Manchester United - Sunderland 2-2 (Berbatov '51, A. Ferdinand o.g. '90 - Bent '7, Jones '60) Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 8, Old Trafford, Manchester, 2009-10-03
Desi era dispus sa mearga taras de la Norwich la Manchester pentru sansa de a juca pentru United in 1987, si desi probabil ca inca ar fi dispus sa vina taras de la Sunderland la Manchester pentru a antrena pe Old Trafford, Steve Bruce si-a respectat blazonul de englez pur, si i-a facut viata grea lui Ferguson in aceasta seara.
La o prima vedere, un meci intre United si Sunderland, mai ales pe Old Trafford, miroase de la o posta a amical. Steve Bruce, Kieran Richardson, Frazier Campbell sau Antoine Ferdinand sunt suficiente motive. Numai ca e posibil ca fostul capitan al diavolilor sa nu stie exact ce inseamna "amical". Ca si acum doua sezoane, cand antrena o Wigan fara griji si fara sperante si i-a facut pe diavoli sa munceasca serios in ultima etapa ca sa castige un meci care insemna titlul, nici acum Bruce nu a aratat in nici un fel ca ar avea vreo afinitate cu o United aflata intr-un galop periculos spre al patrulea titlu, istoric. Periculos pentru ca, la viteza cu care leaga victoriile, e foarte usor sa se impiedice de un meci asa de adormitor cum este acela cu Sunderland acasa. In fata unei echipe fara un obiectiv prea clar (desi e evident ca pisicile or sa se bata pentru Europa sezonul asta), jucatorii lui Manchester United au considerat cele 3 puncte castigate dinainte si au abordat meciul intr-o maniera inacceptabil de indolenta. Dupa infrangerea de la Burnley, cele 2 puncte pierdute azi nu pica deloc bine si, la cat de lansat au plecat Chelsea, ar putea avea consecinte extrem de neplacute la finish, in mai.
Evident, nu e numai vina diavolilor. Sunderland e un club condus foarte bine, are un lot decent si odata cu venirea lui Bruce a devenit si o echipa foarte bine organizata. Vor fi un adversar incomod pentru tote echipele cu pretentii sezonul asta. In plus, au si cel mai bun cuplu de atac din Premier League. Darren Bent si Kenwyne Jones au fiecare calitatile care sa-i faca atacanti buni. Sunt puternici, rapizi si tehnici, si in plus, se gasesc foarte bine unul pe altul pe teren. Rezulta o combinatie incendiara, combinatie care a dus la primul gol al lui Sunderland de azi, dupa doar 7 minute de joc. Pasa de la Jones, iar Bent a tras din intoarcere, de la vreo 25 de metri, suparator de bine fata de pozitia incomoda pe care o avea. Mingea i-a pacalit pe Evans si Foster si a intrat in poarta pe la radacina barei din dreapta portarului.
Usor buimaciti de golul rapid, United au inceput sa preseze si pe masura ce repriza trecea, au aplecat terenul tot mai mult spre poarta lui Craig Gordon. Cea mai mare parte din prima repriza s-a jucat in jumatatea oaspetilor, ca si cum cealalta jumatate era ori proaspat vopsita, ori protejata dintr-un motiv sau altul. Dar dominarea asta teritoriala nu s-a reflectat in nimic, nici macar in numar de ocazii, pentru ca ocazii nu prea au fost. In tot timpul asta, United a resimtit din nou, mai dureros decat la Istanbul sau pe Turf Moor, lipsa unui mijlocas de creatie, imaginativ si tehnic, care sa lege pasele in zona 20-40 de metri de poarta adversa. Si din cauza ca a inceput meciul in formula 4-3-3, si din cauza ca Nani inca e departe de valoarea la care se asteapta cam de multicel sa ajunga, dar in principal din cauza ca principalul mijlocas de creatie al lui United joaca acum intr-un tricou alb, vreo 1500 de kilometri mai la sud.
Tot restul reprizei, Sunderland a avut o treaba relativ usoara, constand in principal din a respinge pase lungi, centrari la prima bara si cateva razlete suturi de la distanta. Si-a facut-o atat de bine incat, dupa ceva mai mult de jumatate de ora de joc, pe Old Trafford se auzeazu Ole-uri la pasele prelungite ale oaspetilor, prin care acestia incercau sa mentina o posesie cat mai buna. Era de asteptat ca Ferguson sa schimbe ceva la pauza, iar in lipsa a ceva mai bun schimbarea s-a numit Anderson. Ceva mai rapid si mai tehnic decat Scholes, pe care l-a inlocuit, brazilianul a avut un oarecare impact, dar mai putin spectaculos decat ar fi fost nevoie. United a avut o ocazie mare dupa vreo 3 minute de la reluare, cand Rooney s-a trezit cu mingea la picior la 16 metri de o poarta goala, dar a intarziat sutul suficient pentru ca Ferdinand cel mic sa respinga.
Egalarea a venit vreo doua minute mai tarziu, dupa o faza tipica Berbatov. O executie valorand cat o opera de arta, dar o faza cu o curgere mai lenta decat Nilul la Aswan. O minge sutata Nani, respinsa pana la O'Shea si recentrata de irlandez a fost trimisa in poarta de bulgar cu o foarfeca de manual. Surprinzatoare, inalta si bine plasata, executia bulgarului parea sa aduca nu numai egalarea, dar si izbavirea, si toata lumea astepta de acum golul doi. Care a venit in mai putin de 10 minute, dar nu in poarta in care trebuia.
Kenwyne Jones a urmarit o centrare fara speranta si a profitat de nehotararea cu care Ben Foster a atacat mingea ca sa se inalte peste portarul diavolilor si sa trimita in poarta de pe linia de 6 metri. Personal mi s-a parut fault la portar, pentru ca Foster a fost daramat in suprafata de protectie, dar pentru ca nici arbitrul, nici comentatorii si nici jucatorii lui United n-au zis nimic, e posibil sa nu fi fost.
Pentru ca nu mai urma nici o pauza, Ferguson a trebuit sa improvizeze din mers, dar cand cel mai bun lucru pe care-l ai la dispozitie in materie de creativitate se cheama Valencia, e destul de greu sa aduci vreun plus semnificativ. As zice ca nu atat intrarile lui Valencia si Carrick, cat tactica pisicilor negre de a se retrage treptat dupa 2-1 a facut ca United sa aiba ocazii ceva mai multe si mai clare in repriza a doua. Rooney a sutat la cativa centimetri de bara, la firul ierbii, Welbeck a aruncat si el un sut bun din intoarcere, putin peste transversala, iar Carrick a incercat poarta de cateva ori. mai mult decat atat, Anderson a fost busculat in careu la o faza care a ridicat oarece semne de intrebare, si pe Ferguson de pe scaun. Iar acesta a ridicat si el vocea la arbitrul de rezerva, cerand un penalty care, poate mai punand 5% la cele 5 procente pentru gazde, s-ar fi putut da.
N-a fost cazul, dar tot arbitrul de rezerva le-a amintit diavolilor ca se termina meciul si ca sunt condusi atunci cand a aratat cele 4 minute de prelungire. A fost nevoie de doar jumatate pentru egalare, dupa un munte de cornere la poarta lui Gordon. Sut Evra de la 13-14 metri, respins complet nefericit de Antoine Ferdinand, probabil ca sa-i faca uitate toate interventiile bune pe care le-a avut in meci. 2-2 si doua minute ramase, dar muntele de cornere care-a urmat n-a mai fost suficient pentru inca un gol, desi prima faza de dupa golul lui Evra a fost foarte periculoasa, mingea ricosand dintr-un cap in altul la cativa metri de poarta lui Sunderland, mai ceva ca la flipper.
A fost respinsa insa, iar Stevie Bruce umfla jumatate de jackpot odata cu punctul obtinut azi pe Old Trafford. Punct la care e posibil sa nu se fi asteptat, dar pe care il merita cu siguranta. Iar United face un al doilea pas gresit, care se poate dovedi un lux nepermis in sezonul asta de Premier League. Speram intr-o victorie a lui Liverpool pe Stamford maine, victorie care i-ar arunca pe locul doi, la egalitate de puncte cu Chelsea, si ar imparti la 3 tensiunea de la varful clasamentului. In tot timpul asta, City - desi are un meci greu impotriva lui Villa la Birmingham - poate trece pe primul loc cu doua puncte avans daca isi castiga cele doua meciuri pe care le are de jucat. Iar clasamentul incepe sa capete o forma din ce in ce mai solida.
sâmbătă, 3 octombrie 2009
sâmbătă, 12 septembrie 2009
We've seen better comebacks
Tottenham Hotspurs - Manchester United 1-3 (Defoe '1 - Giggs '25, Anderson '41, Rooney '78), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 5, 2009-09-12, White Hart Lane, London
Premier League e la un sezon de rascruce, un sezon in care puterile se schimba, si probabil ultimul sezon in care vom mai fi bombardati cu sintagma Big Four. Pentru ca, in timp ce unii ii vad pe Arsenal sau Liverpool in afara locurilor de Champions League, altii le va candidate la titlu. Villa sau Everton bat in continuare la usa, in timp ce, usor-usor, City sau Tottenham s-au transformat din candidate la un loc de Champions League in candidate la titlu.
Asa se face ca s-au inmultit derbyurile, si numai astazi am avut doua. City si-a mentinut procentul de 100% si dupa meciul cu Arsenal, care au suferit nu numai o noua infrangere, dar si o noua umilinta la revenirea in Manchester. Adebayor nu numai ca a jucat fantastic, castigand aproape toate duelurile la minge si chinuindu-si serios fostii colegi, dar a si dat un gol, ocazie sa-si arunce toate frustrarile cu care a plecat de pe Emirates inapoi spre o galerie a tunarilor care si-a injurat fostul idol. Personal, nu mi se pare in regula felul in care Adebayor a cautat razbunare impotriva echipei care l-a facut mare fotbalist, dar nici felul in care clubul l-a tratat, iar faptul ca astfel de momente sunt dese in fotbal nu le face mai putin regretabile.
