vedea asa cum este.
Dar de ce fugi, asadar, din cale
Vazandu-l descarnat de vulturi?[…]

46. Vazand mormanul de carne,
Vulturii si alti pradatori o vor devora cu nesat:
Era tainul lor cea pe care o impodobeai
Cu ghirlande de flori, parfum si nestemate![…]

48. (Trupul) pe care il doresti cand e ascuns,
De ce nu-l doresti astfel dezbracat?
Si daca nu mai simti nimic acum,
De ce il saruti cand e voalat?

49. Materiile fecale si scuipatul provin
Amandoua de pe urma mancarii.
Daca nu-ti plac scursorile,
De ce iti place scuipatul?[…]

52. Daca nu-ti place murdaria,
De ce strangi, mai jos de sale,
Un sac de oase straine, innadite
Si acoperite de putregaiul carnii?

53. Esti plin de necuratii
De care nu te mai saturi,
Iata, alti saci plin de murdarii,
O, insetat de impur, iti trezesc dorinta!

54. E trupul pe care il iubesti, zici tu,
Vrei sa-l pipai si sa-l privesti.
Atunci, de ce nu doresti trupul
Cand e lipsit de al sau spirit?

55. Spiritul pe care il doresti
Nu-l poti vedea si nici atinge.
Ceea ce vezi si pipai nu e spirit.
La ce bun aceste vane imbratisari?[…]

59. Daca nu-ti place impuritatea
De ce strangi in brate un (trup)
Iesit dintr-un alt trup impur,
Nascut el insusi din samanta sa?

60. Nu simti dorinta pentru viermii
Scorniti de putreziciune,
Dar doresti trupul impur
Iesit el insusi din impuritate.


61. Nu numai ca nu te scarbeste
Propria ta murdarie,
Dar tu, sac plin de necuratii,
Insetat, vrei alte scarnavii![...]

63. Daca, in ciuda evidentei, te indoiesti
Ca toate acestea sunt necurate,
Priveste putreziciunea trupurilor
Abandonate printre hoituri.

64. Jupuit de piele,
Trupul te inspaimanta,
O stii prea bine: atunci de ce
Te atasezi mereu de trup?

65. Parfumul trupului
E al arborelui de santal:
Atunci de ce te atasezi
De ceea ce e imaterial?

66. Daca, prin natura sa, trupul e fetid,
Nu e mai bine sa nu te atasezi nicicum?
Dar oamenii, insetati de lucruri vane,
Il scalda in mireasma de parfum.

67. Mireasma vine din santal:
Cum poate sa emane din trup?
Te atasezi de cineva pentru miros,
Desi acest parfum nu-i apartine?

Extrase in felul asta, versurile ar putea prea bine sa constituie corpul unui poem de sine statator, despre desertaciunea iubirii carnale. Si mai mult inca, ar putea foarte bine sa fie vandut drept un Baudelaire sau vreun Shakespeare dezamagit de dragoste, si sa nu ni se para nimic in neregula. Evident, sensurile cu care il incarca Shantideva sunt cu totul altele. Dar nu pentru asta a intrat in selectia mea, ci pur si simplu pentru estetica formei. Continutul, desi poate adevarat, ma face oarecum sceptic, pentru ca – evident – specia umana nu poate supravietui fara dragostea carnala. Si cum nu cred ca buddhismul are ca scop disparitia speciei umane, raman la parerea ca ideile buddhiste legate de iubirea romantica si de viata de familie inca nu au fost traduse intr-un fel inteligibil pentru o conceptie laica asupra vietii. Interesant e si faptul ca in tibetana nu exista un cuvant pentru iubire, iar termenii legati de atasament si afectivitate nu includ si sensurile care se refera la componenta romantica si sexuala a conceptelor.

VIII.125. Va lua calea unui demon cel ce zice astfel:
“Daca dau, mie ce-mi mai ramane?”
Va lua calea unui zeu cel ce zice astfel:
“Daca eu am, de ce sa nu dau si altora?”

