Dream a little dream

Inception (SUA, 2010), Regia: Christopher Nolan

Cand internetul iti povesteste un film, alege absolut la intamplare un cadru scurt si de obicei cu putina relevanta fata de cursul principal al actiunii si te bombardeaza cu el oripeunde te-ai intoarce. Ceea ce face ca filmul sa vina la pachet cu eticheta asta, care iti directioneaza oarecare prejudecati despre el. Cel mai indicat lucru in cazul asta este sa vezi filmul repede, inainte sa intre in cultura populara in cine stie ce fel scapat de sub orice control. Daca nu se intampla asta, momentul vazut si revazut va fi, aproape fara exceptie, o dezamagire. Asa mi s-a intamplat cu „Always”-ul lui Snape din Harry Potter, asa mi s-a intamplat si cu „We have to go deeper” al lui Inception.

A iesit cu multa reclama Inception, si de obicei las sa treaca filmele care ies asa, desi probabil n-ar trebui. Cultura de masa ne defineste mai mult decat credem. Aveam o parere despre Inception inainte sa-l vad, si e foarte posibil s-o influenteze foarte tare pe cea post-vizionare. Sa ii adauge, cum ar veni, un inceput. O idee parazita. Cu asta se ocupa eroii lui Nolan, avand la indemana o tehnologie neinventata inca prin care pot accesa visele altcuiva.

Cinematografia a abuzat si continua sa abuzeze de ideea visului. Ba nu, nu cinematografia. Creatiile epice in ansamblul lor, pentru ca inca din Vechiul Testament Dumnezeu tot in vis li se arata proorocilor. Shakespeare a gasit de multe ori ca-i o metoda buna de a lega povestea, aratarile din vis, iar pentru cinematigrafie visul a fost intotdeauna un colac de salvare la indemana. A vrut Patrick Duffy sa revina in Dallas dupa 22 de episoade? Ce sa vezi, ati visat cu totii ca e mort! Si asta e doar cel mai scandalos exemplu dintr-o lunga serie.

Dar cand vine vorba de a se uita ceva mai in profunzime la structura si rolul visului, Inception e intr-o categorie destul de virgina. Doar Eternal Sunshine of the Spotless Mind mai incearca o chestie asemanatoare, alimentata probabil de substantele pe care le ia Charlie Kauffman, si putin-putin Total Recall, care suceste lucrurile atat de mult incat renunta la orice speranta de a fi luat in serios. Nolan incearca o chestie tare indrazneata: vrea sa faca o poveste complicata, coerenta si comerciala. Din punctul asta de vedere, calca pe urmele multor SF/ fantasy sagas (Star Wars, LOTR), cu deosebire ca vrea s-o faca dintr-un foc, fara kilometrii de pelicula consumati de povestile astea. A iesit oricum o monstruozitate de aproape doua ore si jumatate, si a ramas prea putin timp pentru efecte speciale, scene de lupta si alte delicii vizuale care in epopeile de referinta ale cinematografiei dau creierului sansa sa se odihneasca. Nu zic ca Inception nu e impresionant vizual, dimpotriva, numai ca tot timpul trebuie sa stai cu ochii pe poveste. Explodeaza masini, au loc lupte de strada, explodeaza strazi intregi, blocuri, avalanse, se modifica peisaje intregi si in tot timpul asta se petrec chestii.

Pentru ca actiunea merge inainte pe cel putin vreo 4 nivele, iar portile dintre ele sunt atat de inguste incat trebuie sa fii tot timpul in alerta sa nu le scapi din vedere. Pana la urma am inteles destul de usor cum sta treaba, de unde incepe si unde se termina, dar prima idee in momentul in care incepe sa ruleze genericul este ca va trebui sa mai vad filmul asta o data, regretand deja celelalte doua ore si jumatate din viata pe care operatiunea asta o sa mi le solicite. Cred ca pe masura ce se revede, filmul lui Nolan incepe sa se subtieze si probabil ca la un moment dat prin poveste apar si ceva gauri, dar inteleg uluiala celor care au iesit de la premiera.

Cu fiecare schimbare de nivel al visului ma gandeam ce cosmar trebuie sa fi fost pentru regizor sa patrunda un asemenea scenariu, scris cam a la Paganini: in asa fel incat sa poata fi executat doar foarte greu de altcineva. Dar Nolan a fost scutit de exercitiul asta de intelegere pentru ca scenariul e scris tot de el, si-atunci e clar ca ideea a inflorit pe indelete in mintea omului.

Filosofia din spatele povestii e simpluta, ce-ar fi fost sa fie si asta complicata? Avem o intrebare deschisa legata de vinovatia lui Cobb in moarte nevesti-sii, dar nu cred ca prea multa lume si-a batut capul cu ea. Speculatiile despre natura visului le credem pe toate, pentru ca sunt axiomele pe care s-a construit lumea filmului.

Pentru o garnitura de actori atat de selecta, am remarcat destul de putine momente de maiestrie. As indrazni chiar sa spun ca e unul din rolurile slabe ale lui DiCaprio. Cillian Murphy e bun, dar cel mai mult mi-a placut Eames, cvasi-necunoscutul Tom Hardy.

