Biggest game

I like Rowanne, I did since the day I've met her. Despite her poor choice of a favourite team, when it comes to football she's got the right sort of passion, the passion that could move mountains and fulfil dreams. This article is for her, in response to the following facebook message:"Can I ask you a favour? One of my br colleagues is doing a piece on games from a fans pov and he's missing an Eastern European influence. Could you possibly knock up about 200 words on the biggest Steaua game you've attended?" Well, Rowanne, it's more than 200 words, I tried to give you more to choose from.

The biggest Steaua game I ever attended... this is like asking who's the most beautiful woman in the world or what's the best car. One can have favourites, but in the end you can't really tell.

The first big game that comes to mind is 1-0 against Southampton in 2003; then 1-1 against Liverpool the same year, both in the UEFA Cup. The next few years good performances kept pouring in. The UEFA Cup match against Valencia in 2004 stands out: having lost 2-0 in Spain to the trophy holders, recent winners of the European Super Cup and a team ranked at number 1 by UEFA coefficients, managed by a then very fashionable Rafa Benitez, Steaua looked like an easy prey. Despite the hopeful media hype, not a lot of people in the stands in that cold, rainy February night in Bucharest expected our guys could go past the first knock-out stage of the competition. Qualifying from a tricky group was enough of a performance and we were there merely to congratulate Walter Zenga and his players. And of course, because we were always there. However, despite not getting the much expected early goal and despite the 0-0 at half time, Steaua managed to push for extra time after two second half goals by Andrei Cristea. By the time of the penalties, the psychological gap between the teams was so big, there could only be one winner. I wonder if there's a point in saying anything about locking up down town Bucharest until morning, getting home drunk two days later, or calling all my friends in the middle of the night. Not that anyone was sleeping anyway. All of these have happened, but the emotion of the night is not brought back by merely recollecting the facts. I doubt it can ever come back.

Sure, we were knocked out by Villareal the following round, but by that woke no one up from the dream. And I bet none of the 25.000 people that waited two hours in the blistering snow for a game that was never going to happen regret it.

Things went on upping next season. The decade-old Champions League dream still eluded us, but Steaua marched gloriously through the UEFA Cup group, winning it undefeated, with a 4-0 hammering of RC Lens the icing on the cake. I remember that game well. We stopped a shooting day of a multi-million dollar budget film early to get to it. We had 11 of the English guys in the crew with us. Gary Pocock, big Spurs fan, told me after that game: “I have been to many stadiums, all around Europe, but what I have seen last night was the best atmosphere I witnessed in my life.” The next day, some of those 11 were sporting Steaua shirts.

When European spring came about in 2005 the upgrade to Ghencea Stadium forced Steaua to play on National Arena, some 5 miles away. And I remember the each of the bi-weekly 5-mile pilgrimage. 0-0 against Herenveen, followed by 3-1 in Netherlands. 0-0 against Betis Sevilla, followed by 3-0 in Spain. 0-0 against local arch-rivals Rapid on the back of a 1-1 away draw. The only win, and the most memorable game of the campaign was 1-0 against Middlesbrough in the semi-final. We could smell European glory, and the 55.000 at that game joined forces to display just one, gigantic word: THE FINAL. It was not going to happen, and after the psychological breakdown on Riverside where we lost 4-2 we had to watch FC Sevilla lifting the trophy.

Nevertheless, there were more than 55.000 trying to attend the game against Standard Liege 3 months later. So much more that about 5.000 were left at the gates. After 10 years, Champions League football was going to happen again. I remember a few things from that game. I remember one banner. They're always as funny as they are politically incorrect: “Bonjour! Belgian pedophiles on tour”. I remember our two goals. But most of all I remember the torches. Once the Champions League qualification was sealed, they started. It was forbidden, of course it was forbidden. No one protested though. The match programme, distributed for free before the game, made for some great torches. Must've been about 20.000 of them. Quite a sight.

And I remember going to the first my first Champions League game. Those Fors cardboard cutouts above the turnstiles looked like the gate to Neverland. Ce sont les meilleures equipes... We were up against the best and, by God, did we enjoy it! Sure, nothing ever came out of it, and we are still to qualify for the Champions League knock-out stage, but no one can take away the memories: visits by Olympique Lyonnais, Real Madrid, Arsenal, Bayern Munich and the likes. Record away turnout at the Santiago Bernabeu. About 25.000 Steaua fans, more than even Barcelona or Atletico produce there. One unlucky ball away from drawing with the best team in the history of the game on their turf.

Oh, there were high and lows. It's always like that. It was sad going out to Chelsea in Europa League earlier this year, but how can we not be proud after dominating the Champions League holders three halves out of four? As for that Champions League knock-out stage qualification, not to worry. It will come. There's always next year.

I know, I spoke exclusively about European games. Of course there have been memorable domestic games. Plenty of them. However, it's different in the home league. We know we're the pick of the crop. It's in Europe we can really measure our strength. And only against the very best.