VIII. 176. Cine isi doreste ce nu se poate
Culege durere si amaraciune,
Dar cine nu asteapta nimic
Se bucura neincetat de fericire.

177. Asadar, nu da frau liber
Dorintelor trupului.
Cel mai bun lucru e cel care
Nu pare a fi demn de dorit.

178. O forma impura, respingatoare,
Un lucru inert pe care altii il anima
Si care se va preface in tarana,
De ce sa luam acest lucru drept eu?

179. Nu-mi pasa de masinaria asta
Vie sau moarta! Prin ce se deosebeste
De un bulgare de pamant? Vai!
De ce nu alungam orgoliul?

180. Grija fata de trupul meu
Mi-a adus zadarnica suferinta.
La ce slujeste asta buturuga
Ce trezeste atasament si manie?

181. Fie ca se lasa ingrijit de mine,
Fie ca se lasa devorat de vulturi
Nu simte nici afectiune, nici manie:
De ce sa ma atasez de trup?

182. Ma supar cand e vorbit de rau
Si ma bucur cand e laudat.
Dar daca el nu stie nimic,
La ce bun sa sufar?

183. Cei ce iubesc trupul meu
Sunt prieteni cu mine.
Dar toate fiintele isi iubesc corpul:
De ce nu le socotesc prieteni?


184. Va trebui sa uit de atasament,
Oferindu-mi trupul spre binele altora.
In ciuda lipsurilor sale,
Il voi pastra ca simplu instrument.

Din nou un poem care sta in picioare si singur, de data asta neatribuibil nici unui poate european, ci extras direct din intelepciunea sutrelor. Renuntarea la sine e calea spre fericire, spre intelepciune, spre Iluminare, spre rai. Cu cat ma gandesc mai mult la ideea asta, cu atat capata mai multa consistenta.

IX.111. Cel ce admite realitatea acestei dualitati
Se afla intr-o postura incomoda.
Daca constiinta poate proba existenta obiectului,
Pe ce se bazeaza existenta constiintei?

112. Daca obiectul poate proba existenta constiintei,
Pe ce se bazeaza existenta obiectului?
Daca depind unul de altul pentru a exista,
Nici unul nici altul nu exista realmente.

X. 30. Fie ca femeile din lumea toata
Sa aiba un loc aidoma barbatilor!
Cei umili sa castige un rang inalt
Fara sa cada in robia mandriei!

Asta e o idee inedita pentru antichitate (si chiar pentru perioada in care e scrisa cantarea lui Shantideva), si care contravine puternic principiilor brahmaniste care ghideaza Codul lui Manu (cartea care reglementeaza relatiile sociale din India antica), care spune ca “femeia nu trebuie lasata niciodata libera”. Dar la fel de adevarat e ca pentru un Buddha, compasiunea se extinde asupra a tot ce e viu. Desi, intr-o nota personala, as vrea sa precizez ca treaba asta cu egalitatea intre sexe a fost buna atata timp cat n-am avut masini.

X. 41. Fie ca nimeni sa nu mai sufere,
Sa nu stie de rau sau de durere!
Sa nu cunoasca frica si sa nu stie
De nenorocire si de umilinta!

Un catren prin care Shantideva rezuma toate invataturile din Mahayana – Marele vehicul, un ideal nobil si demn de a fi slujit de toate energiile umanitatii.

Worse than forfait

Fulham FC - Manchester United 0-4 (Tevez '20 '34, Rooney '50, Park '81), FA Cup 2008-2009 Quarter Final, 2009-03-07, Craven Cottage, London

Tevez straluceste in executia fara emotii si fara surprize, dar spectaculoasa, a lui Fulham.