Meciul vedeta al serii a fost insa cel de pe White Hart Lane, unde Spurs luptau si ei sa-si mentina seria de victorii pe linie in acest sezon, dupa ce si Chelsea a reusit in extremis sa fure doua puncte de pe Britannia, printr-un gol al lui Malouda venit dupa vreo 99 de minute de joc. Adversari, campioana en-titre, scuturata serios in debutul asta de sezon de o infrangere la nou-promovata Burnley, si o victorie neconvingatoare cu Arsenal, etapa trecuta.
Impotriva unei echipe tehnice, rapide si cu un joc lateral naucitor, principala sursa de titulari a nationalei Angliei, Ferguson a scos de la naftalina artileria grea. Scholes si Giggs au fost titularizati, Fletcher a fost trecut in banda, iar Anderson i-a luat aproape inexplicabil locul lui Carrick in mijlocul terenului. Cu doua aripi foarte dubioase (Giggs si Fletcher), intentia lui Ferguson a fost destul de transparenta: Evra si O'Shea aruncati la lei (Lennon si Assou-Ekoto), in timp ce gurile de foc ar trebui sa asedieze frontal defensiva gazdelor, anihiland in acelasi timp triunghiul letal Keane-Defoe-Crouch.
Suna a improvizatie, si a parut ca nu merge cand Defoe a deschis scorul dupa cateva zeci de secunde, cu o foarfeca de manual, o bijuterie de executie care o sa intre probabil in majoritatea colajelor din sezonul asta. Micutul atacant englez isi continua astfel forma excelenta, si urca pa primul loc in topul golgeterilor, cu 5 din 5. Desi a parut injectie de moral si mana cereasca pentru oamenii lui Redknapp, golul asta a fost doar diavolul deghizat, pentru ca se va transforma usor-usor in golul de onoare.
Crouch a mai avut si el un sut la poarta dupa cateva minute, si per ansamblu, debutul furtunos de meci a fost al gazdelor. De partea cealalta, United s-a incalzit greu, si a inceput sa ameninte poarta abia dupa ce Spurs pierdusera numarul ocaziilor. Berbatov a fost ratangiul de serviciu, dar are si meritul ca a scos lovitura libera din care United a egalat. Giggs, mai exact, aflat la al 20-lea sezon pentru United, si pastrandu-si inca un an reputatia de a fi singurul fotbalist care a marcat in toate sezoanele de Premier League.
Pana la pauza, dominarea lui United a devenit tot mai clara, in timp ce Spurs si-au mai temperat pretentiile. Rooney, Berbatov si Scholes au ratat pe rand incredibil in aceeasi faza, amanand inevitabilul cu vreo 10 minute: United a preluat conducerea si pe tabela cu 5 minute inainte de pauza, cand Scholes a trimis o pasa-bomba in careu, Berbatov a deviat inapoi la 16 metri, de unde Anderson a sutat cu stangul in dreapta portii, reusind primul gol in meci oficial pentru United, dupa 3 sezoane pe Old Trafford.
Repriza a doua nu a fost la fel de strict delimitata in perioade de dominare, dar a fost la fel de echilibrata ca numar de faze de poarta. Spurs au atacat bine si de multe ori hotarat, trecand de vreo doua ori foarte aproape de gol, cu o bara si un sut al lui Crouch respins greu de Foster. Evra a avut mult de furca cu Lennon, iar obisnuitele lui sarje ofensive au fost azi doar sporadice. In centru, Crouch a fost greu de controlat, inaltul atacant englez fiind stapanul aproape necontestat al traficului aerian de pe White Hart Lane. Vidic a trecut de doua ori pe langa eliminare in incercarea de a cuceri aerul, dar n-a avut mai multe sanse decat Luftwaffe in Batalia pentru Anglia.
Eliminat a fost insa Scholes, pentru doua cartonase galbene, ambele in urma unor faulturi dure, dar nici unul dintre ele, nici cumulate, neechivaland cu gestul lui Adebayor de mai mai devreme, cand l-a calcat pe mana pe van Persie si a scapat doar cu galben. Oricum, cu toata cursivitatea si viteza in care s-a jucat meciul, cartonasele galbene au abundat.
Iesirea lui Scholes l-a trimis pe Berbatov pe banca, in timp ce Carrick a intrat sa refaca linia de patru din mijloc. Dar United n-a fost prea afectata de inferioritatea numerica, efortul lui Rooney valorand oricum cel putin dublu indiferent de numarul jucatorilor de pe teren. Daca Crouch, Lennon si mai tarziu si Kranjcar au dat serioase batai de cap fundasilor lui United, Rooney a fost intruparea diavolului pentru Ledley King si Bassong. In 3 ocazii Rooney s-a distrat cu cei doi fundasi si a trimis spre poarta mingi cu probleme pentru Cudicini. Mari probleme chiar, in special la al doilea sut, care-a si intrat in poarta, pecetluind soarta meciului.
Ferguson spunea, acum doua sezoane, dupa un 1-1 cu Olympique Lyon, ca United joaca cel mai bine atunci cand e confruntata cu o opozitie pe masura. Faptul ca asta a fost cel mai reusit meci al diavolilor de la inceputul sezonului spune multe despre treaba excelenta pe care o face Redknapp la Spurs si despre potentialul londonezilor. Iar faptul ca prima intrerupere a cursivitatii extraordinare a unui meci in care mingea probabil a si obosit de atata alergare neintrerupta a fost prin minutul 30 spune mai multe despre meci decat toate cuvintele mele de mai sus.
Premier League e la un sezon de rascruce, un sezon in care puterile se schimba, si probabil ultimul sezon in care vom mai fi bombardati cu sintagma Big Four. Pentru ca, in timp ce unii ii vad pe Arsenal sau Liverpool in afara locurilor de Champions League, altii le va candidate la titlu. Villa sau Everton bat in continuare la usa, in timp ce, usor-usor, City sau Tottenham s-au transformat din candidate la un loc de Champions League in candidate la titlu.
Asa se face ca s-au inmultit derbyurile, si numai astazi am avut doua. City si-a mentinut procentul de 100% si dupa meciul cu Arsenal, care au suferit nu numai o noua infrangere, dar si o noua umilinta la revenirea in Manchester. Adebayor nu numai ca a jucat fantastic, castigand aproape toate duelurile la minge si chinuindu-si serios fostii colegi, dar a si dat un gol, ocazie sa-si arunce toate frustrarile cu care a plecat de pe Emirates inapoi spre o galerie a tunarilor care si-a injurat fostul idol. Personal, nu mi se pare in regula felul in care Adebayor a cautat razbunare impotriva echipei care l-a facut mare fotbalist, dar nici felul in care clubul l-a tratat, iar faptul ca astfel de momente sunt dese in fotbal nu le face mai putin regretabile.
Meciul vedeta al serii a fost insa cel de pe White Hart Lane, unde Spurs luptau si ei sa-si mentina seria de victorii pe linie in acest sezon, dupa ce si Chelsea a reusit in extremis sa fure doua puncte de pe Britannia, printr-un gol al lui Malouda venit dupa vreo 99 de minute de joc. Adversari, campioana en-titre, scuturata serios in debutul asta de sezon de o infrangere la nou-promovata Burnley, si o victorie neconvingatoare cu Arsenal, etapa trecuta.
Impotriva unei echipe tehnice, rapide si cu un joc lateral naucitor, principala sursa de titulari a nationalei Angliei, Ferguson a scos de la naftalina artileria grea. Scholes si Giggs au fost titularizati, Fletcher a fost trecut in banda, iar Anderson i-a luat aproape inexplicabil locul lui Carrick in mijlocul terenului. Cu doua aripi foarte dubioase (Giggs si Fletcher), intentia lui Ferguson a fost destul de transparenta: Evra si O'Shea aruncati la lei (Lennon si Assou-Ekoto), in timp ce gurile de foc ar trebui sa asedieze frontal defensiva gazdelor, anihiland in acelasi timp triunghiul letal Keane-Defoe-Crouch.
Suna a improvizatie, si a parut ca nu merge cand Defoe a deschis scorul dupa cateva zeci de secunde, cu o foarfeca de manual, o bijuterie de executie care o sa intre probabil in majoritatea colajelor din sezonul asta. Micutul atacant englez isi continua astfel forma excelenta, si urca pa primul loc in topul golgeterilor, cu 5 din 5. Desi a parut injectie de moral si mana cereasca pentru oamenii lui Redknapp, golul asta a fost doar diavolul deghizat, pentru ca se va transforma usor-usor in golul de onoare.
Crouch a mai avut si el un sut la poarta dupa cateva minute, si per ansamblu, debutul furtunos de meci a fost al gazdelor. De partea cealalta, United s-a incalzit greu, si a inceput sa ameninte poarta abia dupa ce Spurs pierdusera numarul ocaziilor. Berbatov a fost ratangiul de serviciu, dar are si meritul ca a scos lovitura libera din care United a egalat. Giggs, mai exact, aflat la al 20-lea sezon pentru United, si pastrandu-si inca un an reputatia de a fi singurul fotbalist care a marcat in toate sezoanele de Premier League.
Pana la pauza, dominarea lui United a devenit tot mai clara, in timp ce Spurs si-au mai temperat pretentiile. Rooney, Berbatov si Scholes au ratat pe rand incredibil in aceeasi faza, amanand inevitabilul cu vreo 10 minute: United a preluat conducerea si pe tabela cu 5 minute inainte de pauza, cand Scholes a trimis o pasa-bomba in careu, Berbatov a deviat inapoi la 16 metri, de unde Anderson a sutat cu stangul in dreapta portii, reusind primul gol in meci oficial pentru United, dupa 3 sezoane pe Old Trafford.
Repriza a doua nu a fost la fel de strict delimitata in perioade de dominare, dar a fost la fel de echilibrata ca numar de faze de poarta. Spurs au atacat bine si de multe ori hotarat, trecand de vreo doua ori foarte aproape de gol, cu o bara si un sut al lui Crouch respins greu de Foster. Evra a avut mult de furca cu Lennon, iar obisnuitele lui sarje ofensive au fost azi doar sporadice. In centru, Crouch a fost greu de controlat, inaltul atacant englez fiind stapanul aproape necontestat al traficului aerian de pe White Hart Lane. Vidic a trecut de doua ori pe langa eliminare in incercarea de a cuceri aerul, dar n-a avut mai multe sanse decat Luftwaffe in Batalia pentru Anglia.