No Mario in the word team

Articol scris pentru www.manutd.ro

Manchester City - Manchester United 2-3 (Yaya Toure '60, Zabaleta '86 - Rooney '16 '29, van Persie '90), Braclays Premier League 2013, Matchday 16, 2012-12-09, Etihad Stadium, Manchester

Am vazut meciul abia azi-dimineata si pentru ca stiam deja rezultatul am putut sa-l privest ceva mai relaxat, fara tensiunea pe care o experimentezi cand il vezi live. A fost fara indoiala cel mai greu meci al sezonului pentru United si e o mare usurare ca am luat 3 puncte. Pentru ca lupta pentru titlu pare din ce in ce mai mult o afacere in doi. Chelsea e deja la 10 puncte distanta si cu Benitez la carma e destul de improbabil sa aiba vreo revenire spectaculoasa. Iar daca-l schimba pana la finalul sezonului, cu atat mai rau.

City in schimb are - spun asta de la inceputul sezonului - cel mai bun lot. Si se vede. Doar incapacitatea lor de a transforma o multime de fotbalisti valorosi intr-o echipa valoroasa ii face sa piarda puncte. Si asta a fost cazul si in meciul de ieri. Au inceput in forta, dominand si impingandu-i pe United spre propria poarta. Au incercat un prim sut, a prins De Gea. Dupa care a venit ratarea indolenta a lui Balotelli din minutul 11, despre care eu cred ca a fost momentul psihologic al meciului. E normal ca mijlocas, cand vezi atacantul atat de indolent, sa capeti un sentiment de redundanta, sa ti se para ca parca nu face sa muncesti prea mult daca omul din fata ta oricum isi bate joc de munca ta. In plus, pun pariu ca Balotelli nu castiga prea des concursuri de popularitate in vestiarul lui City.

Pare putin, dar intr-un joc cu asemenea miza si de asemenea intensitate, un detaliu ca asta e suficient sa schimbe raportul de forte din teren. Si s-a cam intamplat asta, mai ales ca United a reusit sa inscrie 5 minute mai tarziu. A fost un contra-atac rapid si cu o curgere buna, dar tot nu-mi explic cum s-a intamplat primul gol. In momentul ultimei pase, atacul era in 2 contra 5. Rooney a depasit doi jucatori din pasa si unul din dribling si a trimis mingea foarte inteligent, probabil si puternic, dar tot nu-mi explic lipsa de reactie a lui Joe Hart. Am crezut initial ca mingea a fost deviata, dar nu s-a intamplat asa. Posibil ca pur si simplu, Joe Hart sa fi avut si el un moment de deconcentrare, sau sa fi fost acoperit de fundasi.

La 1-0, United si-a permis sa schimbe tempoul meciului si sa puna conditii legate de cum le-ar placea sa joace. Si chiar daca atacul n-a rupt gura targului, apararea a avut mai mult timp sa respire. Iar United a fost, spre deosebire de alte meciuri, mult mai nemiloasa in atac, renuntand la prostul lor obicei de a irosi ocazii. Golul al doilea, spre deosebire de primul, n-a mai avut in el nici o doza de noroc, ci doar o executie ca la carte. Rafael stia ca Rooney va fi in zona aia, Rooney a reusit sa-l pacaleasca pe Kolo Toure si a trimis mingea la radacina barei stiind ca Joe Hart nu va avea timp s-o prinda. De data asta Joe Hart a reactionat, dar a trebuit sa-si schimbe piciorul de sprijin, iar sutul a fost dat in asa fel incat sa n-aiba timp.

Rooney mi-a cam iesit de la suflet de acum doi ani, de cand cu ideile lui despre plecat la City, dar vin momente ca asta in care importanta vreunui gol de-al lui, sau in cazul asta, a unei duble, te face sa te gandesti din nou la cifrele carierei omului astuia. La 27 de ani, Rooney e deja la al 8-lea sezon in tricoul lui United si e al patrulea marcator din istoria clubului, cu sanse bune sa urce in clasamentul asta. si usor-usor, alunecand in spatele varfurilor, Rooney pare ca se si redescopera, jucand din ce in ce mai mult intr-o pozitie care pare sa-l prinda mai bine acum, pe masura ce intra in anii de varf de forma fizica si mentala.

La pauza s-au schimbat portile, dar nu si directia de atac. Scapand de Balotelli si bagandu-l in locul lui pe Tevez, Mancini a reparat prostia pe care a facut-o la inceputul meciului. De fapt, cine stie... toata presa a spus ca Mancini a gresit lasandu-l pe Tevez pe banca, dar la cata liniste e in vestiarul lui City, cine poate sti daca Tevez n-a amenintat ca pleaca in Argentina inainte de meci, sau ceva? Sau daca nu cumva chiar o fi fost, pe neve, intorcandu-se sambata seara? Cert e ca, odata intrat pe teren, Tevez a inceput sa faca singurul lucru pe care-l stie: a inceput sa alerge ca un nebun, punand o presiune imensa pe apararea lui United, care s-au vazut din nou impinsi spre propria poarta si care au cedat cu buna stiinta teritoriu, linistiti probabil de avantajul celor doua goluri. Care avantaj n-a fost pana la urma suficient pentru ca, desi apararea a facut tot ce-a putut, pana la urma presiunea lui City tot s-a transformat in goluri. Doua goluri marcate de fundasi, dar si astea se pun. Fara indoiala ca De Gea a fost extrem de frustrat ca, dupa ce a avut doua parade extrem de bune in aceeasi faza, a primit gol din sutul lui Zabaleta.

