Sferturi - Adio Africa

Olanda - Brazilia 2-1 (Melo og '53, Sneijder '68 - Robinho '10)

Uruguay Ghana 1-1 (4-2 dupa penalty)(Forlan '55 - Muntari '45)

Legea echilibrului se simte acut in aceste faze finale ale cupei mondiale. Pe de o parte, savuram din plin meciurile spectaculoase si pline de tensiune de care avem parte in acest varf de tablou. Pe de alta parte insa, trebuie sa facem fata perspectivei sumbre a 6 saptamani fara fotbal. Early Doors spuneau ca cele doua zile fara fotbal dintre optimi si sferturi s-au simtit mai putin ca un sevraj si mai mult ca friptura congelata, iar eu sunt total in asentimentul lor. Ce usurare va fi Fulham - United pe 21 august, cand ne vom fi plictisit de reluari peste reluari, de golurile lui Luis Fabiano impotriva Coastei de Fildes, de sutul magic al lui Forlan impotriva Africii de Sud, de penaltyul ratat de Gyan in minutul 120 si de multe alte supe reincalzite! Pentru ca, oricat de frumoase ar fi realizarile, in sport miza si rezultatul fac cea mai mare parte din spectacol. In sport nimeni nu traieste fericit pana la adanci batraneti, nu se ghiceste dinainte cine e criminalul - iar cine o face, poate sa castige bani pentru asta, si cel mai lung happy end dureaza patru ani. Sau patru ani fara 2 saptamani extrem de dureroase, ca in cazul Italiei.

Pana atunci insa, mai avem 6 meciuri, fiecare dintre ele fiind genul pentru care merita sa astepti 4 ani, iar ultimele doua peste care am trecut dovedesc cu prisosinta asta. Primul, Olanda - Brazilia, merita fara indoiala prime-time-ul, dar un mondial inseamna suficient de multe confruntari incat sa nu poata fi toate inghesuite la ora la care clasa muncitoare s-a instalat comod in fotoliu. Cele doua reprezentative au scris istorie in fotbal si, in decursul acestei istorii, au introdus in limba multe superlative si au transformat multe nume in substantive comune. Bert van Marwijk, antrenorul olandez, spunea ca miza e prea mare si fotbalul prea evoluat pentru a mai putea vorbi de "fotbalul total olandez" sau de "samba braziliana", dar exact asta s-a vazut pe teren. Mizasem inaintea meciului pe Brazilia si dupa inceputul jocului parea ca doar un nebun sau un nepriceput ar face altfel.

Olandezii au incercat sa reproduca startul din finala contra Germaniei din '74, numai ca le lipseste un Cruyff, iar mingea a fost interceptata cam in zona din care, acum 36 de ani, a inceput sprintul pentru penaltyul olandez din primul minut. De acolo, a inceput samba. Brazilienilor le-a luat destul de putin sa bage mingea in poarta, printr-o combinatie fulgeratoare Alves - Robinho. N-a fost evident, dar a fost off-side la pasa primita de Alves. Prea exuberanti ca sa fie opriti de un gol anulat, brazilienii au reusit sa deschida scorul doar doua minute mai tarziu, cand Felipe Melo l-a angajat cu o pasa exceptionala pe acelasi Robinho care, dupa ce si-a pierdut marcajul direct si s-a strecurat in spatele fundasilor olandezi, n-a trebuit decat sa prelugeasca mingea lui Melo pana in poarta. Si trecusera abia zece minute.

Brazilienii au dominat tot restul reprizei, dar doar sutul de la distanta al lui Kaka s-a inscris pe lista cu candidati pentru gol. Stekelenburg a scos cu una din cele mai frumoase parade ale turneului, si e probabil gestul cu care a intors soarta meciului. Cu 2-0 la pauza, socoteala ar fi fost incheiata. 1-0 pare sa fi fost, in cazul asta, un scor mai periculos decat cel mai periculos scor din fotbal. Indragostiti de propria lor arta, brazilienii nu s-au mai preocupat prea tare de tabela de marcaj si le-au dat olandezilor posibilitatea sa se regrupeze in cele 15 minute ale pauzei.

Chiar si asa, sa fii nevoit sa ataci Brazilia pare una din problemele grele ale fotbalului. Numai ca e vorba de Olanda, o echipa greu impresionabila cu acest gen de probleme. Portocalii au stiut ca un gol poate intra oricand si oricum, chiar din intamplare, si pe fondul unor atacuri braziliene oprite in fata portii de frica de a nu marca din intamplare vreun gol urat, Felipe Melo a tinut sa demonstreze adevarul aceste fraze, lovind cu capul o minge venita din gheata lui Sneijder in drumul ei spre poarta lui Julio Cesar. Inger si demon, Felipe Melo, cu pasa de gol si gol, dar fara vreo dorinta de a-l revendica pe cel din urma. Iar rolul lui n-avea sa se opreasca aici.

Dupa ce Sneijder, liber de jene de felul Braziliei, a marcat pentru 2-1, Melo l-a calcat intentionat pe Robben pe coapsa, adjudecandu-si un binemeritat cartonas rosu si lasand echipa lui Dunga intr-o situatie destul de dificila. Atat de dificila incat n-a reusit sa-si mai revina pana la final si, de unde erau ca si calificati cu 45 de minute inainte, brazilienii s-au trezit eliminati din sferturi pentru a doua oara consecutiv, dupa ce in '94, '98 si 2002 aveau rezervat un loc in finala. Am vazut in ultimele minute atacuri disperate ale Braziliei, dar olandezii au folosit si ei din plin pragmatismul care i-a consacrat, chiar daca Kuyt a reusit sa distruga o faza de atac 3 contra 1 care ar fi pecetluit soarta meciului.

