duminică, 13 februarie 2011

Tristeti provinciale

Revolutionary Road (USA, 2008), Regia: Sam Mendes

Pe masura ce se desfasura intriga filmului, incercam sa-mi dau seama cum sa-l interpretez. E vorba de o poveste din suburbii? E o drama despre clasa de mijloc, un anti-Great Gatsby? E despre spleen, insingurare si evadare? E o poveste despre ambitie si familie? Contraproductive intrebari, evident, Revolutionary Road e cate putin din fiecare, fara sa se opreasca in particular la ceva.

Momentul cheie, momentul in care filmul ar fi putut sa se lanseze pe traiectoria spre memorabilitate, a fost cel in care April (Kate Winslet) isi anunta sotul ca urmeaza sa aiba un al treilea copil, ceea ce le-ar fi compromis plecare la Paris. Dilema e una relativ banala: alegem un viitor sigur, cu 3 copiii si o slujba mai buna sau alegem tocmai sustragerea din acest viitor, evadarea la care am visat, dar nesigura, plina de necunoscut si, probabil, de dificultati?

Dar asemenea dileme simple supravietuiesc banalitatii lor tocmai prin faptul ca refuza posibilitatea unui raspuns corect, al unei alegeri bune. Ele raman semne de intrebare chiar si mult dupa ce alegerea pe care o facem (sau am facut-o) nu mai are nici o relevanta. Daca ne-ar fi lasat cu intrebarea, filmul ar fi fost excelent. Prin faptul ca ne da un raspuns, ca incearca sa ne lamureasca, eventual sa ne si "invete" cum "ar trebui" sa procedam intr-o atare situatie, dupa parerea mea povestea vireaza spre esec. Era nevoie doar sa taie ultimele 5 minute. E vorba de un fapt de viata, de o drama mai mult sau mai putin banala dar in tot cazul atemporala, repetabila oricand si oriunde. N-avem nevoie de deznodamant la asa ceva. Nu exista deznodamant la asa ceva.

Remarcabile prestatiile actoricesti, insa. Cand am vazut-o pe Kate Winslet in The Reader am spus ca nu mai are prospetimea din Titanic si ca ar trebui sa schimbe putin registrul rolurilor abordate. Aici, in schimb, reuseste sa fie ce vrea ea. De la adolescenta frumoasa pana la mama a doi copii, casnica macinata de frustrari si indreptandu-se spre o batranete urata, Kate Winslet reuseste sa fie ce vrea ea, cum vrea ea, si sa arate credibil in toate ipostazele. Di Caprio e si el bun, dar am impresia ca in filmul asta rolul lui a fost doar sa intoarca paginile partiturii dupa care se desfasoara Kate Winslet.

Cateva insertii interesante (fiul nebun al vecinilor, nevoia de evadare prin infidelitate a sotului) alterneaza cu secventa care puteau la fel de bine sa lipseasca (secventa infidelitatii sotiei, de exemplu) si raman, pana la urma, doar vreo doua momente memorabile. E bine scris si bine jucat momentul in care sotia isi da seama ca nu-si mai iubeste sotul, si la fel de bine cel in care se hotaraste sa dea casniciei lor aparenta de perfectiune pe care de fapt nici unul dintre ei nu si-o doreste.

Si mi-a placut replica nebunului: "Money is a good reason. But it's hardly ever the real one."

Cam asta.

14 comentarii:

Maria spunea...

Mie mi-a placut filmul asa cum este. Sa nu se taie nimic! :))
Ma enervez asa tare cand nu au un sfarsit clar definit! Mi se pare ca pierd vremea degeaba uitandu-ma la ele. Sentimentul asta il am la majoritatea filmelor romanesti. Drept pentru care... nu prea le vad...

Leo spunea...

Cum zic... putea sa moara, puteau sa traiasca fericit pana la adanci batraneti, ori la Paris, ori in Connecticut. Alegeam eu ce vreau sa cred. Asa, daca au ales ei pentru mine, mi se pare ca ma cred usor tampit. Ce-i drept, e o chestiune de gusturi.

joy.division spunea...