In tabara rosie, toata lumea ar fi fost multumita cu un punct inainte de meci. Si chiar daca City a egalat cu 3 minute inainte de terminarea timpului regulamentar, la 2-2 United pleca cu avantaj de 3 puncte si cu cel mai greu meci al sezonului bifat cu bine. Dar Tevez, intr-o vendetta personala impotriva lui Rafael, l-a faultat pe brazilian intr-o pozitie ideala pentru lovitura libera a lui van Persie care, asistat de un picior al lui Nasri, a adus cele 3 puncte lui United. Castigator: 20, rosu.

Mai sunt cateva momente de discutat:

1. golul lui Ashley Young, perfect valabil, care ar fi facut 3-0. Daca City ar fi castigat, s-ar fi facut mare caz de el, si pe buna dreptate. Din fericire pentru toata lumea, la sfarsitul meciului n-a mai contat prea mult ca un potential 3-0 s-a transformat in 2-1. Dar ce e de invatat din asta e ca e inadmisibil, mai ales in fata unui adversar atat de periculos cum e City, sa te expui chiar si pentru cateva secunde. Arbitrul n-avea sa-si schimbe decizia oricum, Ashley Young trebuia sa fuga inapoi in aparare si sa-si vada de meci.

2. faultul lui Tevez la Rafael, mie mi s-a parut de rosu. Dar pentru ca treaba asta nu cantareste nicicum in rezultatul final al meciului, e o chestie pe care mai degraba as lasa-o in voia dreptatii divine.

3. Moneda de 2p. Din tribune s-au aruncat monezi si alte obiecte in teren pe tot parcursul meciului. City ar fi trebuit sa ia masuri impotriva chestiei asteia. Dar daca nu s-ar fi intamplat nimic, nici nu s-ar mai fi spus nimic despre asta. Rio a fost norocos ca a scapat doar cu arcada sparta, putea fi mult mai grav. Iar City au fost norocosi ca Joe Hart a intervenit promt cand idiotul cu fes albastru a intrat pe teren. Si pentru ei putea fi mult mai grav. Am o parere ambivalenta fata de huliganismul din fotbal. In principiu sunt de acord cu fenomenul, cu injuraturile de pe stadioane si cu bataile din afara lor. Sunt lucruri mutual consimtite, iar incurajarea propriei echipe si injurarea adversarilor, dincolo de faptul ca s-a convenit a fi parte din spectacol e singurul mijloc pe care il au la indemana spectatorii de a-si ajuta echipa. Limita pe care o trag eu este cand evenimentele din tribuna intra in contact direct cu cele de pe teren. Impotriva scandarilor rasiste sau de orice fel, jucatorii trebuie sa isi activeze protectiile mentale, sa-si vada de joc si sa le ignore. E drept ca e dificil si ca uneori se intrece masura, dar marea masa a suporterilor se cam opresc inainte de asta. Dar mi se pare absolut inadmisibil sa lovesti jucatorii cu obiecte contondente sau sa intri pe teren cu intentia de a agresa un jucator. In cazurile astea, nu mai vorbim despre fotbal, ci despre o alta forma de activitate umana despre care nu sunt sigur ca se incadreaza la sporturi. Daca il urasti asa mult pe Ferdinand, cauta-l acasa si rupe-i un picior. Sigur n-o sa mai joace o vreme. Dar in ritmul asta, in curand n-o sa mai avem deloc fotbal in scurt. Iar eu unul nu prea vreau asta.

In fine... mi-a fost frica de meciul asta, dar l-am trecut cu bine. 6 puncte in fata la jumatatea lui decembrie e foarte bine, dar in nici un caz suficient. Se pare ca am invatat cum sa-i desfacem pe City, victime ale egourilor fotbalistilor cu salarii de 7 cifre, trebuie sa invatam cum sa ne depasim si pe noi insine. Pentru ca pana acum, sezonul asta, United a gafait foarte tare. Trebuie sa schimbam asta, mai ales ca mie mi-e dor de un treble.

Autoportret cu Bombay si floricele

Gregory David Roberts - Shantaram, Abacus, London, 2004

Dupa ceva mai bine de 900 de pagini, imi dau seama ca e posibil sa fi fost putin nedrept cu cartea lui GDR. Am inceput s-o citesc cu prejudecata ca e genul de carte occidental plecat in India sa se redescopere, iar tentativele de filosofare pe care GDR le arunca la tot pasul n-au facut decat sa imi creasca dispretul pentru cat de putin din India inteleg occidentalii care au pretentia ca inteleg India si mi-au scazut respectul pentru scriitura lui Shantaram pana in punctul in care am vrut sa renunt la ea dupa vreo 100 si ceva de pagini. Dupa vreo 350 insa, ceva s-a intamplat: fie m-am obisnuit sa ignor partile slabe, fie m-am obisnuit cu ele, fie am inceput sa urmaresc actiunea cu atata interes incat lamentarile laterale ale autorului n-au mai contat.

