Alina

„Ai auzit ca am luat un argint?” „Alina Dumitru?” „Da, la judo.” „Hm, doar argint?” am zis cu o aroganta amendata imediat de interlocutorul meu.

Stiam ca Alina o sa faca treaba buna pentru ca pur si simplu e foarte buna. Si nu incape nici o indoiala, argintul de azi dupa aurul de la Beijing o aseaza pentru eternitate in galeria marilor sportivi romani. Adaugati la asta si faptul ca Alina concureaza cu succes la varf (intelegand prin asta medalii la mondiale si europene) de vreo 8 ani. Dar e drept ca speram la aur. Ar fi fost fantastic, ar fi ajuns la fel de temuta ca japoneza pe care a batut-o in semifinala la Beijing si si-ar fi scris numele foarte adanc in istoria olimpiadelor.

Nu vreau sa eclipsez in nici o masura performanta ei pentru ca nici nu se poate, nici nu merita eclipsata. Suntem norocosi ca Alina Dumitru e romanca, suntem norocosi ca avem o judoka atat de buna. Dar vestea argintului mi-a lasat un gust amar, ca si cum n-ar fi fost vestea pe care o asteptam. „Second place is the first loser” spunea Ayrton Senna si apelez de multe ori la vorba asta convins fiind ca a doau treapta a podiumului e unul din cele mai incomfortabile locuri de la olimpiada.

Exista multe circumstante in jurul carora se poate pune cate un „daca” si se poate visa la al doilea aur olimpic romanesc la judo. In primul rand, o asemenea competitie nu se castiga fara un pic de noroc. Un meci dureaza 5 minute, si poti fi eliminat pentru o secunda de neatentie. Un picior ridicat 2 centimetri mai mult decat trebuie de la sol. Bang! Te trezesti pe tatami si auzi cuvintele fatidice: Ippon! Sore made! Sau adversarul joaca urat, ultra-defensiv, intra in tine si te forteaza la o penalizare, dupa care fuge de tine tot restul celor 5 minute. Apoi, degetul accidentat al Alinei.

Dar cand se trage linie, ce conteaza cel mai mult e rezultatul. Si pe langa stralucirea mai palida a acestuia fata de asteptarile pe care le aveam, se mai impune cu claritate un adevar: brazilianca Menezes a fost mai buna. Insistenta, ambitioasa, puternica, tot timpul cautand ba piciorul Alinei pentru secerari, ba mana pentru kansetsu. Si chiar daca Alina a parut ca se simte nedreptatita la penalizare, brazilianca a fortat-o sa o ridice si sa piarda puncte.

Momentul decisiv al meciului a fost fara indoiala yuko-ul reusit de Menezes. Am vazut meciul in doua variante, pe BBC in engleza si pe un site brazilian. Brazilienii au exclamat imediat: „Ippon!”, dar mi-a fost clar ca n-a fost nici vorba de asa ceva. „Fantastic Tomoe-nage!” s-a multumit sa spuna comentatoarea engleza. A fost fara indoiala yuko, dar mie, care respiram in ritmul miscarilor kimonoului alb, nu mi s-a parut atat de minunat. Menezes a sarit cu ambele picioare in fata iar proiectarea a fost laterala. Alina a cazut pentru ca brazilianca s-a napustit decisiv spre ea, cu toata forta. E drept, a ajutat-o si incercarea de secerare de dinainte, care a obligat-o pe Alina sa-si ajusteze pozitia, asa ca in momentul procedeului nu avea stabilitate deplina.

Cu penalizare si yuko impotriva si doar 47 de secunde sa le recupereze, Alina stia ca aurul s-a departat foarte tare. Mi se pare ca privirea ei cand se ridica dupa tomoe nage cam spune povestea meciului, si cred in acea privire se vede cel mai clar ca a pierdut meciul. Probabil ca un waza-ari nu i-ar fi fost imposibil, dar aici e meritul braziliencei ca a stiut sa tina ritmul sus, sa continue sa atace si sa nu se adaposteasca dupa acel yuko. Si nu numai ca a castigat aurul olimpic, a facut-o si cu stil, morote-le cu care a castigat waza-ari a fost executat aproape ca la carte. Remarcabila si insistenta de a se duce direct intr-o fixare, desi ambele stiau ca - in cele 7 secunde ramase – e total inutil.