Eliminat a fost insa Scholes, pentru doua cartonase galbene, ambele in urma unor faulturi dure, dar nici unul dintre ele, nici cumulate, neechivaland cu gestul lui Adebayor de mai mai devreme, cand l-a calcat pe mana pe van Persie si a scapat doar cu galben. Oricum, cu toata cursivitatea si viteza in care s-a jucat meciul, cartonasele galbene au abundat.
Iesirea lui Scholes l-a trimis pe Berbatov pe banca, in timp ce Carrick a intrat sa refaca linia de patru din mijloc. Dar United n-a fost prea afectata de inferioritatea numerica, efortul lui Rooney valorand oricum cel putin dublu indiferent de numarul jucatorilor de pe teren. Daca Crouch, Lennon si mai tarziu si Kranjcar au dat serioase batai de cap fundasilor lui United, Rooney a fost intruparea diavolului pentru Ledley King si Bassong. In 3 ocazii Rooney s-a distrat cu cei doi fundasi si a trimis spre poarta mingi cu probleme pentru Cudicini. Mari probleme chiar, in special la al doilea sut, care-a si intrat in poarta, pecetluind soarta meciului.
Ferguson spunea, acum doua sezoane, dupa un 1-1 cu Olympique Lyon, ca United joaca cel mai bine atunci cand e confruntata cu o opozitie pe masura. Faptul ca asta a fost cel mai reusit meci al diavolilor de la inceputul sezonului spune multe despre treaba excelenta pe care o face Redknapp la Spurs si despre potentialul londonezilor. Iar faptul ca prima intrerupere a cursivitatii extraordinare a unui meci in care mingea probabil a si obosit de atata alergare neintrerupta a fost prin minutul 30 spune mai multe despre meci decat toate cuvintele mele de mai sus.
duminică, 30 august 2009
Suicidial Tendencies
Manchester United - Arsenal 2-1 (Rooney (pen) '59, Diaby (og) '64 - Arshavin '40), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 4, 2009-08-29, Old Trafford, Manchester
Dupa cum scrie si-n parantezele alea cu litere putine, victorie cam in hacuri pentru United, care-au beneficiat din plin de norocul de-a da peste o echipa care stie ce joaca, dar a uitat de ce.
Pe vremuri - adica inainte ca numele Abramovich sa poata fi bagat in aceeasi propozitie cu "fotbal" - asta chiar era un meci important, de multe ori decisiv sau aproape decisiv pentru stabilirea campioanei. Acum, indiferent daca Arsenal bate pe Old Trafford si ii ia lui United 4 puncte pe sezon (ca anul trecut), exista suficiente Ville, Evertoane, ba chiar Hulluri si Stokeuri care sa faca puctele astea inutile pentru socoteala din mai. Si tot ce-a ramas din confruntarea asta e audienta mare si statisticile aberante, de genul de cate ori l-a batut Wenger pe Ferguson sau invers, care-a pierdut mai tarziu ultimul meci si alte asemenea. Pentru ca asta-i treaba cu statisticile: manuite cu grija, poa' sa puna intr-o lumina buna pe oricine. (Se stie ca Villa a castigat de doua ori mega-trofeul la care Wenger viseaza de mai bine de 10 ani, nu?).
Asa se face ca, in nota obisnuita a ultimelor intalniri directe din campionat, Arsenal a inceput mult mai hotarata, in timp ce United continua sa caute o formula decenta de echipa. Iar cea de ieri a fost departe de a fi decenta. Cu Giggs al doilea varf si Rooney impins, si cu flancurile Nani si Valencia, impresia a fost aceeasi ca si in meciurile trecute: diavolii ajung mult mai greu in fata portii fata de sezonul trecut si, inca si mai ingrijorator, de multe ori cel care are mingea la marginea careului face una-doua atingeri in plus, suficiente pentru a strica ocazia de gol. La plusuri, in schimb, e de apreciat stabilitatea defensivei indiferent de numele sau de numarul absentilor, si modul extraordinar in care United se repliaza, aducand 10 oameni in spatele mingii la cateva secunde dupa ce incheie un atac.
Doar forma slaba a lui O'Shea, din care a rezultat o banda dreapta ca si inexistenta, a facut ca Arshavin sa se distreze in zona aceea de teren, fapt din care a rezultat si potentialul penalty, si golul din faza urmatoare. Mie unul mi s-a parut penalty la intrarea lui Fletcher. Pentru ca nu l-a dat, probabil ca arbitrul a judecat faza in sensul ca Fletcher a luat mingea si l-a pus pe Arshavin in imposibilitatea de a continua faza. Chiar si asa, e tackling cu picioarele inainte, jucatorul a fost daramat, si daca rezultatul ar fi atarnat de faza asta, scandalul ar fi fost imens. Pana la urma, faptul ca Arshavin a dat gol din actiune in faza imediat urmatoare a facut uitat potentialul penalty si a adus lui Arsenal golul pe care, cel putin dupa cum s-a jucat prima repriza, il meritau.
Sutul a fost bun, dar in nici un caz atat de imparabil pe cat a parut initial, iar pe reluare s-a vazut ca Foster a atins mingea, dar n-a stiut cum s-o respinga. Oricum, nu trebuie certat prea tare nici Foster, pentru ca pe langa faza golului, a avut vreo doua interventii, pe fiecare final de repriza, fara de care distributia celor 3 puncte ar fi putut arata altfel.
Arsenal au terminat cu prima repriza cu un avantaj minim, dar se prea poate ca asta sa-i fi incurcat mai mult decat i-a ajutat. Desi au inceput repriza a doua in aceeasi nota, mai bine ca United, scaderea de ritm, asa insignifianta cum a fost, a fost suficienta pentru diavoli. A venit intai faza penaltyului la Rooney - mai evident decat cel la Arshavin, iar transformarea si egalarea situatiei la 1 i-a clatinat serios pe manjii lui Wenger. Bineinteles ca dupa 1-1 ar fi putut sa incerce sa forteze si sa preia din nou conducerea, dar astea sunt situatiile in care conteaza o medie de varsta mai ridicata. Cei care au fortat imediat dupa gol au fost oamenii lui Ferguson, si a durat doar 5 minute pana la momentul in care Wenger a stiut ca a pierdut meciul. Lovitura libera din marginea dreapta a terenului, pe care Giggs a aruncat-o in careu la coltul lung, spre Rooney. Diaby a vazut in ea ocazia perfecta sa se remarce si a reluat din centrul careului, nemarcat, nederanjat, fix in plasa lui Almunia, cu o lovitura de cap lobata aproape perfect. In faza imediat urmatoare, Diaby a trecut de 3 fundasi ai lui United si a fost aproape de a egala. Dar "aproape" asta rezuma pe undeva intreaga esenta a meciurilor de genul asta. "Aproape reusit" nu inseamna in nici un caz "reusit", si diferenta dintre cele doua cuprinde intregul hau dintre esec si succes.
Pana la sfarsitul meciului, cei care au fortat mai mult au fost United, mai interesati se pare de diferente de scor decat de diferente de puncte. Evra a facut ture de maratonist pe partea stanga, exasperandu-l probabil pe Eboue, Vidic s-a luptat nebuneste pentru mingi la 20 de metri de poarta lui Almunia, iar Rooney mi-a smuls cateva lacrimi cand s-a aruncat cu capul inainte ca sa recupereze o minge pe care o urmarea indeaproape si gheata unui adversar. Cel mai aproape de gol a trecut Berbatov, intrat in locul lui Giggs, dar bulgarul a preferat sa se impiedice in minge in fata portarului tunarilor in loc sa incheie definitiv socotelile zilei.
Cele 5 minute de prelungire dictate de Mike Dean (altfel destul de prietenos cu United in meciul asta) au adus o usoara licarire de speranta pentru londonezi, iar la ultima faza de joc van Persie a bagat mingea in poarta, dar dupa un fluier de off-side la Gallas. A fost momentul in care Wenger a intervenit si el in spectacol, protestand la adresa arbitrilor, a adversarilor, si a divinitatii care l-a facut antrenor la o echipa care nu stie sa castige. A fost trimis initial pe banca, apoi in tribune, apoi in alte tribune, si doar sfarsitul meciului la scutit de a alerga cateva ture de teren, pedeapsa pe care imi imaginez ca Mike Dean ar fi dictat-o cu multa placere.
In ansamblul lui, a fost un meci destul de ecilibrat, cu cate o repriza stapanita de fiecare echipa, si cu un joc oarecum mai bun pentru oaspeti. Cei mai buni au profitat din plin de norocul care a tinut cu ei astazi, in timp ce Arsenal ramane cu 6 puncte, cu un Arshavin care nu e in stare sa joace 90 de minute si cu laudele celor care apreciaza mai mult pasele la mijlocul terenului decat capacitatea de a stapani un meci in toate aspectele lui. Iar faptul ca Arsenal este constat laudata pentru jocul lor spectaculos, dar complet ineficient, ca e in stare sa dea 6 goluri pe Goodison Park dar nu e in stare sa apere unul pe Old Trafford, ca nu reuseste sa transforme victoriile in trofee, precum si alte aspecte mai putin fotbalistice legate de echipa lor ma face sa ii aseaman cu acele trupe care isi fac cunoscuta prezenta cu o fraza devenita oarecum clasica: "Copii, a venit circul!"
Dupa cum scrie si-n parantezele alea cu litere putine, victorie cam in hacuri pentru United, care-au beneficiat din plin de norocul de-a da peste o echipa care stie ce joaca, dar a uitat de ce.
Pe vremuri - adica inainte ca numele Abramovich sa poata fi bagat in aceeasi propozitie cu "fotbal" - asta chiar era un meci important, de multe ori decisiv sau aproape decisiv pentru stabilirea campioanei. Acum, indiferent daca Arsenal bate pe Old Trafford si ii ia lui United 4 puncte pe sezon (ca anul trecut), exista suficiente Ville, Evertoane, ba chiar Hulluri si Stokeuri care sa faca puctele astea inutile pentru socoteala din mai. Si tot ce-a ramas din confruntarea asta e audienta mare si statisticile aberante, de genul de cate ori l-a batut Wenger pe Ferguson sau invers, care-a pierdut mai tarziu ultimul meci si alte asemenea. Pentru ca asta-i treaba cu statisticile: manuite cu grija, poa' sa puna intr-o lumina buna pe oricine. (Se stie ca Villa a castigat de doua ori mega-trofeul la care Wenger viseaza de mai bine de 10 ani, nu?).
