Clienti ai Romei, supusi ai Romei (55 i.Ch. - 60 d.Ch.)

Prima debarcare a lui Cezar in Britannia
Fotografie din colectia lui Donald W. Olson,
Department of Physics, Texas State University

In calitate de guvernator al Galiei romane (pozitie in care a fost numit dupa terminarea consulatului, in 58 i.Ch.),  Cezar a incercat in permanenta sa impinga inspre nord granitele imperiului, atat din ratiuni politice, cat si economice. Pe de o parte, subjugarea galilor ii crestea prestigiul si implicit si statutul in viata politica romana, iar pe de alta parte guvernarea unei provincii atat de bogate il ajuta pe Cezar sa-si plateasca datoriile masive pe care le avea in Roma.

In vara anului 55 i.Ch., sub pretextul unei riposte impotriva britonilor despre care Cezar spune ca i-ar fi sustinut pe belgi impotriva lui, viitorul imparat traverseaza Marea Manecii intr-o misiune de recunoastere mai degraba decat de cucerire. Aceasta prima expeditie nu a avut nici un ecou notabil in insula si abia un an mai tarziu, cand Cezar se intoarce cu o forta superioara, campania lui are un oarecare succes. Desi nu a reusit sa cucereasca vreun teritoriu sau macar sa-si stabileasca un cap de pod in Britannia, Cezar il va impune pe Mandubracius al trinovantilor ca principala forta politica din sud-estul Britaniei, in dauna lui Cassivellaunus, liderul tribului catuvellauni.

Prin aceasta Britania intra in orbita romana iar regii celti de aici vor fi socotiti regi clientelari ai Romei, un statut in care regatul lor se afla de facto sub dominion roman. Acest status quo se va mentine aproape 100 de ani, pana in 43 d. Ch. cand imparatul Claudius ii va da generalului Aulus Platius comanda a 4 legiuni si misiunea de a-l repune pe tron pe Verica, regele al atrebates deposedat de catuvellauni.

Expeditia va fi incununata de succes, iar la finalul ei insusi imparatul Claudius va veni in insula pentru a primi capitularea a "11 regi" si pentru a stabili capitala noii provincii romane Britannia la Camulodunum (astazi Colchester, in Essex).

Desi in urmatorii 20 de ani romanii isi vor consolida dominatia si vor incepe procesul de romanizare a teritoriului, populatiile bastinase vor continua rezistenta si vor hartui legiunile Romei dinspre regiunile neocupate. Simbolul rezistentei anti-romane este desigur Boudica, dar pentru ca este atat de celebra regina Icenilor merita sa ii spun povestea ceva mai pe indelete. Si voi face asta in episodul urmator.

Preistoria

Inceputurile istorice sunt intotdeauna neclare. Teoriile arheologice actuale ne invata ca sfarsitul ultimei glaciatiuni a avut loc in urma cu aproximativ 12.000 de ani. Calota glaciara retragandu-se inspre nord, populatiile umane sau hominide au inceput sa radieze dinspre zonele ecuatoriale inspre noile habitaturi nordice. Wikipedia spune ca exista urme ale activitatii omenesti in arhipeleagul britanic chiar si inainte de sfarsitul ultimei glaciatiuni, cand fara indoiala teritoriul asta trebuie sa fi fost tare ostil. Vorbind de preistorie suntem de cele mai multe ori in plin teritoriu speculativ, dar probabil ca nu gresim prea mult daca spunem ca arhipeleagul britanic a fost locuit continuu timp de aproximativ 8.000 de ani.

Evident, primii oameni se aflau la mila elementelor in mult mai mare masura decat contemporaneitatea, si nu e de mirare ca primele civilizatii s-au dezvoltat in zone calde, propice agriculturii, care a permis mai apoi dezvoltarea elementelor esentiale ale civlizatiei: traiul sedentar, surplusul de hrana, depozitarea hranei si - in sfarsit - schimbul de produse, chintesenta societatii umane. Intr-un teritoriu inospitalier cum e arhipeleagul britanic, e normal ca civilizatia a pornit mai tarziu, iar principalul mijloc de procurare a hranei era vanatoarea.

Stonehenge, construit in mileniul III i.Ch.