Chiar daca Fulham are anul asta un sezon foarte bun pentru standardele micutei echipe londoneze, United este atat de mare incat e greu pentru orice adversar sa nu arate ca o echipa de pitici. E adevarat, Newcastle nu mai departe de acum 3 zile au reusit sa marcheze - incheind faimoasa serie de meciuri fara gol ale lui van der Sar - a avut sansa de 2-0 si iluzia unui meci echilibrat in fata lui United. Dar senzatia pe care au lasat-o acele 90 de minute a fost ca meciul curge spre un final cunoscut, chestie care, la ultimul fluier al arbitrului, s-a si adeverit.

Ei bine, baietii lui Roy Hodgson nici asta n-au facut azi, chiar daca Bobby Zamora, in minutul 10, a avut sansa sa profite de o greseala a lui van der Sar si doar insistenta lui Vidic a pastrat tabela curata. Odata cu mingea, de la un metru de linia portii, Vidic a scos din joc si orice speranta a lui Fulham de a obtine ceva din meci. Si nu vreau sa cad in patetic, dar zau ca, vazandu-l pe Vidic aparand aproape de nicaieri, din spatele lui Zamora, ajungand mingea care se indrepta spre poarta goala si respingand-o in extremis cu o siguranta bine exersata, gandul mi-a zburat spre epopeile Greciei antice, iar senzatia mea a fost ca alaturi de United joaca un intreg panteon de zei olimpieni si ca ACEASTA echipa a lui Ferguson nu poate fi oprita de nici un adversar ORICE AR FACE sau ORICE S-AR INTAMPLA.

Inca vreo doua suturi peste si o lovitura de cap buna, sub bara - prinsa de van der Sar, si recitalul lui Fulham s-a cam incheiat. A fost un opening act promitator, dar parca prea scurt, si oricum, departe de valoarea capului de afis. Care a debutat cu golul lui Tevez, rezultat al insistentei micutului argentinian, dar si al unei greseli flagrante a lui Kanchelskis, care a lasat centrarea lui Carrick sa-l depaseasca fara sa-si asigure spatele. Saracul Schwarzer a avut de alergat cam 5 metri ca sa ajunga la mingea pe care Tevez a aruncat-o in plasa de la 50 de centimetri. 1-0, si deznodamantul aflat prea devreme.

Carlito, hotarat sa fie vedeta meciului, a produs de unul singur al doilea gol. A luat o minge de la vreo 25-30 de metri, a depasit un fundas, a culcat un al doilea cu un dribling scurt si a aruncat un sut surprinzator, puternic, si plasat aproape perfect, la coltul din dreapta sus al portii, facand un australian nefericit.

Inainte de asta, Rooney a produs o faza de toata frumusetea, cand a luat fata unui fundas al gazdelor pentru a veni in intampinarea unei centrari la firul ierbii care l-a pacalit pe Schwarzer si l-a lasat pe Rooney in fata portii goale. Numai ca diagonala decarului a fost prea lunga, si n-a facut decat sa cutremure bara din stanga, coltul lung al portii la faza asta.

Dar dupa pauza - care a prilejuit si intrarea nord-irlandezului Johnny Evans in locul capitanului Rio, accidentat - Rooney n-a trebuit sa astepte prea mult sa-si faca numarul. Sut Carrick, Schwarzer respinge din plonjon, dar apararea lui Fulham intarzie degajarea, asa ca mingea ajunge, printr-o deviere nefericita, la Rooney. Pas scurt pentru crearea culoarului de sut, si o bomba care sa cuibareste in plasa laterala, punand pe tabela un scor de neprezentare.

Si toata lumea parea ca s-a impacat intr-un fel sau altul cu rezultatul asta, identic cu cel de la ultima intalnire dintre cele doua formatii, in restanta din campionat. Numai ca nu se impacase chiar toata lumea. Vazand ca jocul lancezeste, Sir Ferguson a iesit la marginea ternului, incepand sa gesticuleze vehement, protestand ca jucatorii lui, care joaca de doua ori pe saptamana impotriva unora dintre cei mai puternici oponenti pe care ti-i poate aduce acest sport, nu mai forteaza atunci cand au 3 goluri avans!!! Inacceptabil, intr-adevar!