Asa se face ca, in nota obisnuita a ultimelor intalniri directe din campionat, Arsenal a inceput mult mai hotarata, in timp ce United continua sa caute o formula decenta de echipa. Iar cea de ieri a fost departe de a fi decenta. Cu Giggs al doilea varf si Rooney impins, si cu flancurile Nani si Valencia, impresia a fost aceeasi ca si in meciurile trecute: diavolii ajung mult mai greu in fata portii fata de sezonul trecut si, inca si mai ingrijorator, de multe ori cel care are mingea la marginea careului face una-doua atingeri in plus, suficiente pentru a strica ocazia de gol. La plusuri, in schimb, e de apreciat stabilitatea defensivei indiferent de numele sau de numarul absentilor, si modul extraordinar in care United se repliaza, aducand 10 oameni in spatele mingii la cateva secunde dupa ce incheie un atac.
Doar forma slaba a lui O'Shea, din care a rezultat o banda dreapta ca si inexistenta, a facut ca Arshavin sa se distreze in zona aceea de teren, fapt din care a rezultat si potentialul penalty, si golul din faza urmatoare. Mie unul mi s-a parut penalty la intrarea lui Fletcher. Pentru ca nu l-a dat, probabil ca arbitrul a judecat faza in sensul ca Fletcher a luat mingea si l-a pus pe Arshavin in imposibilitatea de a continua faza. Chiar si asa, e tackling cu picioarele inainte, jucatorul a fost daramat, si daca rezultatul ar fi atarnat de faza asta, scandalul ar fi fost imens. Pana la urma, faptul ca Arshavin a dat gol din actiune in faza imediat urmatoare a facut uitat potentialul penalty si a adus lui Arsenal golul pe care, cel putin dupa cum s-a jucat prima repriza, il meritau.
Sutul a fost bun, dar in nici un caz atat de imparabil pe cat a parut initial, iar pe reluare s-a vazut ca Foster a atins mingea, dar n-a stiut cum s-o respinga. Oricum, nu trebuie certat prea tare nici Foster, pentru ca pe langa faza golului, a avut vreo doua interventii, pe fiecare final de repriza, fara de care distributia celor 3 puncte ar fi putut arata altfel.
Arsenal au terminat cu prima repriza cu un avantaj minim, dar se prea poate ca asta sa-i fi incurcat mai mult decat i-a ajutat. Desi au inceput repriza a doua in aceeasi nota, mai bine ca United, scaderea de ritm, asa insignifianta cum a fost, a fost suficienta pentru diavoli. A venit intai faza penaltyului la Rooney - mai evident decat cel la Arshavin, iar transformarea si egalarea situatiei la 1 i-a clatinat serios pe manjii lui Wenger. Bineinteles ca dupa 1-1 ar fi putut sa incerce sa forteze si sa preia din nou conducerea, dar astea sunt situatiile in care conteaza o medie de varsta mai ridicata. Cei care au fortat imediat dupa gol au fost oamenii lui Ferguson, si a durat doar 5 minute pana la momentul in care Wenger a stiut ca a pierdut meciul. Lovitura libera din marginea dreapta a terenului, pe care Giggs a aruncat-o in careu la coltul lung, spre Rooney. Diaby a vazut in ea ocazia perfecta sa se remarce si a reluat din centrul careului, nemarcat, nederanjat, fix in plasa lui Almunia, cu o lovitura de cap lobata aproape perfect. In faza imediat urmatoare, Diaby a trecut de 3 fundasi ai lui United si a fost aproape de a egala. Dar "aproape" asta rezuma pe undeva intreaga esenta a meciurilor de genul asta. "Aproape reusit" nu inseamna in nici un caz "reusit", si diferenta dintre cele doua cuprinde intregul hau dintre esec si succes.
Pana la sfarsitul meciului, cei care au fortat mai mult au fost United, mai interesati se pare de diferente de scor decat de diferente de puncte. Evra a facut ture de maratonist pe partea stanga, exasperandu-l probabil pe Eboue, Vidic s-a luptat nebuneste pentru mingi la 20 de metri de poarta lui Almunia, iar Rooney mi-a smuls cateva lacrimi cand s-a aruncat cu capul inainte ca sa recupereze o minge pe care o urmarea indeaproape si gheata unui adversar. Cel mai aproape de gol a trecut Berbatov, intrat in locul lui Giggs, dar bulgarul a preferat sa se impiedice in minge in fata portarului tunarilor in loc sa incheie definitiv socotelile zilei.
Cele 5 minute de prelungire dictate de Mike Dean (altfel destul de prietenos cu United in meciul asta) au adus o usoara licarire de speranta pentru londonezi, iar la ultima faza de joc van Persie a bagat mingea in poarta, dar dupa un fluier de off-side la Gallas. A fost momentul in care Wenger a intervenit si el in spectacol, protestand la adresa arbitrilor, a adversarilor, si a divinitatii care l-a facut antrenor la o echipa care nu stie sa castige. A fost trimis initial pe banca, apoi in tribune, apoi in alte tribune, si doar sfarsitul meciului la scutit de a alerga cateva ture de teren, pedeapsa pe care imi imaginez ca Mike Dean ar fi dictat-o cu multa placere.
In ansamblul lui, a fost un meci destul de ecilibrat, cu cate o repriza stapanita de fiecare echipa, si cu un joc oarecum mai bun pentru oaspeti. Cei mai buni au profitat din plin de norocul care a tinut cu ei astazi, in timp ce Arsenal ramane cu 6 puncte, cu un Arshavin care nu e in stare sa joace 90 de minute si cu laudele celor care apreciaza mai mult pasele la mijlocul terenului decat capacitatea de a stapani un meci in toate aspectele lui. Iar faptul ca Arsenal este constat laudata pentru jocul lor spectaculos, dar complet ineficient, ca e in stare sa dea 6 goluri pe Goodison Park dar nu e in stare sa apere unul pe Old Trafford, ca nu reuseste sa transforme victoriile in trofee, precum si alte aspecte mai putin fotbalistice legate de echipa lor ma face sa ii aseaman cu acele trupe care isi fac cunoscuta prezenta cu o fraza devenita oarecum clasica: "Copii, a venit circul!"
sâmbătă, 22 august 2009
Living the Nightmare
Wigan Athletic - Manchester United 0-5 (Rooney '56 '65, Berbatov '58, Owen '85, Nani '90), Barclays Premier League 2009-2010 Matchday 3, 22009-08-22, DW Stadium, Wigan
Dupa gustul de pelin de saptamana trecuta, victoria de azi e o licoare dulce, dar servita in pahare de plastic.
Pentru ca tot ce conteaza e rezultatul, e greu sa spui lucruri rele despre o echipa care tocmai a castigat cu 5-0. Dar pentru ca United si-a refuzat singura dreptul sa ne dezamageasca, lucrurile trebuiesc privite dintr-o perspectiva ceva mai larga. Iar daca ne aruncam privirea pana hat departe, spre luna mai a anului viitor, victoria de azi se vede mica, iar perspectiva e destul de cenusie.
Primele doua etape au fost aproape catastrofale pentru ceea ce inseamna Manchester United. Un singur gol dat in 180 de minute, tot atatea primite, si doar jumatate din punctele posibile impotriva a doua nou-promovate, o inlantuire de fapte care o aseza pe United undeva in anonimitatea mijlocului clasamentului, mult in spatele lui new-money Manchester City. Asta n-ar fi inca nimic, dar in meciul cu Burnley am vazut o echipa care nu semana deloc cu ceea ce ar trebui sa fie United. Incapabila sa desfaca o aparare aglomerata, multe pase inapoi, emotivitate si atingeri in plus in fata portii, multe, inadmisibil de multe ezitari defensive, totul incheiat cu un rusinos 0-1 in fata unei nou promovate altfel entuziasta si meritorie, dar net inferioara.
SAF a vazut acelasi meci si, fata de acel "plenty of positives" pe care l-a spus sezonul trecut, cand United a inceput doar cu un egal in fata viitoarei retrogradate Newcastle, discursul din sezonul asta a fost "we were poor". Asa ca e foarte probabil ca aspectele negative de mai sus sa fie in curs de tratament. Razbunarea pe care acelasi Ferguson a promis-o placintarilor insa s-a lasat asteptata destul de mult, si a ajuns la Wigan abia la pauza (e foarte posibil sa se fi ratacit, confuzata si ea de schimbarea numelui si a aspectului lui JJB Stadium pentru a reflecta mai bine personalitatea megalomaniaca a presedintelui clubului).
In prima repriza, United a aratat ca o gaina decapitata. Miscarile erau aceleasi, fuga, bataia din aripi erau acolo, dar lipsea ceva esential: capul, centrul constientei si al coordonarii, partea care defineste, coordoneaza si implineste menirea celorlalte membre. In locul unde trebuia sa fie acel cap nu mai era acum nimic, in afara de o rana sangeranda, imposibil de suplinit de o aripa inca necoapta pentru asa o provocare, si l-am numit aici pe Antonio Valencia. Da, e foarte dureros, dar trebuie sa privim realitatea in fata si sa spunem ca deocamdata (iar acest deocamdata e suprema explozie de optimism de care eu unul sunt in stare) Manchester United resimte din plin plecarea lui Ronaldo. Pentru fanii lui United a vorbi despre asta acum este ca si cum am cere unui om caruia i-a fost recent amputata mana dreapta sa spuna daca isi va putea face treaba la fel de bine ca inainte. Dureros, adica.
Sigur, era individualist, arogant, scandalagiu, nerespectuos, disparea din joc perioade lungi, dar golurile erau bune. Iar dintre cele mai recente, imi amintesc acum lovitura libera de 3 puncte din 2-1 cu Blackburn, cele doua goluri care au cumparat bilete pentru Roma din semifinala cu Arsenal si cele doua din revenirea magnifica de la 0-2 la 5-2 cu Tottenham. Sigur ca mai sunt multe, dar pentru toate ne-am bucurat deja, iar deocamdata nu mai exista inca un Ronaldo la United.