In faimosul sau Tratat asupra credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade elaboreaza magistral diferentele intre existenta spirituala a unei popularii majoritar agricole si cea a unei populatii de vanatori. E probabil pseudo-stiintific si cu siguranta greu de demonstrat, dar impresia mea este ca in psyche-ul englez inca se mai vad ramasite ale acestor vanatori primitivi, concurenti in cursa supravietuirii pentru hrana si adapost. Urmasii constructorilor Stonehenge-ului traiesc in zgaraie norii din City si Canary Wharf.

Lucrurile stau cu totul altfel in Scotia si Irlanda, unde principalul fond genetic e constituit de populatiile celtice. Celtii sunt o ramura a indo-europenilor care a ajuns in arhipeleag cu circa 500 de ani inaintea romanilor si au adus cu ei de pe continent obiceiul cresterii animalelor, al prelucrarii fierului si al schimbului de marfuri, principalul export al insulelor britanice fiind cositorul. Imi amintesc cum in istoria romanilor din clasele primare invatam ca dacii exportau grane in schimbul armelor. Bineinteles, principalul partener comercial al dacilor erau grecii stabiliti la Marea Neagra, dar nu e exclus ca in perioada de maxima expansiune a populatiilor celtice (sec. 2 i.Ch.), cand acestia ocupau tot nordul Europei intre Carpati si Atlantic, arme fabricate in arhipeleagul britanic sa-si fi gasit drumul spre regatele dace din Apuseni in timp ce graul cultivat in Campia Romana parcurgea traseul invers de-a lungul continentului.

Distributia triburilor celtice in epoca fierului

Asadar celtii, posesorii unor tehnologii superioare si ai unor bune relatii comerciale cu masa continentala, sunt cei care vor coagula populatia insulelor britanice si vor forma primele formatiuni politice cunoscute: pictii, galii si bretonii, nume generice folosite pentru populatii impartite intr-o sumedenie de triburi. 

De remarcat ca in limba romana folosim acelasi cuvant - gali - pentru a-i desemna atat pe celtii din Irlanda cat si populatiile cucerite de Iulius Cezar pe teritoriul Frantei de azi. Desi au o origine comuna, cele doua populatii sunt complet distincte. Galii lui Vercingetorix sunt numiti asa dupa gallus, numele latin al populatiilor pe care grecii ii numeau celti (Κελτοί). E usor de facut o analogie cu geti/daci, un alt exemplu, mult mai familiar noua, de o singura populatie cunoscuta atat sub numele ei grec cat si sub cel latin. In schimb, galii din Irlanda isi iau numele de la cuvantul guoidel, originar din Tara Galilor, si care inseamna pur si simplu irlandez. Numele lor latin era hiberni. Tara Galilor este un alt exemplu nefericit de confuzie lingvistica, peninsula cunoscuta in engleza ca Wales fiind in epoca pre-romana locuita de britoni (triburile deceangli, ordovices, cornovii, demetae si siluries - toate nume latine).

Asa arata, foarte pe scurt, traseul care a adus arhipeleagul britanic in stadiul in care l-a gasit Iulius Cezar la prima debarcare romana in insule, in 55 i.CH., si acesta e momentul in care David Hume pretinde ca isi incepe a sa "Istorie a Angliei, de la invazia lui Iulius Cezar pana la revolutia din 1688". Fara ajutorul istoricului scotian, a trebuit sa compilez intreg acest articol din Wikipedia. In episodul viitor, despre Britannia Romana.

Predoslovie

Incercarea mea de a intelege spiritul locurilor pe care astazi le stim sub numele de Marea Britanie cuprindea intre altele si doua lecturi pe care le consideram importante: o istorie a Londrei si o istorie a Angliei. Fara sa fiu prea pretentios care istorie anume sa o aleg si cat de riguroasa sau de documentata sa fie, dar cu cerinta sa fie digerabila.

Librariile englezesti sunt foarte bogate in optiuni si initial mi-a fost relativ greu sa aleg. Pentru istoria Londrei m-am decis asupra Life of London, scrisa de Boris Johnson, primarul Londrei si istoric scolit la Oxford, pentru ca in primele luni petrecute in insula mi se parea a fi un politician inteligent, carismatic si avand ca prioritate binele comunitatii pe care o serveste. Am fost multumit de carte, desi parerea mea despre politicianul Boris Johnson s-a schimbat considerabil in ultimele luni.