Si pana la urma, Shantaram nu e o pierdere totala de vreme. Sunt multe parti care puteau foarte bine sa lipseasca iar calitatea scriiturii nu e dintre cele mai bune, dar actiunea merita urmarita. Pentru ca se intampla multe lucruri, iar multe dintre ele sunt uimitoare. E un roman fluviu, extrem de inegal si cu episoade clar separabile. Fiind o asa constructie, si de dimensiuni asa mari, banuiesc ca era inevitabil sa fie inegal. Si imi mai imaginez ca fiecare cititior isi alege alte bucati preferate. Mie mi-au placut cel mai mult aventurile din puscaria de pe Arthur Road si episodul din razboiul din Afghanistan. Probabil si lupta alaturi de tamilii musulmani din Sri Lanka ar fi fost interesanta, dar asta e pentru o alta carte.

Ah, da, si asta. E inevitabil si e probabil cel mai mare plus al cartii. Bombay e un fundal generos pentru aventurile lui Lin, eroul principal, dar pentru ca ne petrecem atat de mult timp cu el, avem suficiente ocazii sa observam destule lucruri si din fundal. Si din punctul asta de vedere, cartea are o valoare antropologica remarcabila pentru un roman de fictiune. Fictiune? Autorul incearca sa ne vanda romanul ca pe o poveste adevarata si sunt parti bunicele din ele documentate oficial. Dar e destul de improbabil ca toate aventurile din carte sa se fi petrecut intocmai. Si e destul de irelevant pana la urma. Cert e ca omul a trait suficient de mult in Bombay incat sa-l descrie cu atata usurinta incat un cititor al cartii, aflat pentru prima oara in Mumbai, sa recunoasca oameni, locuri si obiceiuri din carte si sa ramana uluit de propriile cunostinte, ca si cum ar fi trait o alta viata de care n-avea habar. Cine reuseste sa treaca peste neajunsurile romanului traieste intr-adevar o alta viata odata cu eroii lui si gaseste in carte suficiente resurse incat sa-si dezvolte un imaginar si o intelegere proprie a orasului, a oamenilor si a Indiei.

Pentru amatorii romanelor de aventuri, sau publicul tipic al lor, exista o intreaga galerie de personaje si fapte memorabile: Karla, femeia perfecta, Prabaker, indigenul arhetipal, Abdullah, hitmanul de casa, Khader, capul mafiot, si multi altii. Se pare ca se pregateste o ecranizare a cartii, desi un blockbuster de Hollywood e un mare risc, pentru ca ce se scoate si ce ramane poate fi o alegere nefericita. in schimb, o mini serie TV ar fi fost o alegere excelenta. Puteau sa pice toate bucatile care fac scriitura insipida si sa ramana partile de actiune, cinematice. Ar fi o plimbare de carusel destul de pasionanta pentru spectatori, cu suisuri si coborasuri, cu suspans si rasturnari de situatie, si cu un final suficient de in aer incat, daca seria are succes, sa fie continuata de alti scenaristi cu mai putina experienta de viata dar mai mult talent la scris.

Citate:


186: "The worst thing about corruption as a system of governance, Didier once said, is that it works so well"

189: "There is no act of faith more beautiful than the generosity of the very poor."

596: "good soldiers are defined by what they can endure, not by what they can inflict"

620: "He has more in common with a rational, reasonable-minded Christian or Buddhist or Hindu than he does with a fanatic from his own religion. In fact, he has more in common with a rational, reasonable-minded atheist than he does with a fanatic from his own religion."

858: "Faith always gives you two choices[...]: the one you should take, and the one you do."

933: "love: the passionate search for a truth other than our own."

Filantrock

Anul asta s-au desfasurat 3 campanii de filantropie la Hard Rock cafe. Street to Sancturay e prima, care a a vandut bratari de plastic mov si care strange bani pentru o organizatie din India care are ca misiune eradicarea prostitutiei infantile si integrarea fetelor in societate prin educatie. Cu banii de la Hard Rock Cafe, anul trecut, in 2011, au construit un adapost pentru 200 de persoane.

A doua este Pinktober, care a avut doua feluri de bratari si a fost spart in 2 campanii. Ambele tipuri de bratari au fost roz, dar cele din octombriee au fost, fara indoiala, mult mai importante pentru Hard Rock Cafe. Am facut si balul de caritate de la Royal Opera House din Covent Garden, iar banii i-a luat o asociatie care poarta numele unei doamne care a murit de cancer la san. Nu stiu exact ce fac ei cu banii, dar am impresia ca ii folosesc pentru a acorda granturi altor ONG-uri.