Asa ca Park, coreeanul fara plamani, a lovit si el in adversarul deja ingenuncheat. Sut puternic de la marginea careului, semibolta care a luminat fata galbena a mijlocasului stanga din aceasta seara printr-un zambet larg. Park nu e nici pe departe un fotbalist sclipitor, iar fata de jucatorii-vedeta ai lui United e undeva intre genunchiul broastei si al sarpelui, dar prin efort si daruire isi merita portia lui de glorie, si e o aditie utila la echipa. Se vede dupa reactie ca isi dorea mult golul asta, iar eu unul ma bucur mult pentru el. Luati, spre comparatie reactia lui Rooney, care si el a zambit dupa gol, dar in cu totul alt fel. Ca un copil ghidus, care stie ca nu se poate abtine de la a face ceea ce e in natura lui sa faca. Si sta in natura lui Wayne Rooney sa dea goluri.

Pe parcursul meciului au mai intrat Eckersley, rodaj gratis al tanarului fundas care l-a inlocuit in dreapta apararii pe O'Shea - deloc in apele lui azi - si Welbeck, pentru a-l lasa pe Rooney sa culeaga separat ovatiile. Welbeck ar fi putut chiar avea cateva ocazii bune, dar Tevez e inca apasat de nesiguranta situatiei lui contractuale, asa ca de multe ori ia meciul mult prea personal si uita ca mai are 10 coechipieri. Asa ca tanarul Welbeck, o combinatie - sa speram - fericita de talent si personalitate, desi a avut cateva demarcari bune, n-a primit pasele pe care trebuia sa le primeasca. Oricum, la 4-0, prea multa lumea n-o sa observe asemenea maruntisuri.

Asadar, United ajunge si aici in semifinala, acolo unde deocamdata doar Chelsea a mai ajuns, dar cel mai probabil Everton si Arsenal sunt pe drum. Va fi cu siguranta o semifinala dura, indiferent de adversar, mult mai dificila decat cea din Cupa Ligii, dar masura valorii proprii e data de valoarea opozitiei. Iar sansele ca trupa lui Ferguson sa adauge o a 12-a cupa in vitrina suprapopulata a clubului sunt, cred eu, destul de bune. Peste 25%.

Nazism cu fata umana

The Reader (USA, 2008), Regia: Stephen Daldry

Kate Winslet si Ralph Fiennes se intalnesc in filmul asta sa dea viata unei povesti de dragoste atipice, pasionale, fara speranta, dar si destul de rupta de realitate.

The Reader e o poveste spusa recursiv pe parcursul a 40 de ani, cu originile in Germania de Vest in 1955 si cu deznodamantul in Germania reunita a anului 1995, motor al dezvoltarii economice a Europei eliberate si de teroarea comunista, si de trauma marelui razboi.

Oricum, cadrul social si istoric e mai degraba intuit, si abia isi face loc in debutul filmului pe langa intensa pasiune iscata accidental intre un tanar Michael Berg (David Kross in varianta 1955, Ralph Fiennes in varianta 1995) - exponent al primei generatii fara memoria razboiului - si o misterioasa femeie, Hanna Schimtz (interpretata decent de Kate Winslet, dar nu atat de magistral pe cat s-a spus).

Acum... cand zic decent, nu ma refer in nici un caz la tinuta afisata, pentru ca o buna parte din film Kate Winslet nu foloseste alt costum decat cel al Evei. Treaba usoara pentru costumieri, dar nu trebuie sa ne entuziasmam prea tare. Pe langa miscarile de camera abile care mai mult sugereaza goliciunea decat o arata, pe Kate Winslet - cu 10 ani si doua nasteri mai batrana decat in Titanic - nici macar n-o mai avanatjeaza astfel de ipostaze.