Nani incearca, constient probabil ca se asteapta enorm de la el, si astazi chiar a facut cativa pasi importanti, odata cu golul din lovitura libera la abia a doua incercare. Drumul e insa lung, si devine tot mai greu odata cu apropierea de varf, iar un singur moment e suficient sa strice tot. Deocamdata Nani este, al fel ca si in ultimii doi ani, doar o speranta.
Desigur, Rooney nu mai are nevoie de nici o confirmare, si cele doua goluri ale lui de azi (incidental, primul a insemnat golul cu nr. 100 pentru United) au salvat punctele, la fel ca in meciul cu Birmingham. Numai ca travaliul enorm al lui Rooney trebuie sustinut de un partener pe masura, iar Berbatov nu pare a avea CV-ul potrivit. Sigur, bulgarul e definita elegantei in fotbal, felul aproape erotic in care atinge mingea e absolut incantator, iar golul lui de astazi a fost din nou o bijuterie tehnica. Dar eleganta nu arata bine alaturata travaliului, si fiecare receptie de pasa lunga, demarcare sau sprint pe care trebuie sa le faca Berbatov demonstreaza nefamiliaritatea lui cu cuvinte din familia lexicala a conceptului de viteza.
Owen? Cum zice si becali, la ce poti sa te astepti de la un jucator luat gratis? A avut 3 meciuri la dispozitie pana acum si a demonstrat ca stapaneste bine arta ratarii. Sunt convins ca Owen va ajuta United sezonul asta, dar e o diferenta subtila intre "a ajuta" si "a scoate din cacat". La fel, e clar ca are nevoie de restabilirea increderii in sine si a mentalitatii de invingator, si asta se poate rezolva cu 2-3 goluri. Primul a venit astazi. Daca si urmatoarele or sa ajunga repede, atunci poate Owen e capabil sa umple golul din atacul lui United, macar pana cand Welbeck sau Macheda se vor transforma din niste pusti promitatori in niste marcatori certificati. Si, ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, golul lui Owen a fost spectaculos, aducand chiar aminte de marele fotbalist care a reusit golul turneului la Mondialul din Franta in 1998. Acela chiar era un pusti promitator, pacat ca nu s-a mai auzit nimic de el atata timp.
In schimb, doua mari plusuri in dreptul meciului de azi. In primul rand, Ben Foster, care deja incepe sa se obisnuiasca cu absenta lui van der Sar, si astazi a aratat in sfarsit ca are increderea in el despre care toata lumea credea ca-i lipseste. Vreo patru parade foarte reusite, o lespede grea peste groapa in care s-au ascuns sperantele lui Wigan ca ar putea obtine ceva de la meciul asta. Apoi, pustiul Gibson, un jucator inca necopt, nerafinat, si care deocamdata nu arata prea multe. Are insa o foame de gol nemaintalnita. Chiar daca nu-i ies multe lucruri intr-un meci si chiar daca minutele pe care le prinde in prima echipa sunt destul de putine, curajul si determinarea lui sunt absolut de invidiat. Nu renunta niciodata, iar tupeul cu care ataca poarta de la distanta e incantator. Daca isi pastreaza atitudinea si isi imbunatateste jocul, din mijlocul lui United va rasari o noua vedeta.
O sa termin cu ideea cu care am inceput. Ma bucur de victoria de astazi cu 5-0, in fata unui Wigan care s-a predat repede si care in urmatoarele doua sezoane va avea dificultati in a se mentine in prima liga. Dar ma intereseaza mai mult pozitia din clasament din mai 2010. Asa cum zicea si Ferguson, echipa trebuie sa isi redefineasca stilul dupa plecarea lui Ronaldo. Numai ca ma asteptam ca asta sa se fi intamplat deja. Si se pare ca Ferguson va avea nevoie de multa determinare, inteligenta si o portie mare din acel ingredient secret care transforma antrenorii buni in antrenori legendari. Sper ca mai are suficient si sper ca n-o sa-si spuna ce mi-as spune eu in locul lui: "Sunt prea batran pentru chestia asta!"
Dupa gustul de pelin de saptamana trecuta, victoria de azi e o licoare dulce, dar servita in pahare de plastic.
Pentru ca tot ce conteaza e rezultatul, e greu sa spui lucruri rele despre o echipa care tocmai a castigat cu 5-0. Dar pentru ca United si-a refuzat singura dreptul sa ne dezamageasca, lucrurile trebuiesc privite dintr-o perspectiva ceva mai larga. Iar daca ne aruncam privirea pana hat departe, spre luna mai a anului viitor, victoria de azi se vede mica, iar perspectiva e destul de cenusie.
Primele doua etape au fost aproape catastrofale pentru ceea ce inseamna Manchester United. Un singur gol dat in 180 de minute, tot atatea primite, si doar jumatate din punctele posibile impotriva a doua nou-promovate, o inlantuire de fapte care o aseza pe United undeva in anonimitatea mijlocului clasamentului, mult in spatele lui new-money Manchester City. Asta n-ar fi inca nimic, dar in meciul cu Burnley am vazut o echipa care nu semana deloc cu ceea ce ar trebui sa fie United. Incapabila sa desfaca o aparare aglomerata, multe pase inapoi, emotivitate si atingeri in plus in fata portii, multe, inadmisibil de multe ezitari defensive, totul incheiat cu un rusinos 0-1 in fata unei nou promovate altfel entuziasta si meritorie, dar net inferioara.
SAF a vazut acelasi meci si, fata de acel "plenty of positives" pe care l-a spus sezonul trecut, cand United a inceput doar cu un egal in fata viitoarei retrogradate Newcastle, discursul din sezonul asta a fost "we were poor". Asa ca e foarte probabil ca aspectele negative de mai sus sa fie in curs de tratament. Razbunarea pe care acelasi Ferguson a promis-o placintarilor insa s-a lasat asteptata destul de mult, si a ajuns la Wigan abia la pauza (e foarte posibil sa se fi ratacit, confuzata si ea de schimbarea numelui si a aspectului lui JJB Stadium pentru a reflecta mai bine personalitatea megalomaniaca a presedintelui clubului).
In prima repriza, United a aratat ca o gaina decapitata. Miscarile erau aceleasi, fuga, bataia din aripi erau acolo, dar lipsea ceva esential: capul, centrul constientei si al coordonarii, partea care defineste, coordoneaza si implineste menirea celorlalte membre. In locul unde trebuia sa fie acel cap nu mai era acum nimic, in afara de o rana sangeranda, imposibil de suplinit de o aripa inca necoapta pentru asa o provocare, si l-am numit aici pe Antonio Valencia. Da, e foarte dureros, dar trebuie sa privim realitatea in fata si sa spunem ca deocamdata (iar acest deocamdata e suprema explozie de optimism de care eu unul sunt in stare) Manchester United resimte din plin plecarea lui Ronaldo. Pentru fanii lui United a vorbi despre asta acum este ca si cum am cere unui om caruia i-a fost recent amputata mana dreapta sa spuna daca isi va putea face treaba la fel de bine ca inainte. Dureros, adica.
Sigur, era individualist, arogant, scandalagiu, nerespectuos, disparea din joc perioade lungi, dar golurile erau bune. Iar dintre cele mai recente, imi amintesc acum lovitura libera de 3 puncte din 2-1 cu Blackburn, cele doua goluri care au cumparat bilete pentru Roma din semifinala cu Arsenal si cele doua din revenirea magnifica de la 0-2 la 5-2 cu Tottenham. Sigur ca mai sunt multe, dar pentru toate ne-am bucurat deja, iar deocamdata nu mai exista inca un Ronaldo la United.
Nani incearca, constient probabil ca se asteapta enorm de la el, si astazi chiar a facut cativa pasi importanti, odata cu golul din lovitura libera la abia a doua incercare. Drumul e insa lung, si devine tot mai greu odata cu apropierea de varf, iar un singur moment e suficient sa strice tot. Deocamdata Nani este, al fel ca si in ultimii doi ani, doar o speranta.
Desigur, Rooney nu mai are nevoie de nici o confirmare, si cele doua goluri ale lui de azi (incidental, primul a insemnat golul cu nr. 100 pentru United) au salvat punctele, la fel ca in meciul cu Birmingham. Numai ca travaliul enorm al lui Rooney trebuie sustinut de un partener pe masura, iar Berbatov nu pare a avea CV-ul potrivit. Sigur, bulgarul e definita elegantei in fotbal, felul aproape erotic in care atinge mingea e absolut incantator, iar golul lui de astazi a fost din nou o bijuterie tehnica. Dar eleganta nu arata bine alaturata travaliului, si fiecare receptie de pasa lunga, demarcare sau sprint pe care trebuie sa le faca Berbatov demonstreaza nefamiliaritatea lui cu cuvinte din familia lexicala a conceptului de viteza.
Owen? Cum zice si becali, la ce poti sa te astepti de la un jucator luat gratis? A avut 3 meciuri la dispozitie pana acum si a demonstrat ca stapaneste bine arta ratarii. Sunt convins ca Owen va ajuta United sezonul asta, dar e o diferenta subtila intre "a ajuta" si "a scoate din cacat". La fel, e clar ca are nevoie de restabilirea increderii in sine si a mentalitatii de invingator, si asta se poate rezolva cu 2-3 goluri. Primul a venit astazi. Daca si urmatoarele or sa ajunga repede, atunci poate Owen e capabil sa umple golul din atacul lui United, macar pana cand Welbeck sau Macheda se vor transforma din niste pusti promitatori in niste marcatori certificati. Si, ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, golul lui Owen a fost spectaculos, aducand chiar aminte de marele fotbalist care a reusit golul turneului la Mondialul din Franta in 1998. Acela chiar era un pusti promitator, pacat ca nu s-a mai auzit nimic de el atata timp.