In sfarsit, a treia si cea care incheie anul este WhyHunger, care foloseste intens imaginea lui John Lennon. Printr-un parteneriat cu Yoko Ono, Hard Rock Cafe are dreptul sa foloseasca sloganul „Imagine there's no hunger” si schita-autoportret cu par lung si ochelari rotunzi a lui John Lennon. WhyHunger e numele campaniei, iar WHY e o acronimizare inteligenta a World Hunger Year. Doi oameni din restaurantul care strange cei mai multi bani de pe fiecare continent merg sa vada ce s-a intamplat cu banii stransi in anul precedent. Anul trecut Davide s-a dus in India si a povestit ca a fost o excursie destul de emotionala si ca au fost primiti cu multa caldura de copii de acolo. Multe povesti suna in felul asta. Mi se pare oarecum natural, si da, foarte emotionant. Ma gandesc la copiii a caror viata a fost schimbata si carora li s-a spus ca nivelul crescut al calitatii vietii lor se datoreaza Hard Rock Cafe. Apoi, ma gandesc ca intr-o buna zi apare cineva in mijlocul lor despre care li se spune ca lucreaza la Hard Rock Cafe. Imediat, in mintea copiilor alora, toate lucrurile bune care s-au intamplat in viata lor sunt conectate la individul respectiv. Toate numele intermediare care pentru ei au prea putin sens sau deloc dispar dintr-o data si individul din fata lor, un om in carne si oase, devine cel care a facut totul, cel caruia i se datoreaza totul. Dormitorul cel nou, mancatul pe saturate, scoala curata cu rechizite noi si frumos colorate. Evident ca il idolatrizeaza imediat. E coplesitor. Stiu, pentru ca am trait ceva asemanator. Iar individul din fata lor nu e decat un barman sau un chelner – merituos, intr-adevar, pentru ca intr-un fel sau altul a demonstrat ca e dedicat campaniei si a facut eforturi sa ajute misiunea – dar care stie ca are doar o contributie marginala la infrastructura gigantica din spatele organizatiei care a schimbat vietile copiilor care-l idolatrizeaza.

Cred ca as simti o culpa imensa, pentru tot. Pentru cat de putin am facut de fapt, pentru ca – si asa marginala – contributia mea personala ar fi putut fi mai mare, pentru cat de putin ne pasa tuturor de orice altceva in afara de a face minimul necesar pentru a ne primi salariul o data la doua saptamani, pentru toate defectele sistemului capitalist care permite diferente atat de gigantice de nivel de trai, pentru felul in care companiile traiesc in obsesia unui ROI, de orice natura, inainte de a folosi o parte, oricat de mica, din profiturile lor imense pentru a ajuta alti oameni, pentru moralitatea indoielnica manifestata de factorii decizionali ai respectivelor companii, pentru cat de putin le pasa italienilor de bani gata, prost educati si fara maniere care vin in vizita in Londra si mananca la Hard Rock Cafe despre copiii care n-au ce manca din Haiti, Cambodgia, Malawi sau de aiurea, pentru felul in care societate ii invata pe oameni, chiar pe cei carora intr-adevar le pasa, ca pot rezolva problemele umanitatii doar ddonand bani, si care pleaca cu constiinta impacata dupa ce pun in bolul pentru fonduri o lira, doua sau cinci.

Imi dau seama ca suna pesimist si extrem ce spun, dar mi se pare ca e datoria noastra, a fiecaruia dintre noi, sa nu avem liniste pana cand nu avem siguranta ca toti, absolut toti oamenii, se bucura de nivelul maxim de fericire la care pot accede si de nivelul maxim de bunastare materiala pe care ni-l permitem. Ne putem ocupa mai apoi si de animale, si de mediu, si de dezvoltare tehnologica, neaparat comuna. Deocamdata, pe planeta noastra inca sunt oameni care mor de foame. 15:16

There's no such place like home

Happy Birthday Wanda June, 30.10-24.11.2012, Act Up Company, Old Red Lion Theatre, London

Wanda June e o fata de 8 ani, si asa va ramane mereu. Pentru ca in ziua in care a implinit 8 ani, Wanda June a fost lovita mortal de o masina de inghetata. Asta nu e o poveste dramatica, Wanda June a ajuns in rai si ii place acolo. Spune ca nu e suparata pe soferul masinii de inghetata, chiar daca era beat, si chiar daca n-a mai apucat sa manance din tortul pe care l-ar fi primit de ziua ei. Nemaifiind ridicat de parintii ei de la patiserie, tortul a aterizat intr-o cu totul alta poveste, pe care Kurt Vonnegut o spune in unica piesa de teatru pe care a scris-o si pe care, dupa propriile-i afirmatii nu pare s-o pretuiasca prea mult. Nu-mi dau seama de ce, e o piesa destul de buna, ce-i drept mai mult in intentie decat in realizare.