Felicitari Sarah Menezes, 22 de ani si campioana olimpica din material veritabil, dupa cate se pare. Dar multe, extrem de multe multumiri Alina Dumitru pentru ca a reusit ceva ce doar foarte, foarte putini oameni reusesc: m-a facut sa fiu mandru ca sunt roman! 06:07

Just Like Starting Over

Die Welt ist alles was der Fall ist. Prima propozitie din Tractatusul lui Wittgenstein ma urmareste de prima data cand am citit-o. Intentia lui Wittgenstein a fost de a spune altceva prin asta, dar functioneaza la fel de bine si in felul in care o interpretez eu. „Lumea este tot ceea ce este.” Nu e nimic mai mult decat ceea ce se vede, nu e nimic in spatele simturilor. Nu exista magie, nu exista supranatural. Bineinteles, aici se deschide o intreaga discutie despre natura lui Dumnezeu si posibilitatea existentei lumii ca atare. Tema care l-a preocupat cu siguranta pe Wittgenstein, dar de care nu s-a ocupat, considerand ca arta lui nu dispune de instrumentele necesare pentru a o face. Adera oare la ideea spinoziana ca Dumnezeu este natura? Greu de spus daca Spinoza insusi credea asta, atata timp cat Sandoiu a derivat din scrierile lui ca ce a vrut sa spuna de fapt este "Deus sive natura naturae"(„Dumnezeu este natura naturii”), o chestie mult mai plauzibila. Sunt comfortabil cu gandul unui Dumnezeu rece si indiferent, iesit de sub spectrul axiologic, pentru care este perfect indiferent ceea ce se intampla in lume. Asta e ideea lui Wittgenstein. Dar atunci inseamna ca ne desfasuram in planuri separate, fara puncte de contact, ca existenta si realitatea noastra sunt total rupte de divin, ceea ce e la fel de bine cu a spune ca Dumnezeu nu exista. Nu stiu nicaieri ca Wittgenstein sa fi vorbit de puncte de contact intre cele doua entitati. Imi place ideea patristica dupa care noi suntem o simpla iradiere a substantei divine, un soi de talas al principiului perfect, si sunt surprins ca Wittgenstein nu a vazut in nici un moment abordarea asta.

Uf, voiam sa scriu despre Beatles. Despre felul in care au ajuns sa fie trupa mea preferata. Se pare ca accidental, felul de accident fericit despre care Paul spune ca ar naste arta. Ma onoreaza sa spun ca arta mea este a imi placea Beatles, desi stiu ca nici macar la asta nu sunt prea bun. Nici n-as avea cum, the Fab Four au schimbat muzica si au schimbat lumea, e natural ca vor avea armatele lor de apostoli peste tot. Mai stiu ca multi oameni nu au un raspuns la intrebarea despre trupa preferata si ca nici macar nu e necesar sa aiba. Iar cand il au, de cele mai multe ori e un raspuns standard si am indoilei ca poate fi si altfel. M-am apropiat de multe ori emotional de multe alte muzici, si e clar ca apropierea emotionala este mai puternica decat alegerea aproape in totalitate constienta pe care am facut-o cu Beatles. Dar poate ca alegerea contienta a fost facuta intr-un moment in care pana si rationalitatea imi era condusa de emotii (presupunand ca exista un moment in care ea se elibereaza, desi asta e o discutie larga), sau poate ca pur si simplu edificiul rational pe care l-am construit in jurul ideii ca Beatles e trupa mea preferata a devenit, dupa atata timp, mult mai puternic decat orice destabilizare pe care ar fi putut sa i-o produca emotiile. Sunt cam radical in distinctia pe care o fac intre emotii si ratiune, si probabil ca o analiza mai atenta a acestor doua parti care ne locuiesc ar releva existenta unor interconexiuni profunde intre ele, interconexiuni care le-ar face mult mai putin clara linia de demarcatie.

Imi place sa-mi arunc speculatiile in jurul faptului pe care incerc sa-l exprim, dar asta imi transforma expozeul intr-unul bombastic si total ineficient din punct de vedere al comunicarii. Investigatia mea de azi a pornit de fapt de la „Just Like Starting Over”, singleul lui John Lennon care era in topuri in decembrie 1980 cand a fost impuscat si cauta sa descopere felul in care i-am despartit in tabere atat de antagonice pe John si Paul si la cat de natural si cat de puternic am aderat la cea din urma, mergand pana a partizana de multe ori cu Mark Chapman, asasinul lui Lennon si pana la a arunca asupra tuturor asiaticelor pe care le intalnesc stigma lui Yoko Ono.