In schimb, doua mari plusuri in dreptul meciului de azi. In primul rand, Ben Foster, care deja incepe sa se obisnuiasca cu absenta lui van der Sar, si astazi a aratat in sfarsit ca are increderea in el despre care toata lumea credea ca-i lipseste. Vreo patru parade foarte reusite, o lespede grea peste groapa in care s-au ascuns sperantele lui Wigan ca ar putea obtine ceva de la meciul asta. Apoi, pustiul Gibson, un jucator inca necopt, nerafinat, si care deocamdata nu arata prea multe. Are insa o foame de gol nemaintalnita. Chiar daca nu-i ies multe lucruri intr-un meci si chiar daca minutele pe care le prinde in prima echipa sunt destul de putine, curajul si determinarea lui sunt absolut de invidiat. Nu renunta niciodata, iar tupeul cu care ataca poarta de la distanta e incantator. Daca isi pastreaza atitudinea si isi imbunatateste jocul, din mijlocul lui United va rasari o noua vedeta.
O sa termin cu ideea cu care am inceput. Ma bucur de victoria de astazi cu 5-0, in fata unui Wigan care s-a predat repede si care in urmatoarele doua sezoane va avea dificultati in a se mentine in prima liga. Dar ma intereseaza mai mult pozitia din clasament din mai 2010. Asa cum zicea si Ferguson, echipa trebuie sa isi redefineasca stilul dupa plecarea lui Ronaldo. Numai ca ma asteptam ca asta sa se fi intamplat deja. Si se pare ca Ferguson va avea nevoie de multa determinare, inteligenta si o portie mare din acel ingredient secret care transforma antrenorii buni in antrenori legendari. Sper ca mai are suficient si sper ca n-o sa-si spuna ce mi-as spune eu in locul lui: "Sunt prea batran pentru chestia asta!"
sâmbătă, 1 august 2009
The Gods Made Heavy Metal
Dintr-o serie de motive, vara asta nu prea m-a indemnat la scris. Viata mea, in schimb, si-a vazut netulburata de drum si a adunat subiecte. peste multe din ele o sa sar, dar exista cateva pe care mi-ar parea rau sa nu le punctez. Primul, Manowar.
De la concertul americanilor la Bestfest (5 iulie) au trecut fix patru saptamani, dar la cat de bine si-au pregatit lectia, sunt sanse bune ca el sa-mi supravietuiasca in memorie semnificativ mai mult de atat.
Plecat de fapt la proiectia concertului de la Bucuresti din 1992 al lui Michael, pe stadionul Iolanda Balas, am ajuns aproape intamplator la Manowar. Probabil ar trebui sa multumesc MTV-ului, pe care m-am suparat la momentul respectiv, pentru ca la 75 de minute dupa ora anuntata inca nu incepuse proiectia concertului. Asa se face ca am trecut alaturi, la Romexpo, unde nu credeam ca vreun concert imi mai poate spune ceva la doar o zi dupa Santana.
Prin tineretile mele s-a intamplat sa ascult suficient de mult Manowar incat sa le cunosc muzica. Desi placuta, nu am pus niciodata prea mare pret pe ea, probabil din cauza patosului exagerat pe care cei 4 americani il pun in muzica si mai ales in textele lor, patos care ii face sa cocheteze periculos de mult cu ridicolul. Dar pentru publicul lor tinta, care e undeva in zona 14-17 ani, banuiesc ca atitudinea e potrivita.
Ei bine, concertul nu mi-a schimbat prea mult parerea legata de exagerarile din muzica Manowar. Mi-a schimbat insa in bine parerea despre ei, demonstrandu-mi ca patosul care te duce spre ridicol nu e neaparat un lucru rau. Si in plus, punerea in scena - punctul forte al trupei, fara indoiala - este cu totul memorabila.
Primul lucru pe care l-am remarcat, decorul cu totul neobisnuit: 16 boxe (cate 4 pe doua randuri, de fiecare parte a tobelor) si 14 seturi de blindere (cate 7 pe fiecare set de 8 boxe). M-am intrebat la ce e nevoie de ele - in conditiile in care desfasurarea tehnica a festivalului era totusi impresionanta - iar raspunsurile au venit pe parcurs. Boxele reprezinta, dupa spusele bassistului DeMaio, "cel mai mare amplificator de chitara din lume", iar blinderele, pe langa aprinderea ocazionala pe parcursul spectacolului, au avut treaba pe final, la Hail and Kill, cand aruncau in ochii celor 20.000 de spectatori prezenti un cuvant scurt si puternic, scris pe fiecare parte a scenei: KILL.
Au inceput apoi sa cante, si pe prima melodie am remarcat un detaliu care m-a facut din nou sa zambesc condescendent la adresa trupei: atitudinea scenica a lui Joey DeMaio, bassistul, felul de a canta cu barbia ridicata si cu pieptul in fata, cam in felul in care se reprezinta mandria in filme.
Asta pe langa vestimentatia tuturor celor 4 membri ai trupei: umeri goi, veste de piele, pantaloni de piele si bocanci cu caramb inalt, cum sta bine oricarui rocker. Pleata e subinteleasa, si doar axilele si piepturile proaspat ceruite pot arunca oarece umbre de indoiala asupra autenticitatii atitudinii. Dar in tot cazul, Manowar sunt de departe cei mai corecti rockeri pe care i-am vazut, in sensul unei definitii nascute acum mai bine de un deceniu in Timisoara.
Zambetele mele ghiduse s-au schimbat in interes destul de repede totusi, cand l-am vazut pe DeMaio facand niste slideuri doar din par si poigne, cu bassul asezat peste umar. Nici o indoiala ca si aceasta mica acrobatie e o bucata bine studiata a showului.
Hand of Doom a fost piesa care m-a cucerit pentru ca, desi nu face nici o abatere de la linia temelor eroico-fanteziste ale trupei, are cateva versuri care au rezonat in mine, evocandu-mi niste vremuri in care mi-ar fi placut sa traiesc: "Together we'll fight, some of us will die / But they'll always remember that we made a stand / And many will die by my hand"
Si se prea poate ca si faimoasa pana de curent sa fi fost calculata sa intre exact dupa asemenea versuri. Indiciile sunt ca - si fara s-o programeze - au cautat-o, pentru ca se pare ca la repetitii au folosit mai putina putere decat in spectacol, si nu au lasat organizatorii sa foloseasca un generator mai puternic. Asa se face ca publicul a petrecut circa jumatate de ora in liniste, sa se regaseasca dupa 3 melodii ale celei mai galagioase trupe din lume, conform Guiness Book. Jumatate de ora petrecuta in liniste si veselie de cei 20.000 de oameni, cu tipete, scandari, bere si chiar si o torta razleata, ca sa ne aduca aminte de stadioane, ultimele refugii ale violentei fizice defulate.
Dupa rezolvarea penei de curent a venit primul discurs. "Nu va faceti probleme, n-o sa fiti jefuiti. Organizatorii au vorbit deja cu politia si o sa prelungim concertul cu jumatate de ora, asa ca o sa cantam toate piesele"a spus DeMaio, de parca pe organizatori nu i-ar fi durut prea tare daca 20.000 de oameni n-ar fi primit cam 30% din valoarea unui bilet destul de scump pe care l-au platit la intrare.
A doua pana de curent, dupa doar cateva acorduri din Brothers of Metal, l-a iritat pe bune pe vocalistul Eric Adams, dar s-a rezolvat mult mai repede. Si a fost urmata si de discursul care probabil o sa intre si in folclor, cu Metallica, Iron Maiden si Motorhead, carora le-a ajuns puterea de care Manowar a abuzat. Evident ca nici o legatura cu realitatea, dar de sunat, a sunat bine. Si au avut si ei ocazia sa-si mai verse din frustrarile de a nu avea succesul pe care si l-au dorit acolo unde alea trei trupe mentionate au facut istorie.
Dupa care a urmat doar muzica, pana la momentul lui DeMaio, minutios pregatit, fara indoiala. Discursul de aproximativ 10 minute in romaneste este, orice s-ar spune, remarcabil, si chiar daca am mai vazut discursuri in romaneste la Phill Collins sau Pink Martini (asta pe langa "buna seara" sau "multumesc" pe care multi artisti le invata), DeMaio e singurul pe care l-am vazut vorbind fara sa aiba hartia in fata. Evident, a folosit casca, dar efectul a fost memorabil. Nici nu mai conteaza asa tare ce-a zis, desi a atins unele aspecte care au nevoie si de documentatie si de tupeu sa fie spuse de un artist strain pe o scena romaneasca.
A urmat momentul fanului din public, care a primit cadou o chitara, o bere si un tricou cu Manowar (in locul celui cu Manowar pe care-l purta), momentul cu adus bulgaroaicele pe scena, luat in brate si pupat, totul conform desfasuratorului.
Serios acum, dupa asta puteau sa cante oricat de prost, publicul era oricum cucerit. Si totusi, melodia imediat urmatoare, The Gods Made Heavy Metal, este cea care mi-a ramas in minte dupa ce am plecat.
Iar pe final au aruncat in lupta artileria grea, cu Kill with Power, Hail and Kill si The Crown & the Ring.
Si asa cu Manowar. Desi fac numeroase lucruri care ar putea sa-i descalifice ca trupa de succes prin partea asta de lume, stiu sa-si asume lucrurile astea si stiu foarte bine sa foloseasca resursele pe care le au la dispozitie, tehnic si artistic. Si, cel mai important, stiu sa faca spectacole memorabile. Pe mine m-au convins deplin, si o sa raspund prezent anul viitor, la concertul la care s-au autoinvitat.
Set List:
Manowar
Blood of My Enemies
Hand of Doom
Brothers of Metal
Call to Arms
Heart of Steel
Sleipnir
Loki
Kings of Metal
[moment Joey DeMaio]
The Gods Made Heavy Metal
Fast Taker
Warriors of the World
Kill with Power
----------------
Hail and Kill
----------------
Battle Hymn
The Crown & the Ring
De la concertul americanilor la Bestfest (5 iulie) au trecut fix patru saptamani, dar la cat de bine si-au pregatit lectia, sunt sanse bune ca el sa-mi supravietuiasca in memorie semnificativ mai mult de atat.
Plecat de fapt la proiectia concertului de la Bucuresti din 1992 al lui Michael, pe stadionul Iolanda Balas, am ajuns aproape intamplator la Manowar. Probabil ar trebui sa multumesc MTV-ului, pe care m-am suparat la momentul respectiv, pentru ca la 75 de minute dupa ora anuntata inca nu incepuse proiectia concertului. Asa se face ca am trecut alaturi, la Romexpo, unde nu credeam ca vreun concert imi mai poate spune ceva la doar o zi dupa Santana.