Si nu la fel se intampla si in filmul tau preferat Taxi driver ? De ce mai era nevoie de scena de final in care ni se arata ca personajul lui de Niro este considerat un mare luptator impotriva traficantilor de carne vie si nu este condamnat? Se duce draq toata constructia subtila a alienarii urbane a unui om ce ajunge la gesturi extreme ca urmare a perceptiei schizoide asupra realitatii.

Leo spunea...

Eh, ce faci tu e nitel necinstit. O data ca stii care e filmul meu preferat (cum?), a doua oara ca faci analogii d-astea din salturi logice. Taxi Driver nu e o poveste, e un portret. Asa e, Travis Bickle cade in picioare dupa toate neroziile pe care le face, dar ce inseamna asta? Va mai omori oameni? Va trai fericit pana la adanci batraneti? Cu cine? Sau va ramane, ca si pana atunci, un neadaptat, un bolnav de Vietnam, sindromul unei generatii? Tind sa cred ca asta ultima e cea corecta, si ar fi fost corecta si daca filmul se termina imediat dupa interviul de angajare din prima secventa. Eh, fiecare pereche de ochi e diferita.

joy.division spunea...

Pai tu ai ales sa faci cunoscut cititorilor tai ca taxi driver este filmul tau preferat. http://www.blogger.com/profile/09606025633692133018
Intr-o vreme fusese si alesul meu si alaturi de odiseea spatiala 2001 sunt singurele casete video (originale sic) pe care le-am pastrat dupa renuntarea la aparat.
Lasand asta si micile palmi pe care mi le tragi, deoparte, mie mi se pare ca Scorsese sugereaza prin gesturile calme ale personajului si privirea linistita din finalul filmului , ca odata cu masacrul pe care-l comite, raul a fost sublimat si ma astept ca Travis sa se casatoreasca cu Iris , sa faca copii si sa-si cumpere o casa in suburbii, unde vor fi fericiti si feriti de problemele cuplului din revolutionary road .
Filmul este un potret dar este si o poveste. Eu nu am convingerea ta ca Bickle este egal cu sine insusi pe tot parcursul filmului si nu sufera nicio transformare. Tocmai asta ma atras la film; modul subtil in care Scorsese ne sugereaza ca toate micile evenimente pe care le traieste personajul contribuie incet la gestul extrem pe care-l va face . Privirea colegilor, lipsa de lumina prin faptul ca este activ noapte si somnolent ziua, incornoratul care-l ameninta cu pistolul , colegul care mimeaza gestul de a-l impusca, jaful la care asista si in care alege sa intervina, modul in care reactioneaza casierul dupa ce el il impusca pe talhar, ...eh toate astea il modifica in mod subtil pe Bickle . Pe vremuri obisnuiam sa compar "psihologismul"lui Scorsese din acest film cu cel al lui Dostoievski, intrucat mi se pareau geniali in modul absolut veridic in care reuseau sa prezinte transformarile psihologice pe care le sufera un individ. Ceea ce este de remarcat este ca Scorsese reuseste asta fara a utiliza in mod excesiv dialogul interior.
Chiar daca tu vezi in mod diferit scena de final , filmul ar fi fost mai sarac fara ea? Eu cred ca nu.
In varianta ta, numai era nevoie de aceasta scena. Faptul ca Scorsese a ales ca acesta sa fie finalul filmului si nu mimarea sinuciderii de la capatul masacrului, vine in sprijinul variantei mele.
PS Acuza utilizarilor salturilor logice este o arma des utilizata a celor obisnuiti cu filozofia. Nu uita insa ca intr-un coment nu poti fi suficient de explicit. Dovada: sumedenia de intrebari de care ai avut nevoie, in dialogul despre vointa de putere , pt a elimina toate salturile logice . Eu nu am cum sa fac asta intr-un coment, asa ca arma aceasta iti va ramane tot timpul la indemana.

Leo spunea...

Da, ma gandeam c-am scris prin tot soiul de locuri ca Taxi Driver e filmul meu preferat, dar tu te-ai dus spre el cu o siguranta care m-a facut sa ma gandesc ca ai informatii din interior. :)
"Palme" si "acuze" sunt practici pentru care imi lipseste atractia. Ah, ca sunt de cele mai multe ori sarcastic, cu asta ma si mandresc pe alocuri. Dar tot ce facem aici e un exercitiu dialectic, iar etica dialogului este codul dupa care ne desfasuram.
Cand am spus ca faci un salt logic, n-a fost o acuza, a fost o cerere de clarificare. De obicei asa e.