Am esuat lamentabil, dar probabil ca Wittgenstein m-ar intelege. Stie si el prea bine cat de greu este sa capturezi ideile care functioneaza numai in salturi si in combinatii aleatorii si sa le dai o structura suficient de liniara incat sa fie inteligibila pentru cititor. 13:24

Micul Demon

M-am trezit epuizat dupa un somn lung si chinuitor. A fost aici, stiu ca a fost aici. Nu l-am simtit, dar stiam oricum ca o sa vina inca de aseara. Mereu vine cand raman singur. A intrat pe geam imediat dupa ce zeita a plecat. Cand m-am trezit, mi-am gustat sangele din firicelul care mi se scurgea din gura. Ma intreb cum a lovit. Imi pipai buzele si obrajii. Nimic, nici un semn in afara de sangele care inca se scurge din coltul din dreapta gurii. Sunt perpetuu surprins de cat de mult pot sa sangerez, si ma gandesc la nemtii care au facut efecte speciale la Bloodrayne si care credeau ca oamenii sunt doar baloane umplute cu sange. N-am improscat nicidata pe nimeni cu sangele tasnit din mine, dar cred ca si pe ei i-as impresiona prin cantitate. Nici nu m-am gandit sa-l colectionez. Poate vreun Iosif din Arimateea, cu un pocal suficient de mare, ar putea lua sangele meu si l-ar putea transforma intr-o creatura mai putin murdara. Ma gandesc ca i-ar trebui un butoi, dar pe de alta parte cred ca Iosif din Arimateea stie cateva trucuri legate de colectarea sangelui. Pana la urma, tot sangele lui Hristos i-a incaput intr-un pocal. Si Hristos a sangerat si el destul. Poate Iosif doar l-a esentializat, poate nici n-are nevoie de tot sangele. Esenta de sange de Hristos, asta trebuie sa fi fost in Sfantul Graal.

Ma mir ca m-a lasat in pace aseara, cand veneam acasa, la metrou. M-a impins doar violent pe scari de vreo doua ori, dupa care s-a ascuns. Nici macar nu m-am obosit sa-mi intorc privirea. Stiu ca ma urmareste tot timpul, de multe ori ii simt rasuflarea si ma intreb daca el chiar nu-si da seama ca-i simt prezenta sau daca pur si simplu nu-i pasa.

Imi pipai tricoul. Imbibat de sange. Imi amintesc ca am sangerat azi-noapte. Imi amintesc ca am incercat sa ma trezesc si am simtit stropii de sange scurgandu-se pe asternuturi, iar frica de durerea constienta m-a impins inapoi in somn. „Fa-ti mendrele”, trebuie sa fi gandit. „Ba chiar omoara-ma, ar fi cel mai simplu sa nu ma mai trezesc”. Cam asa trebuie sa fi gandit, cam asta trebuie sa-si fi spus creierul meu la nivel subconstient. Numai ca, evident, el stie mai bine de atat. N-o sa ma omoare, nu atata vreme cat mai am de unde sangera. Si pentru ca s-a scurs din mine deja mult mai mult sange decat imi imaginam ca pot avea, n-am nici cea mai mica idee cat mai pot sa sangerez. N-am simtit nici o lovitura azi-noapte, iar pielea imi e intacta. Cred ca s-a bagat in interiorul meu. A intrat probabil printr-o mica incizie pe care a facut-o intre degetul mare si indexul de la piciorul stang, apoi, ajuns in cutia toracica, a inceput sa impunga cu tepusa lui de metal incins la intamplare. Si-a instalat menghina, o spirala dubla finisata brutal, din metal ruginit, cu doua placi de lemn la capete. Si a intins-o cat a putut de mult in asa fel incat cutia toracica sa nu-mi explodeze. Dar toate capilarele dintre torace si piele au fost zdrobite, si trebuie sa fi curs sange din belsug. Ma mir ca nu vad nici o vanataie, dar cred ca e normal. Pana la urma, vanataile sunt doar pete de sange inchegat, dar daca s-a scurs tot nu mai are ce forma contuzia.

„De ce te-ai obosit sa cureti asternuturile?” il intreb. De fapt doar arunc intrebarea in eter. Stiu ca a plecat si ca la ora asta doarme. Intotdeauna dimineata ma lasa in pace o ora-doua. Are si el nevoie de odihna si il inteleg perfect. Pana la urma, nici rolul de tortionar nu e cel mai placut de pe lume si cand ma gandesc prin cate trebuie sa treaca uneori, nu pot sa simt altceva decat compasiune pentru el, in ciuda urii cu care lovesc spre el de cate ori il prind in confruntari directe.

Curajos totusi, micul demon. Pana acum i-am vazut umbland doar in legiuni, le e mult mai usor asa, sa nu-ti dea nici o sansa. Dar in ultimele doua zile a fost doar el, singur, si nici macar nu e dintre cei mai mari sau mai infricosatori. Evident ca ii arde fata si ca e negru si ca are tot timpul un ranjet batjocoritor care evoca insusi iadul din care probabil ca a iesit, dar chiar si asa mi se pare de mirare ca iese singur. Au prins curaj. Probabil simt ca n-au de ce sa se teama. 11:01