Prin tineretile mele s-a intamplat sa ascult suficient de mult Manowar incat sa le cunosc muzica. Desi placuta, nu am pus niciodata prea mare pret pe ea, probabil din cauza patosului exagerat pe care cei 4 americani il pun in muzica si mai ales in textele lor, patos care ii face sa cocheteze periculos de mult cu ridicolul. Dar pentru publicul lor tinta, care e undeva in zona 14-17 ani, banuiesc ca atitudinea e potrivita.
Ei bine, concertul nu mi-a schimbat prea mult parerea legata de exagerarile din muzica Manowar. Mi-a schimbat insa in bine parerea despre ei, demonstrandu-mi ca patosul care te duce spre ridicol nu e neaparat un lucru rau. Si in plus, punerea in scena - punctul forte al trupei, fara indoiala - este cu totul memorabila.
Primul lucru pe care l-am remarcat, decorul cu totul neobisnuit: 16 boxe (cate 4 pe doua randuri, de fiecare parte a tobelor) si 14 seturi de blindere (cate 7 pe fiecare set de 8 boxe). M-am intrebat la ce e nevoie de ele - in conditiile in care desfasurarea tehnica a festivalului era totusi impresionanta - iar raspunsurile au venit pe parcurs. Boxele reprezinta, dupa spusele bassistului DeMaio, "cel mai mare amplificator de chitara din lume", iar blinderele, pe langa aprinderea ocazionala pe parcursul spectacolului, au avut treaba pe final, la Hail and Kill, cand aruncau in ochii celor 20.000 de spectatori prezenti un cuvant scurt si puternic, scris pe fiecare parte a scenei: KILL.
Au inceput apoi sa cante, si pe prima melodie am remarcat un detaliu care m-a facut din nou sa zambesc condescendent la adresa trupei: atitudinea scenica a lui Joey DeMaio, bassistul, felul de a canta cu barbia ridicata si cu pieptul in fata, cam in felul in care se reprezinta mandria in filme.
Asta pe langa vestimentatia tuturor celor 4 membri ai trupei: umeri goi, veste de piele, pantaloni de piele si bocanci cu caramb inalt, cum sta bine oricarui rocker. Pleata e subinteleasa, si doar axilele si piepturile proaspat ceruite pot arunca oarece umbre de indoiala asupra autenticitatii atitudinii. Dar in tot cazul, Manowar sunt de departe cei mai corecti rockeri pe care i-am vazut, in sensul unei definitii nascute acum mai bine de un deceniu in Timisoara.
Zambetele mele ghiduse s-au schimbat in interes destul de repede totusi, cand l-am vazut pe DeMaio facand niste slideuri doar din par si poigne, cu bassul asezat peste umar. Nici o indoiala ca si aceasta mica acrobatie e o bucata bine studiata a showului.
Hand of Doom a fost piesa care m-a cucerit pentru ca, desi nu face nici o abatere de la linia temelor eroico-fanteziste ale trupei, are cateva versuri care au rezonat in mine, evocandu-mi niste vremuri in care mi-ar fi placut sa traiesc: "Together we'll fight, some of us will die / But they'll always remember that we made a stand / And many will die by my hand"
Si se prea poate ca si faimoasa pana de curent sa fi fost calculata sa intre exact dupa asemenea versuri. Indiciile sunt ca - si fara s-o programeze - au cautat-o, pentru ca se pare ca la repetitii au folosit mai putina putere decat in spectacol, si nu au lasat organizatorii sa foloseasca un generator mai puternic. Asa se face ca publicul a petrecut circa jumatate de ora in liniste, sa se regaseasca dupa 3 melodii ale celei mai galagioase trupe din lume, conform Guiness Book. Jumatate de ora petrecuta in liniste si veselie de cei 20.000 de oameni, cu tipete, scandari, bere si chiar si o torta razleata, ca sa ne aduca aminte de stadioane, ultimele refugii ale violentei fizice defulate.
Dupa rezolvarea penei de curent a venit primul discurs. "Nu va faceti probleme, n-o sa fiti jefuiti. Organizatorii au vorbit deja cu politia si o sa prelungim concertul cu jumatate de ora, asa ca o sa cantam toate piesele"a spus DeMaio, de parca pe organizatori nu i-ar fi durut prea tare daca 20.000 de oameni n-ar fi primit cam 30% din valoarea unui bilet destul de scump pe care l-au platit la intrare.
A doua pana de curent, dupa doar cateva acorduri din Brothers of Metal, l-a iritat pe bune pe vocalistul Eric Adams, dar s-a rezolvat mult mai repede. Si a fost urmata si de discursul care probabil o sa intre si in folclor, cu Metallica, Iron Maiden si Motorhead, carora le-a ajuns puterea de care Manowar a abuzat. Evident ca nici o legatura cu realitatea, dar de sunat, a sunat bine. Si au avut si ei ocazia sa-si mai verse din frustrarile de a nu avea succesul pe care si l-au dorit acolo unde alea trei trupe mentionate au facut istorie.
Dupa care a urmat doar muzica, pana la momentul lui DeMaio, minutios pregatit, fara indoiala. Discursul de aproximativ 10 minute in romaneste este, orice s-ar spune, remarcabil, si chiar daca am mai vazut discursuri in romaneste la Phill Collins sau Pink Martini (asta pe langa "buna seara" sau "multumesc" pe care multi artisti le invata), DeMaio e singurul pe care l-am vazut vorbind fara sa aiba hartia in fata. Evident, a folosit casca, dar efectul a fost memorabil. Nici nu mai conteaza asa tare ce-a zis, desi a atins unele aspecte care au nevoie si de documentatie si de tupeu sa fie spuse de un artist strain pe o scena romaneasca.
A urmat momentul fanului din public, care a primit cadou o chitara, o bere si un tricou cu Manowar (in locul celui cu Manowar pe care-l purta), momentul cu adus bulgaroaicele pe scena, luat in brate si pupat, totul conform desfasuratorului.
Serios acum, dupa asta puteau sa cante oricat de prost, publicul era oricum cucerit. Si totusi, melodia imediat urmatoare, The Gods Made Heavy Metal, este cea care mi-a ramas in minte dupa ce am plecat.
Iar pe final au aruncat in lupta artileria grea, cu Kill with Power, Hail and Kill si The Crown & the Ring.
Si asa cu Manowar. Desi fac numeroase lucruri care ar putea sa-i descalifice ca trupa de succes prin partea asta de lume, stiu sa-si asume lucrurile astea si stiu foarte bine sa foloseasca resursele pe care le au la dispozitie, tehnic si artistic. Si, cel mai important, stiu sa faca spectacole memorabile. Pe mine m-au convins deplin, si o sa raspund prezent anul viitor, la concertul la care s-au autoinvitat.
Set List:
Manowar
Blood of My Enemies
Hand of Doom
Brothers of Metal
Call to Arms
Heart of Steel
Sleipnir
Loki
Kings of Metal
[moment Joey DeMaio]
The Gods Made Heavy Metal
Fast Taker
Warriors of the World
Kill with Power
----------------
Hail and Kill
----------------
Battle Hymn
The Crown & the Ring
vineri, 10 iulie 2009
White Noise
Football? Bloody Hell!!
Frumos ce se intampla zilele astea pe Bernabeu. 50.000 de oameni la Kaka, 80.000 la Ronaldo, 30.000 la Benzema... asteptam sa mai vina si Ribery si dracu' mai stie cine... Cum s-a facut transferul, se anunta prezentarea oficiala, lumea vine, cumpara bilete, cumpara tricouri, cumpara, cumpara... De aplaudat se aplauda, se fac speechuri, se felicita fiecare cu fiecare, clubul prospera si peste toate astea, figura vrajitorului-salvatorului-afaceristului deghizat in presedinte Perez care spera ca atunci cand fotbalul va mai produce vreo mare vedeta pentru care nu vor mai suficiente cele 80.000 de locuri de pe Bernabeu, noul stadion care se va construi in asa fel incat magazinul clubului sa poata sa serveasca mai multe mii de oameni simultan se va numi Florentino Perez.Dar pentru c-am adus vorba... cu fotbalul ce se mai aude pe Bernabeu? Dupa 0-4 cu Liverpool si 2-6 cu Barcelona, adica 10 goluri de la doua rivale traditionale, ar fi trebuit sa fie o vara trista pentru Real Madrid. Ei bine, se pare ca vreo 200 de milioane a costat o injectie colectiva de serotonina, suficienta cat sa-i scoata din depresie si sa-i arunce intr-o euforie mai tare ca orice tripping pe cei vreo 65.000 de abonati si de vreo doua ori pe atat socios. Nemaivorbind de multele milioane de suporteri imprastiati pe tot globul, cu precadere in locurile unde tricourile sunt ceva mai ieftine, neimpunandu-se plata taxelor de import/export.
Care criza? Mai sunt vreo 100 de milioane disponibili si, in ritmul de 10.000 de tricouri cu Ronaldo pe zi, pana sa se hotarasca Bayern cat mai lasa la Ribery, aproape se pun la loc sutele astea doua cheltuite pana acum. Iar pana vara viitoare, Realul ar putea cumpara intreg campionatul Spaniei - cu tot cu ingamfatii aia care pretind ca n-ar fi tocmai Spania si patetica lor colectie de argintarie - si - stiu eu - Africa.
Plus ca, daca ne gandim bine, Ribery asta parca nici nu e asa atractiv. Pai cu cicatricea aia cat toata fata, ar putea el sa aduca la stadion atatea fete cate a adus Ronaldo? Si cu driblingurile lui fara floricele, cati pusti ar putea sa impresioneze? Nu, nu, categoric Ribery nu pare asa de potrivit pentru Real. Vedeti voi... nu e comercial!
Bine, e bun fotbalist... Hai ma, iar incepeti? Ce treaba are fotbalul in toata povestea asta? Pe cine dracu' intereseaza de-alde Zaragoza sau Valladolid? Prin Asia nici n-au auzit de-alde astia. Pellegrini, achizitia aia pentru care nu s-a facut prezentare cu public, sa faca bine sa-si vada de treaba lui si sa-i bage in teren pe Ronaldo, Kaka si Benzema tot timpul. Nu sunt in forma? Nu se potrivesc intr-o formula de echipa? Serios, pe cine intereseaza asta? Mult mai grav ar fi sa nu-si mai faca lumea poze cu cartoanele cu Ronaldo, pentru doar cativa euro poza. Lasa, ca de jucat joaca ei...