David Hume (1766) de Allan Ramsay

In ce priveste istoria Angliei, alegerea s-a dovedit a fi chiar mai grea. Pentru ca se pare ca putini istorici s-au incumetat la a incepe o lucrare asa de imensa si majoritatea prefera sa se concentreze pe capitole ale acestei istorii. Ori, eu voiam sa citesc o carte, nu 10, desi e probabil ca pana la urma lucrurile sa ajunga acolo. Vreo patru optiuni au parut sa-mi satisfaca toate criteriile:

- Peter Ackyroyd - The History of England - cea mai populara si la moda optiune, omniprezenta in librarii si scrisa e un autor contemporan, respectat si respectabil;

- Andre Maurois - History of England - o alta optiune foarte buna, pe care n-am inceput-o exclusiv datorit aversiunii mele fata de cartile electronice;

- Lord Macaulay - The History of England - parea a fi optiunea preferata. nu stiam la acea vreme ca, desi cea mai celebra, opera lui Lord Macaulay acopera numai o perioada de cateva decenii, de la inscaunarea lui Iacob al II-lea Catolicul (1685) pana la moartea lui Wilhelm de Orania, in 1702. In paranteza fie spus, in Anglia nimeni nu le spune asa celor doi monarhi, ei fiind cunoscuti ca James II si William III. imi place sa le folosesc numele pe care le-am invatat studiind istorie in Romania pentru ca imi ofera o perspectiva asupra faptelor de care nu pot beneficia studiind exclusiv scrierile locale.

- David Hume - The History of England - o carte despre care am aflat de la Mircea Flonta, ceea ce a facut-o interesanta, dar care avea, in mintea mea, cateva mari neajunsuri: David Hume a fost filosof mai degraba decat istoric, a fost scotian mai degraba decat englez si a trait la jumatatea secolului 18 unde, inevitabil, se va termina si istoria lui.

Dintre cele patru, alegerea a facut-o mai degraba intamplarea decat propria-mi constiinta, printr-un concurs de imprejurari care cuprinde descoperirea audiobookurilor ca cea mai convenabila si mai placuta forma de a-mi stimula creierul in timp ce merg pe bicicleta si descoperirea istoriei lui Hume ca fiind singura accesibila dintre cele patru.

Masiva lucrare a lui Hume, in 5 volume, s-a dovedit extrem de potrivita si pana acum m-a ajutat sa-mi indeplinesc obiectivele peste asteptari. Am ajuns abia la jumatatea volumului al doilea, la sfarsitul domniei lui Edward al III-lea, dar intelegerea pe care o aveam asupra istoriei Angliei s-a schimbat si imbogatit radical.

Experienta m-a invatat ca informatiile mi se stocheaza mai temeinic in creier daca si scriu despre ele, si asta e unul din obiectivele seriei de posturi pe care o incep azi. Celalalt este revitalizarea obiceiului de a scrie, care pana acum pare a-mi da unele din cele mai profunde satisfactii.

Aceasta este asadar introducerea, iar din postul viitor o sa incep sa rememorez pe scurt si in ordine cronologica istoria Angliei bazata in principal pe monumentala lucrare a filosofului scotian. Nu vreau si nici nu pretind sa retin toate informatiile din carte, si nici macar pe toate cele importante, ci doar sa-mi contruiesc un schelet, o structura elementara in care sa pot sa asez informatiile pe care le culeg din realitate. Am constatat de exemplu ca de cand am inceput sa citesc (sa ascult?) cartea, privesc cu totul altfel si am o cu totul alta intelegere a efigiilor funerare din evul mediu timpuriu expuse in Victoria & Albert Museum.

Pentru ca vreau totusi sa-i rescriu cartea lui Hume intr-o maniera usor de digerat si cu respect fata de faptul istoric - avand ca model manualele de istorie pe care le-am studiat in gimnaziu, o sa ma ajut la tot pasul de Wikipedia, iar daca acest minim de cercetare ma va indruma spre alte lucrari din care sa vreau informatii, cu atat mai bine.

Cam asta e introducerea. In postul urmator voi incepe sa ma uit la antichitatea britanica, iar daca aceste mici extracte vor fi de ajutor si altcuiva vreodata, treaba asta ma va bucura foarte.