Cat despre efectele vizuale, ele sunt impresionante mai degraba prin volumul de munca decat prin rezultat. Chestie reflectata si in genericul de final, in care echipa de efecte cred ca e cel putin dubla fata de echipa de filmare cu tot cu soferi, dar desi remarcabile prin inedit, nu pot sa concureze povestea. Pana la urma nu sunt decat Swordfish + Planeta Maimutelor aduse la zi.

Finalul intentionat ambiguu e o idee frumoasa, dar sunt prea batran sa-mi mai bat capul cu ce se intampla de fapt. E una din doua, sa aleaga fiecare ce-i place. Probabil asa a gandit si Nolan.

E Inception un film bun? Dupa cele mai multe standarde, as zice ca da. Revolutie? Nu prea. Locul 14 IMDB? Eu stiu 14 filme care mi-au placut mai mult. 03:24

Suddenly... aliens!

Prometheus (SUA, 2012), Regia: Ridley Scott

Pentru toate lucrurile bune pe care le are Prometheus, filmul in sine nu e de fapt chiar asa grozav. Nu stiu ce-a vrut de fapt Ridley Scott. Sa fi plecat la drum cu gandul sa faca un prequel la Alien? Cu o asa idee succesul de casa e asigurat, exista o baza de fani puternica a seriei Alien care ar plati pentru orice tampenie in care apare un Alien (ok, Alien vs. Predator a fost un pas cam prea departe, dar am intalnit oameni care s-au folosit si de filmul ala ca sa lipeasca bucati la saga Alien). Pentru ca nu mi-a placut Alien, nu-mi dau seama cum sta treaba exact, dar tind sa cred ca pentru fanii Alien filmul asta o sa fie de referinta. Daca avea ideea povestii din alta parte si a gasit de cuviinta s-o lege cumva de Alien, mi se pare ca e o miscare mai degraba gresita. Exista in Prometheus suficienta substanta epica incat filmul sa stea in picioare de unul singur. Mai mult, exista un final atat de deschis incat ar putea inaugura el insusi o serie. Iar apropierea de Alien si tentativa de a povesti lucruri care sa aiba legatura cu alienii ii submineaza in multe locuri povestea.

Ca sa incepem cu lucrurile pozitive, filmul e in primul rand o incantare vizuala. Din punctul asta de vedere, mi s-a parut ireprosabil. Era evident ca baietii de la efecte vizuale o sa-si faca treaba, dar generozitatea cu care regizorul ne delecteaza cu secvente construite special pentru deliciul ochilor merita apreciata. Scena de inceput (care nu se leaga de absolut nimic din poveste, si nu are alt rol decat de a fi placuta per se si de a genera intrebari) e unul din cele mai bune exemple, dar mai sunt. Capul vorbitor al lui Michael Fassbender, nava extraterestra, hartile cosmice sau costumul mulat al lui Charlize Theron, fiecare in parte isi merita banii de pe bilet. Mi-a placut si ca, desi marseaza pe sexualitate destul de mult pentru un SF cu traditie, Ridley Scott reuseste sa mentina filmul in categoria „General Audience”. Treaba care conteaza mult mai mult decat ar trebui.

Iar punctul culminant si secventa mea preferata este cezariana pe care eroina principala si-o face siesi. Foarte multa intensitate in scena aia si l-am recunoscut in ea pe regizorul unora dintre cele mai bune scene de actiune din istoria cinematografiei. Corpul uman e un mecanism extrem de performant, dar in egala masura dizgratios, dar nu-mi amintesc de vreun alt film in care cineva sa fi exploatat la fel de bine dualismul asta.

Cat despre cele rele... sunt destule, dar e mai mult vorba de cat de dispus esti sa treci peste neajunsuri si sa te bucuri de spectacol. Povestea care sustine actiunea e infiorator de slaba. Batranelul care sponsorizeaza expeditia spatiala, cautarea „originii speciilor”, coincidentele din descoperirile arheologice, toate sunt fire epice care nu mai stau in picioare odata ce ajungi la varsta cartilor fara poze. Am ras tare – si cred ca oamenii care vor vedea filmul asta in anul 2093 or sa rada si mai tare – la ceea ce se vrea a fi baza ideologica din spatele povestii, adica originea extraterestra a umanitatii si „contestarea celor 300 de ani de darwinism”. Mai scadeti din ele, baieti, teoria darwinista a fost definitivata si acceptata ca paradigma stiintifica prin anii `30, deci ar avea vreo 170 de ani de toti la sfarsitul secolului asta. Cand, a-propos, oricat de tare ne-am dori, nu o sa ajungem pe planete populate de fiinte cu ADN indentic.