Dupa ce termina cu povestea relatiei juvenile, filmul evolueaza spre o serie de dileme morale, dintre care cea a "vinei germane" ar fi putut fi cea mai interesanta, suficient de puternica incat sa se construiasca o intreaga intriga pe ea, daca cineva si-ar fi propus chestia asta. Dar, cu o Kate Winslet din ce in ce mai imbracata, filmul se apuca sa-i chinuie pe eroi in cel mai sadic mod cu putinta: Hanna e bantuita de un trecut care ii ca distruge si restul de viata normala la care ar fi putut spera, in timp ce tanarul student Michael Berg tocmai construieste un trecut vinovat pentru adultul ce urmeaza sa devina.

Ultima parte le da amandurora o sansa si le ofera mantuirea printr-o intorsatura a faptelor induiosatoare, dar care nu puncteaza prea mult la originalitate. "Ofera" poate e totusi mult spus. As zice ca mai degraba le arata posibilitatea mantuirii de dupa gard, pentru ca nici unul din cei doi eroi nu vor ajunge cu bine la genericul de final.

Marele pacat al filmului e ca are prea mult balast, prea multe secvente care ar fi putut la fel de bine sa fie scoase la montaj, neavand nici o contributie la construirea povestii. In extrema opusa, cele doua personaje principale au prea mult timp de pelicula, filmul descurajand orice tentativa de sustinere din partea personajelor secundare, desi macar cateva din acestea ar fi putut poate sa faca treaba mai buna.
Tentativele din final, de a o face pe Kate Winslet sa arate de 70 de ani, sunt pe cat de laudabile, pe atat de inutile. Chiar daca se descurca bine, nici postura femeii batrane nu e cea mai flatanta pentru Kate.

Pana la urma, un film induiosator pana la lacrimogen. Merge pentru o seara romantica, merge pentru o iesire la cinema, dar pentru un Oscar parca ar fi fost nevoie de mai mult.

Start with the little ones

Manchester United - Tottenham Hotspurs 0-0 (4-1 on penalties), Carling Cup Final 2009, 2009-03-01, New Wembley, London

E adevarat, sa obtii toate trofeele posibile intr-un sezon (desi, sa fim riguros exacti, nu putem uita de acea Supercupa a Europei pierduta in fata lui Zenit la inceputul sezonului) e o treaba magnifica, nemaivazuta, nemaintalnita, nemaiauzita. Dar, intre noi fie vorba, cupa asta a ligii puteam s-o cedam fara nici o jena pentru o calificare in sferturile ligii, plus cateva puncte in plus in campionat. Probabil cam asa gandea si Ferguson, si cred ca in aceasta cheie trebuie interpretat bla-bla-ul lui dinainte de meci cu sansa tinerilor si alte asemenea. Tot de-asta de-alde van der Sar, Rooney sau Berbatov au venit pe Wembley doar pentru spectacol, imbracati frumos, la costum, calcand pe iarba din care toti fotbalistii englezi viseaza sa muste cu grija sa nu-si murdareasca pantofii de lac.

Si intr-adevar, formula de start lasa sa se inteleaga ca lui Ferguson ii pasa si nu prea de aceasta cupa. Foster, Gibson, Welbeck titulari, Ronaldo trimis in teren aproape ca pedeapsa, ramaneau doar Rio, Evra si, as adauga eu, si pustiul Evans, de care imi place din ce in ce mai tare, sa se ocupe intr-adevar de adjudecarea acestei cupe, care arata aproape a artefact de balci fata de aia frumoasa, cu doua toarte, pe care o inmaneaza UEFA la sfarsit de mai.

Si normal ca, daca baza a stat in fundasi, ideea de baza a fost sa nu se ia gol. Si nu s-a luat, si pe fondul unei evolutii bune a lui Foster - asta ca o noutate - si al unei evolutii neasteptat de modeste a trupei lui Harry (ex-Houdini), despre care multa lumea credea ca a iesit din UEFA special pentru aceasta cupa, si despre care multa lume incepe sa creada ca pur si simplu nu se descurca cu lotul, totusi, mai valoros de locul 14 pe care-l are la dispozitie.