E o piesa care vorbeste despre America jumatatii de secol 20, o America in pragul unei revolutii sociale si culturale. O America pe care Harold Ryan, erou de razboi si pasionat de vanatoare, o redescopera dupa 8 ani petrecuti in jungle africane. Penelope, nevasta pe care a lasat-o in urma si care o evoca destul de transparent pe eroina omonima a Odiseei homerice, il respinge, fiul lui pe care nu l-a mai vazut de cand avea 4 ani are acum 12 si e puternic influentat de ideile pacifiste ale doctorului Woodly, aspirant la mana Penelopei.

Am impresia ca astea sunt principalele obiective cu care a plecat la drum Vonnegut: sa schiteze un portret al Americii inceputului de deceniu 7, in care valorile traditionale ale vietii in suburbii, ale familiei traditionale ca suport solid al individului si al societatii, al barbatului ca lider si razboinic intra in conflict cu ideile pe cale sa explodeze ale revolutiei hippie: pace, libertate extrema si drepturi egale intre sexe; al doilea obiectiv a fost sa repovesteasca Odiseea intr-o adaptare moderna, cu un Ulisse de data asta invins, care nu reuseste sa-si gaseasca un aliat in propriul fiu, sa-si recucereasca nevasta sau sa-i invinga pe petitori.

Punerea in scena a companiei Act up la Old Red Lion Theatre in Angel de luna asta e un proiect destul de ambitios si in buna masura reusit, dar cu evidentele limitari ale unei companii mici si ale unui buget in nici un caz suficient. Nu mi-am dat insa seama decat dupa ce am vazut piesa ca exista si cateva beneficii colaterale si probabil neasteptate ale unui buget insuficient: faptul ca actorii joaca roluri duble si destul de diferite ca specific al personajelor si ca personaje masculine sunt jucate de femei, intr-o rasturnare interesanta a traditiei elisabetane, adauga straturi de substanta punerii in scena, imbogateste textul si da o personalitate distincta si puternica punerii in scena.

Nefiind un consumator masiv de teatru si, in consecinta, nici prea priceput in a aprecia aceasta forma artistica, tind sa ma pronunt in favoarea abordarilor clasice, a pieselor fundamentale (Sofocle, Shakespeare, Caragiale) si sa fiu destul de dur cu avangarda, cu teatrul modern si cu initiativele care incearca sa sparga canoane. Probabil de-asta mi-a placut Happy Birthday Wanda June, pentru ca e o piesa lineara, bazata pe o poveste clasica si se incadreaza destul de bine in ceea ce stiu eu ca este teatru.

Mi-a placut mult conventia de lumini si relatia pe care luministul a stabilit-o cu publicul cu mijloace minimaliste. O lectie pe care o sa incerc s-o fructific in viitor.

Regizorul s-ar fi putut descurca mai bine in a studia si a dezvolta personajele, pentru ca in punctul de turnura al piesei, aparitia lui Harold Ryan, exista o mare ruptura intre atitudinile a doua dintre personajele principale: Penelope si Paul, care – desi reverentiosi fata de legenda sotului si respectiv a tatalui lor – renunta dintr-o data la respect atunci cand sunt confruntati cu prezenta lui Harold in carne si oase, fara sa intelegem prea bine de ce. Apoi, personajul Looseleaf, mi se pare ca nimeni n-a luat nici o decizie ferma asupra lui. Si ar fi trebuit, pentru ca e o prezenta duala si greu de administrat: desi are o partitura comica la nivel de replici, el e de fapt un barometru al transformarii sociale, si in el se desfasoara cu cea mai mare claritate primul dintre cele doua obiective ale piesei. Looseleaf e parte a unei lungi galerii de personaje prinse intr-un purgatoriu dureros: intre lumea din care fac parte, care nu mai exista, si lumea cea noua, care ii respinge si la care nu se pot adapta. Ma intreb daca cineva dintre cei implicati in punerea in scena a inteles asta. Probabil au si englezii nevoie de un Caragiale care sa le explice in ce fel tragedia se ascunde in spatele fiecarei comedii. 12:49

Boom. Mult Boom

Skyfall (UK, 2012), regia: Sam Mendes

Motivul pentru care mi-a placut foarte mult Bondul asta nou e ca isi e fidel siesi: nu incearca sa se complica cu rasturnari de situatie, cu reinventari, cu explicatii si cu tot soiul de povesti colaterale. Din punctul asta de vedere, cred ca e cel mai simplu Bond pe care l-am vazut, si e foarte bine ca e asa. Niciodata un film Bond n-o sa se compare cu vreo ciudatenie de-a lui Charlie Kaufmann, in care povestea vinde filmul. Stim cu totii, mult inainte de a incepe filmul, ca Bond o sa castige . Parte din stilul Bond este tocmai faptul ca nu are veleitati de anti-erou. Trece, evident, prin situatii dificile, dar Bond stie tot timpul ca o sa iasa castigator si e tot timpul cu cel putin un pas inaintea raufacatorului si cu cel putin doi inaintea spectatorului. Cred ca tocmai pentru asta franciza lui Bond o sa supravietuiasca mai bine si mai elegant decat cele ale super-eroilor de benzi desenate, care trebuie sa ajunga tot timpul intr-o situatie disperata si fara iesire si sa treaca prin momentul in care, in mintea lor, au pierdut batalia. Si de-asta mi se pare ca in comparatia cu ultima super-productie cu super-eroi pe care am vazut-o, supra-evaluatul Batman al lui Nolan, Bond iese castigator.