Portocala mecanica e primul nume din careul de asi, si astepta meciul de seara pentru a-si afla contacandidata la un loc in marea finala (as opposed to "finala mica"). S-a aflat greu aceasta contracandidata, dupa ceva mai mult de doua ore in care erai tentat sa pariezi ori pe unii ori pe ceilalti in aceasta lupta de poveste dintre fat-frumosul Forlan si intunecatii zmei africani. Pana la urma, previziunea lui Pele a fost decisiva. Nu numai ca nu vom avea o campioana mondiala africana, dar continentul gazda esueaza si la acest turneu in a-si trimite o reprezentanta macar in semifinale, pentru prima data in istorie.

Ghanezii s-au descurcat pana acum foarte bine, calificandu-se in fata Serbiei si eliminand o reprezentativa a SUA inimoasa si solida, dar se vede ca nu ei sunt sortiti sa sparga blestemul sferturilor cu care Africa se lupta de la acel uluitor parcurs al Camerunului in Italia '90. Impotriva cursului unui joc in care l-am vazut prima data pe portarul uruguaian abia dupa vreo 25 de minute de atacuri ale echipei lui, un exceptional sut al lui Muntari a incheiat prima repriza cu un avantaj pretios pentru reprezentativa regilor razboinici. Pretios, dar deloc insurmontabil, pentru ca a fost nevoie de o singura sclipire a magului blond Forlan pentru a trimite meciul in prelungiri. Lovitura libera cu care l-a invins pe Kingson a asigurat o oarecare liniste a jocului, un fel de armistitiu in care nici Uruguayul n-a reusit sa sparga o aparare excelent orchestrata de capitanul Mensah, nici ghanezii n-au cazut in cursa unor atacuri care i-ar fi lasat vulnerabili la veninul atacurilor fulgeratoare ale rivalilor lor de peste ocean.

Cele 30 de minute de prelungire au decurs cum decurg de obicei, intr-o expectativa intrerupta doar de atacuri fara riscuri. Numai ca, in ultimul minut al prelungirilor si - se parea - al meciului, ghanezii au decis ca vor sa ajunga in semifinala fara a mai trece prin purgatoriul penaltyurilor. Dupa o faza imprumutata din egalul fara gol organizat de Carlsberg, Suarez s-a gasit in fata unei dileme extrem de dificila chiar si atunci cand ceasul nu arata minutul 122: lasi golul sau scoti cu mana si dai un penalty in schimbul unui cartonas rosu? Probabil decizia asta nu mai ajunge la creier, si se ia undeva la nivelul stomacului.

Chiar daca sarmanul Suarez a parasit terenul plangand cu fata infundata in tricou, decizia lui a fost cea corecta. Scorul a ramas 1-1, iar Fernando Muslera avea sansa sa rascumpere atat pozitionarea gresita care l-a obligat pe Suarez sa dea penalty cat si greseala atacantului de a nu lovi mingea cu fata in locul mainii. In fata lui, la 11 metri, o minge care, pentru varsta ei frageda, a dat deja prea multe cosmaruri portarilor, si Asamoah Gyan, salvatorul Ghanei in meciul cu Statele Unite. In spatele lui, o mare traditie fotbalistica, doua cupe Jules Rimet, sperantele natiunii urguaiene care a avut probabil o vineri foarte neproductiva, dar si o poarta care pare intotdeauna prea mare atunci cand trebuie sa o protejezi. Gyan a plecat, a lovit mingea cu forta sperantei unui continent intreg, dar fara sangele rece necesar intr-un asemenea moment. Mingea a zguduit bara de sus cu forta unui bivol african furios, dupa care a plecat spre inaltul cerului din care zeii au dictat amanarea cu patru ani a visului mondial al Africii fotbalistice.

A fost si ultima atingere de minge din timpul regulamentar. Antrenorul Milovan Rajevac a gandit foarte bine cand l-a incredintat pe acelasi Gyan cu executarea primului penalty. Atacantul ghanez a transformat de data asta, dar increderea stelelor negre in sansa lor fusese iremediabil zdruncinata. Forlan,Victorino si Scotti au lovit, rand pe rand si fara greseala in poarta lui Kingson, pana cand cineva a cedat. Cum se intampla de obicei, trebuia sa fie vorba de un reprezentat de marca. A fost chiar capitanul Mensah. Elan prea scurt, sut slab si previzibil, prada usoara pentru Muslera. Pereira chiar si-a permis sa arunce mingea peste poarta, soarta Ghanei se hotarase deja, iar Adiyiah nu s-a putut impotrivi destinului. Abreu s-a dus spre punctul cu var ca un toreador care trebuie doar sa dea lovitura de gratie animalului stors de viata din fata lui. Si a facut-o cu stil, constient ca are doua mingi de meci. Un lob inselator pe centrul portii, un risc asumat de care Kingson, alegandu-si coltul prea devreme, n-a reusit sa profite. Uruguay merge in semifinala. Intre ei si glorie sta acum Olanda, pe care vor trebui s-o infrunte fara Suarez, tocmai omul care a terorizat campionatul olandez in sezonul recent incheiat. Pleaca, fara indoiala, cu sansa a doua. Se spune ca echipa care castiga mondialul trebuie sa aiba aproximativ cinci jucatori de clasa mondiala, si ca Uruguayul ar avea doar doi. Unul dintre ei va lipsi. Ramane unul. Diego Forlan. Eu cred ca uneori un singur om poate fi suficient. Mai stiu un Diego care poate depune marturie.