Asadar, cu o echipa undeva la 65-75% din capacitate, United a dominat categoric o echipa a lui Tottenham din care au lipsit doar accidentatii Defoe si Woodgate, dar destul de apropiata de formula de baza. Totusi, diavolii au amenintat poarta doar vag, pe langa efortul inuman al lui Evra, evolutia sigura si echilibrata a lui O'Shea si circul terorizant al lui Ronaldo iesind in evidenta si lipsa de experienta a lui Welbeck sau lipsa de incredere a lui Carlito Tevez, in urma circului legat de situatia lui contractuala.

Repriza a doua a fost mult mai echilibrata, Spurs reusind sa ameninte si ei poarta de cateva ori, fiind nevoie chiar de vreo doua interventii bune ale lui Ben Foster care, am mai spus, s-a depasit pe sine astazi, putand pacali un ochi neavizat pana la a-l declara eroul zilei. Faza din minutul 65, la care Ronaldo a cazut in careu, a fost judecata corect - galben pentru simulare, dar tot Ronaldo a produs faza meciului, bara din minutul 93 dupa o cascada de driblinguri si un sut de toata frumusetea care a facut sa tremure bara, dar si sa inlemneasca tribunele, cu precadere jumatatea alb-albastra a lor. Ar fi fost, intr-adevar de poveste, dar prea crud pentru ca baietii lui Redknapp s-o merite.

0-0 dupa 90 de minute, si un mare zero se poate trece si in dreptul celor 30 de minute de prelungire, in care mare parte din cei 22 de jucatori alergau mai mult schiopatand, Lennon n-a reusit sa reziste pana la penaltyuri din cauza crampelor, iar Giggs a aprut pe teren, facand si mai greu de doborat recordul de aparitii pentru United pentru orice tinerel care si-ar propune asta.

La penaltyuri, din nou Tottenham parea avantajata avandu-l pe Gomes, un portar care desi a ajuns celebru datorita gafelor, s-a facut remarcat si prin destule lucruri bune. Dar, asa cum foarte interesant povesteste Ben Foster DUPA finala, "pentru portar presiunea nu e prea mare, sincer sa fiu. Trebuie doar sa stai acolo si sa speri ca ghicesti partea corecta, asa ca n-ai nimic de pierdut. Presiunea e pe baietii din camp. Ai nostrii au fost fantastici cu penaltiurile lor, le-au executat cu multa siguranta si n-au parut nici un moment c-ar rata."

Si intr-adevar, cred ca aici s-a facut diferenta. Pentru ca, atunci cand nu esti in stare sa castigi cu picioarele, trebuie s-o faci cu mintea. De la suporteri pana la jucatori, starea de siguranta si increderea in sine era intr-o masura covarsitoare de partea lui United, atat de covarsitoare incat, atunci cand s-a indreptat spre punctul cu var, batranul Giggs - care are probabil probleme in a numara pana la numarul de finale pe care le-a jucat - parea inconjurat de o aura cvasi-christica, in care siguranta isi gasise corespundentul material. Executie magistrala, cu mingea lovind bara laterala, imposibil de aparat pentru oricine are mai putin de 3 metri inaltime.

Iar pentru Spurs, faptul ca au trebuit sa-l primeasca intre ei pe tanarul Jamie O'Hara plangandu-si la propriu penaltyul trimis in bratele lui Ben Foster n-a ajutat prea mult la incredere. Carlito l-a executat si el fara mila pe Gomes cu un sut caracteristic - tare si pe jos - iar croatul Corluka a inscris singurul gol pentru Spurs.

Ronaldo, cu emotii, si Anderson, fara, au semnat soarta acestei finale, dublati de sutul putin pe langa al lui David Bentley, intr-o serie de penaltyuri mult mai asemanatoare unei executii decat unei loterii.

Cei 90.000 de spectatori prezenti pe noul Wembley ar putea fi putin dezamagiti de meciul de azi, dar dupa acest deznodamant ar trebui sa fi invatat macar atata lucru: ca sa vezi esentialul dintr-un meci, trebuie sa stai in peluza lui United.