Intriga e clara de la inceput, de raufacator dam destul de repede si de acolo pana la final e – asa cum ar trebui sa fie – o lunga serie de urmariri, impuscaturi, bubuilei si victime colaterale. Din care, evident, Bond iese castigator. Si cu un mort de la aia buni la final, pentru varietate. Ceea ce e ok, Judi Dench parca e in filmele cu Bond dintotdeauna, si parca merita mai mult de-atat.

Fetele Bond. Avem. Doua. Din pacate nu prea isi au locul in actiune, asa ca au roluri mici. Infime. Minuscule. Daca n-am sti mai bine, am zice ca puteau la fel de bine sa nu fie, dar stim foarte bine ca nu puteau. Doar e vorba de fete Bond, un ingredient obligatoriu. Ok, una din ele e Miss Monneypenny si e cam ciudat s-o bage asa, dupa 23 de filme Bond. Iar cealalta are un rol total dubios, vine de nicaieri si se duce nicaieri, via unui glont al raufacatorului care n-avea nici un motiv sa n-o placa si-a uneia din cele mai ciudate scene de sex din istoria cinematografiei. Bond o cunoaste in cazino, dupa care, mai tarziu in aceeasi seara, intra peste ea in dus, iar ea incepe sa-l sarute. Pentru ca ce altceva sa faci cu un necunoscut care intra dezbracat peste tine in dus?

S-a facut destul de mult caz de Bondul care bea Heineken. Dar adevarul e ca, desi Heineken se bucura in film de plasare de produs foarte inteligenta, n-au vrut sa renunte la Martiniul cu maslina, „shaken, not stirred”, chit ca apare intr-o singura secventa, si probabil special sa arate ca nu renunta la el. Doar e un simbol Bond.

Accesoriile. Alta caracteristica. Din plin, chiar daca au bagat in film cateva glume autoreferentiale, din care mi-a placut cel mai mult aia cu pistolul si radio-emitatorul. „Un pistol si un radio? Nu e chiar Craciunul, nu?” „Ce, te asteptai la stilouri care bubuie? Nu mai facem d-astea.” Si glumele autoreferentiale sunt foarte bune. Ele sunt dovada ca daca filmul nu se ia el insusi prea tare in serios, noi n-avem nici un motiv s-o facem.

Ceea ce nu inseamna ca nu e in primul rand o mare delectare vizuala, de cel mai inalt grad. Incepe in Istanbul, trece prin China, Japonia filmata ca Macau, Londra si se termina in Scotia. Din punctul asta de vedere, e un soi de Discovery Travel mult mai spectaculos. Ca de obicei in ultima vreme. Cel mai mult mi-a placut Turcia, si scenele de pe acoperisurile de unde se vedea Hagia Sofia. China e ultra-spectaculoasa, si pun pariu ca asa e si in realitate. Dar arata ca o lume dintr-un viitor distopic, un viitor pentru care nu sunt inca pregatit. La fel si Japonia/Macau, doar ca mai recunoscatoare fata de formele traditionale. Londra e pentru mine o iubire de data recenta, atat de recenta incat inca mi se pare extraordinar de frumoasa, si ma bucur sa o vad pe ecran atat de mare. Si reusesc sa inteleg glumele specific englezesti si de ce e amuzant sa-l vad pe James Bond in metrou. Iar Scotia arata cu totul si cu totul minunat, iti taie rasuflarea, dar e genul de loc pe care e mai bine sa-l vezi filmat. Pentru ca, oricat de frumos ar fi, nu pot sa trec peste faptul ca e un pamant sarac, friguros si unde ploua aproape incontinuu. Parere impartasita si de James Bond, care s-a si nascut acolo, deci e in cunostinta de cauza.

E Daniel Craig cel mai bun Bond? Greu de spus. Cert e ca e bun. Foarte bun. Judi Dench si Ralph Fiennes sunt actori pentru care superlativele se epuizeaza usor, dar asta nu mai e o noutate. Javier Bardem, aproape incredibil, e si el bun.