Ar mai trebui un fundas? Da' ce fundas poti sa gasesti care sa aduca macar 10.000 de oameni la prezentarea oficiala? Nu prea, este? Pai si-atunci de ce sa dam banii aiurea?
Rezultate? Ar fi frumos sa vina si ele, dar daca nu se intampla nu e asa mare problema. De fapt, poate ar fi mai bine sa nu fie, pentru ca daca ar fi o sa trebuiasca sa vindem la vara tot tricouri cu Raul si Ramos. Si pentru marketing nu e indicat sa reciclezi vedete... Lasa, sa ia altii Liga Campionilor, cine stie ce vedete mai apar. Iar pana la urma, si Messi are pretul lui, cu siguranta.
Iar aici, pe Santiago Bernabeu (viitorul Florentino Perez, cine stie?), nu tinem asa mult la tacklinguri, la efort la mijlocul terenului, la defensiva impenetrabila, la sange si sudoare scurse pe iarba. Nu, toate astea sunt niste chestii primitive si dizgratioase. Noi suntem Real Madrid, noi vindem povesti de succes cu mult sclipici si baieti frumosi.
Fotbal? Nu stim exact, noi suntem de la marketing...
duminică, 5 iulie 2009
Shaman
Santana are o putere pe care, pentru ca scapa capacitatii mele de a o intelege, tind sa o numesc magica. Chitara este un obiect compus din cateva bucati de lemn, 6 corzi de nylon sau metal si cateodata cativa electromagneti. Nimic special, nimic nemaivazut. Dar in mainile lui Santana, o chitara prinde viata, la modul cel mai propriu posibil. Acel instrument compus din lemn, metal si nylon devine o fiinta vie, care simte si comunica. Atingerea mexicanului face diferenta intre o chitara obisnuita si o chitara care TRAIESTE, in mod similar cu diferenta intre un cadavru si un om viu. Probabil ca asa arata si legatura intre om si divinitate.
Credeam ca puterile lui Santana se rezuma la a face chitara sa planga, dar aseara, pe scena B'estfestului am vazut mult mai mult de atat. Am vazut chitari trecand printr-o gama larga de trairi umane, si prin alte cateva necunoscute mie. Chitarile lui Santana au plans, au ras, au strigat, s-au bucurat, au fost vesele, triste, nostalgice si, intr-un final, la ceva mai mult de doua ore dupa ce magicianul a aparut pe scena, s-au intors cu toatele, cuminti, la locurile lor, redevenind niste simple chitari, fara constiinta faptului ca un tir le va purta spre o alta scena unde alti oameni le vor vedea capatand viata.
Patetic? Fals? Exagerat? Tot ce se poate. Eu asta am vazut.
Prima piesa a concertului a fost Into the Night, si deja incepusem sa ma lamentez ca vocile (in numar de doua pe toate melodiile - alternand pasajele sau in duet) sunt prea jos. Dar mi-am dat seama ca asa trebuie si ca melodia asta si - aveam sa vad mai tarziu - toate care au bucati importante de voce nu pot fi complete decat cu vocile cu care au fost inregistrate. In cazul asta Chad Kroeger, de la Nickelback. Varianta de album la Into the Night imi place foarte mult, mai mult decat ce s-a cantat aseara, unde a fost doar jumatate din ea. A fost totusi interesant sa aud doar partea de chitara, si m-a facut sa inteleg melodia cu totul altfel. Si m-a facut sa-i apreciez inca si mai mult pe Nickelback, si sa ma simt mandru ca i-am simtit ca trupa puternica inca de la prima auditie a lui "How You Remind Me".
Remarcabile din playlistul de ieri au mai fost Ya Ya Do (pe care eu n-o stiam), Europa - la care peste cele cateva mii de spectatori s-a asternut linistea si singurul sunet ramas era glasul unei chitari care spunea o poveste pe care n-am reusit s-o pricep, dar care m-a lasat foarte tulburat, si Oye Como Va - o explozie hispanica de ritm si veselie pe care Carlos a performat si vocal. Majoritatea pieselor insa, desi le-am recunoscut usor, nu erau cele de pe album, ci era doar chitara care ni le aducea aminte. Vocea si mesajul imi rasunau in interior.
Pe Maria, Maria am inteles ce e cu acel - credeam eu - decontextualizat "Ahora vengo, mama chola, mama chola". Departe de a fi ceva legat de parintii lui Carlos, vorbele au un puternic continut sexual. Gesturile lui Santana cand a spus vorbele astea au fost destul de explicite. Pentru ca, asa cu si spune de multe ori, despre asta canta Santana. Muzica lui e plina de spiritualitate si de sexualitate (senzualitate). Adica dragostea in toate formele ei.
Iar pe Smooth, spre final, primul refren a venit din pamant, mi-a intrat prin calcaie si mi-a urcat pana in crestet, deschizandu-mi toti porii, sa las LUMINA sa intre. Exact ca oceanul sub luna...
Este Santana un virtuoz al chitarei? Pana aseara as fi spus fara ezitare ca da. Poate nu are tehnica lui Hendrix, Vai, sau a multor chitaristi foarte buni care au inceput sa cante ascultand Santana, dar este de domeniul evidentului ca batranelul stapaneste tehnica instrumentului extraordinar de bine. Numai ca mi-am dat seama ca nu asa trebuie judecat. Santana nu e preocupat de virtuozitate in primul rand. El nu are cu chitara o relatie erotica - asa cum facea Hendrix, nici nu se lupta cu ea - asa cum am vazut la chitaristul lui Cohen - si nici nu se foloseste de ea ca de un instrument, convins ca-i stapaneste toate tainele si ca ar putea scoate orice din el - asa cum l-am vazut pe Mick Box de la Uriah Heep. Relatia lui Santana cu chitara, asa cum am spus si mai sus, e una demiurgica. Cand atinge corzile, Santana nu canta, ci insufla viata. Nu cred ca asta e cuantificabil sau clasificabil.
Largind putin focusul, cateva vorbe ar trebuie spuse si despre trupa lui Santana. 11 muzicieni, probabil toti talentati, pentru ca fundalul muzical a fost nu doar imepcabil, ci si foarte bine coregrafiat, stiind cand sa iasa in prim plan si cand sa se retraga de tot, mulandu-se perfect pe chitara care doar prea rar avea nevoie si de o voce s-o intregeasca. Carlos a facut asta, numai ca n-a folosit o bagheta de dirijor, ci sunetele chitarii lui, care treceau de la imperativ la elegiac fara prea mari dificultati.
Doua clape, dintre care una era probabil featured artist pentru ca respectivul clapar nu apare pe siteul oficial si a avut si un moment solo. Doi suflatori, un trombon si o trompeta. "Funky guitar", un domn mare si gras, care a avut si el un moment in show. Trei percutionisti, numiti de maestru congas, battery si percussion, doi dintre ei deliciosi ca aspect: incasul mare cu coada de la congas si negrul scund si foarte gras care m-a dus cu gandul la Roger Mayweather si care a tinut sa demonstreze ca stie sa faca un solo de toba bun. Bassistul - cu un mic numar de contrabass - un americano-olandez specializat probabil in backing, cu tricou cu "I like girls that like girls" pe care l-a traspirat complet pana la final. Si in final, cei doi vocali - unu' alb si-unu' negru - al caror rol nu a fost neaparat sa fie vocea de pe melodiile cu voce, ci mai degraba sa recite versurile si sa anime publicul. Si asta desi negrul cel putin (Tony Lindsay) a avut un moment in care a demonstrat ca are reale calitati vocale. Poate ar trebui mentionat, desi nu a avut o particpare activa la show, si Isus Hristos, care a supravegheat intreaga activitate de pe un procesor de chitara. Intr-un anumit registru, cred ca se poate spune ca Isus Hristos a cantat la Santana.
Personal mi s-a parut ca si visuals-urile au fost bine potrivite, in momentele in care au intrat. Uneori au fost videclipurile pieselor, alteori au fost colaje cu Santana in diverse momente ale carierei, alteori au fost colaje grafice ale unor motive reprezentative pentru muzica batranelului care se desfasura in fata noastra. In tot cazul, au servit bine spectacolul.
Largind contextul si mai mult, cateva vorbe ar intra aici si despre restul showului.
In primul rand, organizarea mi s-a parut foarte buna. Avand in spate E!Magic, niste oameni despre care se aud lucruri rele dar de la care sa vad lucruri bune, B'estfestul chiar miroase a festival muzical mare. Zonele auxiliare erau multe si variate, cat sa nu se plictiseasca cei care au venit exclusiv pentru o trupa sau doar de dragul iesitului la festival, partea tehnica nu a avut nici o scapare si, cu totul uluitor pentru Romania, orele de pe desfasurator chiar s-au respectat. Ceea ce e admirabil.
Eu am ajuns cand performa ultima trupa romaneasca, si nu m-a interesat prea tare cum s-au prezentat. Mi-au placut in schimb Ting Tings, un duo britanic (un el cu chitara, tobe, voce si camera video si o ea cu voce, chitara si multe alte chestii care faceau ting-ting). Pasionati, talentati, inspirati si destul de originali. Singurul minus al lor mi s-a parut c-ar fi abilitatile tehnice, pe care le-am simtit destul de limitate. Dar pentru ca sunt tineri, asta e complet remediabil. La un moment dat au pus Walk This Way al lui Aerosmith, care s-a potrivit la fix.
Pe Charlatans nu prea i-am bagat in seama, pentru ca ar fi trebuit sa schimb scena. Iar eu ma pregateam pentru Santana, care n-a cantat pentru urechi, ci pentru suflet.
Sa asist la magia lui Santana a fost un mare privilegiu, pe care l-am resimtit in unelee momente ca sacrilegiu. Nimic nu m-a facut demn sa fiu martorul unui asemenea act creator. Intr-un fel, a fost ca si cum Isus Hristos ar ceda rugamintilor lui Irod Antipa si s-ar apuca sa faca minuni de balci.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)