Acum, despre Taxi Driver...probabil trebuie sa-l revad, dar in nici un moment n-am ramas cu impresia ca Travis si Iris ar mai putea avea vreo poveste dupa momentul scrisorii parintilor ei. Tocmai acea scrisoare e o chieie, mi s-a parut: Iris e un suflet salvat, dar Travis trebuie sa continue. A "facut ceva", dar nu i se va parea cu nimic mai presus acest ceva reusit decat celelalte esuate (sau semi-esuate).
Daca Travis se transforma sau nu... cred ca putem sa ne punem de acord ca da, dar in ce fel... e o discutie. Evolutia lui Travis va fi tot timpul paralela cu societatea, cu "normalul", tocmai pentru ca ruptura de normal pe care a produs-o razboiul in el e iremediabila. Asta mi se pare ca e mesajul esential al filmului. "Mimarea sinuciderii"? Mie mi s-a parut pur si simplu alienare pana dincolo de forta instinctelor.

Categoric trebuie sa revad filmul. :)

joy.division spunea...

Ah Scorsese nu sugereaza nicaieri ca Travis si Iris au un viitor impreuna, ci eu am afirmat ca in urma finalului nu m-ar mira o astfel de continuare. Am revazut finalul filmului si este clar ca masacrul este un catharsis pentru travis. Daca pana atunci era un personaj nesigur, aflat la marginea grupului acum el domina spatiul vital. Modul in care este pozitionat printre colegii sai si modul cum manageriaza reintalnirea cu personajul lui cybill shepherd este relevant.
In fine lasand la o parte taxi driver de al carui final continui sa fiu nemultumit , despre revolutionary road pot spune ca am incercat de vreo doua ori sa-l vad , dar in ciuda prestatiei actoricesti bune, nu am putut sa scap de sentimentul ca asist la o dramoleta domestica . Gandul care mi-a trecut cel mai des prin cap cand vizionam filmul a fost : ce ar fi daca unul din voi ar descoperii ca are cancer?
Cine stie poate acum am sa fiu mai decis si am sa-l duc pana la capat.

Leo spunea...

Ah, intalnirea cu Cybill Shepperd... am tot incercat sa-mi dau seama ce inseamna, poate sa fie 1000 de lucruri. Dar cam asta e ideea, nu? :)

Pai da, Revolutionary Road asta e, o dramoleta domestica. N-ai pierdut nimic. Poate dimpotriva, daca n-ai vazut finalul. :)

Betelgeux spunea...

"Daca ne-ar fi lasat cu intrebarea, filmul ar fi fost excelent[...]."

Si care-i intrebarea asta ?
Faptul ca in loc sa aleaga sa priveasca trista spre fereastra, April alege sa se sinucida (pana la urma e vorba de sinucidere) nu afecteaza cu nimic nicio intrebare si nu cred ca ofera vreun deznodamant unui tablou al vietii.
Pana la urma "privitul trist spre fereastra" sau stoicismul camuflat sunt tot deznodamante in tabloul vietii.
Ca alegi sa parasesti scena vietii sau ca alegi sa joci un rol ce nu te reprezinta... intrebarea e aceeasi. Doar ca in primul caz intrebarea e mai puternica.

Leo spunea...

Ce e bine si ce e rau?

Betelgeux spunea...

Am facut vreo referire la vreunul din ele ?

Leo spunea...

Asta e intrebarea. Revolutionary Road a facut, imi pare.

Betelgeux spunea...

Io zic ca nu. E doar un tablou de viata in care unul din personaje refuza sa-si mai joace rolul.

Leo spunea...

Moh, de-asta avem fiecare alta pereche de ochi. Din ce-mi amintesc, personajele au stat intr-o supa morala ambigua tot filmul, iar deznodamantul l-am vazut ca pe-un viraj brusc spre o optiune cu o eticheta subliminala prescriptiva. Dar e posibil sa fi fost doar o impresie.