Se bifeaza tot. Cautati cel mai mare ecran la care aveti acces si mergeti sa vedeti Bondul asta nou. Pentru ca cine altcineva mai trage un tren cu excavatorul? 15:21

Supergrei

Chelsea - Manchester United 3-3 (5-4 AET; Luiz pen. '31, Cahill '52, Hazard pen '90, Sturridge '97, Ramires '116 - Giggs '22 pen. '119, Chicharito '43, Nani '59), Capital One Cup 2013 Round 4, 2012-10-31. Stamford Bridge, London

Eh, macar meciul asta n-a mai fost stricat de arbitru. Desi prevenit de prestatia infioratoare a lui Clattenburg de duminica si de belele care s-au napustit pe capul lui dupa meci, Lee Mason nu s-a sfiit sa ia cateva decizii curajoase intr-un meci destul de nebun, in care 3 din cele 9 goluri au fost inscrise din penalty. Chiar si asa, au fost in joc doua greseli majore. Chelsea trebuia sa primeasca inca un penalty la un hent clar facut, cred, de Keane, iar Chicharito a fost oprit pentru offside intr-o faza in care nici nu se punea problema si care l-ar fi lasat singur cu portarul.

Si decizia de a da un penalty lui Chelsea in ultima secunda din primele 90 de minute de joc a fost una extrem de curajoasa si poate putin fortata, dar cu destula acoperire regulamentara. Dar in tot cazul, e pacat sa stricam un meci asa de frumos ca cel din seara asta discutand despre lucruri atat de triviale ca deciziile de arbitraj. Daca duminica arnitrajul lui Clattenburg a fost mult prea ingrozitor pentru a mai putea fi atenti la orice altceva, seara asta a fost o pledoarie pentru fotbal, un meci dupa care personal nici macar nu sunt prea suparat ca United paraseste competitia dupa ce am vazut cat de eficient pot combina, cat de bine pot finaliza, si cu cata usurinta se poate intampla asta pe terenul liderului.

A fost un meci incredibil de deschis dar, dupa cum cei doi portari pot depune marturie sub juramant, nu se putea ajunge la un asemenea scor fara o adaptare post-moderna a vreunei variante din comedia erorilor. Oriol Romeu a deschis spectacolul oferind pe tava lui Anderson o minge pe care Cech nu o astepta inapoi atat de devreme. O simpla deviere pana la Giggs a fost de ajuns sa-l puna pe galez in situatia de a-l executa pe Cech cu un sut calculat cum numai experienta lui Giggs o poate face, cu stangul la coltul scurt.

Belgianul Alex Buttner a jucat bine in prima jumatate de ora si ramane un fotbalist extrem de promitator. Dar a platit destul de scump greseala de a-l fi faultat in careul propriu pe Victor Moses, Fergie schimbandu-l la pauza. In tot cazul, penaltyul din care David Luiz a egalat a fost cat se poate de corect, dar si la doar cativa centimetri de a fi scos de un Lindegaard in forma excelenta.

Si ca la un meci de box de supergrei, au urmat loviturile, una dupa alta, si de o parte si de cealalta. United a combinat, ca si in meciul trecut, mult mai eficient decat Chelsea, dar golul doi, al lui Chicharito, a fost tot rezultatul unei mingi pierdute extrem de usor de Chelsea la mijlocul terenului, pasa in fata gasindu-i pe albastri pe picior gresit in aparare. Chicharito a bajbait destul, dar a reusit sa inscrie al saselea gol impotriva lui Chelsea, primul cu piciorul stang.

Golul al treilea, al lui Nani, a fost de toata frumusetea. O circulatie a mingii ca de flipper in preajma careului de 16 metri al lui Cech l-a lasat pe Nani in pozitie ideala, iar executia portughezului a amintit de zilele in care nu i-ar fi fost nimanui rusine sa-i spuna fotbalist. Scarita care nu i-a dat prea multe sanse capitanului albastrilor. Nu era insa desprinderea decisiva a diavolilor pentru ca sapte minute mai devreme Gary Cahill a egalat dintr-o lovitura de cap rezultata in urma unui corner. Mingea nu a cazut si nu a atins plasa, dar s-a vazut destul de clar ca Rafael a respins-o din spatele liniei portii.

Cu un gol avans si o jumatate de ora de joc, diavolii au slabit ritmul si au inceput sa joace cu acea indolenta care ma scoate din minti in toate meciurile care se incheie cu doar un gol avans si cu echipa adversa atacand in valuri. Si, pentru prestatiile excelente din seara asta ale lui Anderson, Giggs, Chicarito, Nani sau Lindegaard, tanarul Wootton a facut o serie de greseli care au reusit pana in final sa anuleze tot ce au construit colegii lui. A inceput prin a-l faulta pe Ramires in careu in ultima secunda, dandu-i posibilitatea lui Hazard sa egaleze cu al doilea penalty pentru gazde.

Apoi, in prelungiri, i-a facut cadou lui Sturridge o minge cu care atacantul englez a reusit, in sfarsit, sa inscrie, desi a avut pana atunci un meci plin de balbailei care au inclus si o impiedicare in careu in pozitie de singur cu portarul, la 0-0. Iar la golul lui Ramires, de 5-3, United era atat de preocupata de atac incat aparatori mai erau doar doi pusti a caror varste adunate fac mai putin decat Ryan Giggs.

Nu mai avea sa schimbe nimic golul din penalty al lui Giggs, inscris cu un minut inainte de terminarea celor 120 regulamentare, ci doar sa incoroneze un meci atat de placut incat are toate sansele sa devina antologic. 01:05