Cat despre multele lucruri lasate neexplicate... au farmecul lor si stiu ca nu e nevoie ca totul sa aiba sens si orice se intampla sa aiba o explicatie. Dar parca e prea mult. De unde pana unde „creatorii” au inceput sa creeze? Cum au murit? Ce legatura au cu alienii? Incercau sa-i extermine sau sa-i inmulteasca? De unde vin si unde se duc alienii care apar intr-o singura secventa si care n-au legatura cu nimic altceva? Cat despre metabolismul alienilor... ohoo, o gramada de lucruri care se bat cap in cap. Dar probabil ca v-am convins pana acum ca Prometheus nu e genul de film la care sa te duci cu creierul pornit. Ochii si popcornul sa fie in regula. 14:35

When I'm Sixty-four

„Este cu siguranta un eveniment unic, si nimeni nu stie ce se va intampla”

„De fapt a mai fost un jubileu, in 1897” Eu si gura mea mare. „You’re so argumentative” ma cearta Fabrizio. „A mai fost un singur jubileu de diamant”, imi da tot el peste nas. „Jubilee au mai fost”.

Au mai fost, da. Invitatii din studioul BBC depanau tot felul de amintiri, in functie de varsta si de pozitie. Unii tineau minte jubileul de aur, de acum 10 ani. Altii spuneau ca au fost martori si la cel de argint, din 1977. Mai putini, ce-i drept, isi aminteau de incoronarea reginei, din 1952. Si e adevarat, 60 de ani pe tron e un timp lung. Inca suntem prea aproape de evenimente ca sa le putem judeca obiectiv, dar e clar ca domnia Elisabetei a II-a va defini o epoca. Nu stim inca ce se va spune despre epoca asta. Victoria a ramas in istorie ca regina Imperiului Britanic, a cuceririi Africii, Indiei si Oceaniei, cu toate ca ea, saraca, pare sa fi fost interesata mai degraba de viata culturala a regatului. Elisabeta I si-a lasat numele peste o epoca a infloririi culturale, a artelor, a lui Shakespeare, Bacon sau Marlowe, chiar daca principalele ei interese au fost in zona explorarilor geografice si a stabilirii dominatiei engleze in oceanele Atlantic si Indian. Istoria e capricioasa, si o sa ramana in sarcina ei judecata acestei lungi domnii a casei de Windsor.

Exista insa o atmosfera idilica, un aer de poveste care a inconjurat intotdeauna regalitatea britanica. Imi aduc aminte ca anul trecut ne-am adunat cu totii in jurul televizorului (singura ocazie in care am vazut televizorul din sala de conferinte de la Five’s pornit) sa ne uitam la nunta lui William si Kate. Desi e personalitate politica, regina pare sa pluteasca intotdeauna peste disputele intre liberali, conservatori si laburisti, peste schimbarile de guvern, peste scandalurile in care sunt implicati parlamentari, peste dezbaterile despre lira si zona euro sau relatiile economice cu Uniunea Europeana. In general, mie regina mi se pare o batranica tocmai buna de aratat turistilor, si posibil sa nu fie mai mult de atat chiar daca David Cameron a spus ca intalnirile saptamanale cu ea sunt foarte importante.

Dar in aceste ultime trei zile in care s-a sarbatorit ca in povesti jubileul de diamant, mi s-a parut ca Regina Elisabeta a II-a a aratat ceea ce reprezinta de fapt: cel mai important simbol national al Regatului Unit, singurul om care are puterea de a aduce impreuna – indiferent de ocazie – toti cetatenii englezi, scotieni si galezi. Da, chiar mai importanta decat David Beckham, Adele, Sir Alf Ramsey sau Sir Geoff Hurst. N-as putea spune cu exactitate daca si mai importanta decat Paul Mc Cartney, pentru mine el a fost momentul culminant al jubileului, nicidecum iesirea la balcon si parada de avioane de azi. Nici macar parada de 1000 de ambarcatiuni pe Tamisa nu m-a impresionat asa de tare, chit ca nu s-a mai vazut asa ceva de vreo 350 de ani.

La un nivel personal insa, sentimentul cel mai pregnant cu care raman dupa aceste 3 zile de jubileu este unul de frustrare. Frustrare ca ma aflu in mijlocul unei sarbatori de a carei importanta sunt perfect constient, dar totusi nu pot s-o impartasesc. Frustrare ca, desi am vrut sa fiu tot timpul im miezul evenimentelor, participarea mea a fost cel mult periferica. Nici n-ar fi putut fi altfel, in mijlocul milionului de oameni adunati sa vada parada de pe rau, sau al sutelor de mii care au inundat astazi bulevardele dintre Westminster si Buckingham, dintre care nu putini au dormit pe strazi mai mult de o noapte doar ca sa prinda un loc cat mai bun pentru a vedea – de la distanta enervant de mare creata de garduri – procesiunea regala. Frustrare ca, desi mi-as fi dorit, n-am vazut-o nici macar de la mare distanta pe regina. Frustrare la vederea tuturor strazilor inchise si a traseelor turistice redesenate in moduri complet neconvenabile in aceste ultime zile. Astazi, indemnat si de ploaia de afara, nici macar nu mi s-a mai parut ca ar merita efortul de a ma deplasa pana in centru in speranta unui loc de unde sa vad macar parada flotilei aviatice. Am iesit doar putin la cumparaturi si chiar si aici, in West Bombay, pub-ul cartierului era inundat cu oameni, Union Jacks si simboluri aniversare. 02:07