Settle the score

“When Manchester United are at their best I am close to orgasm.”(Gianluca Vialli)

Manchester United - Blackburn Rovers 7-1 (Berbatov '2 '27 '47 '62 '70, Park '23, Nani '48 - Samba '84), Barclays Premier League 2010-2011 Matchday 15, 2010-11-27, Old Trafford, Manchester

Sunt 38 de meciuri intr-un sezon de Premier League. Chiar daca in ultimele sezoane presa incearca sa creeze un eveniment si din momentul in care se anunta programul pentru sezonul urmator, adevarul e ca in afara de cateva foarte vagi detalii, consultarea lui e destul de inutila. In momentul ala, semnificatie au doar vreo 2-3 meciuri. Liverpool, Chelsea, City... poate Arsenal, dar oricum nu cred ca retine cineva datele. Pe la inceputul lui ianuarie e o aglomerare de meciuri traditionala in Anglia. Atunci e important pentru fiecare echipa sa piarda cat mai putine puncte (pentru ca asa se pune problema in perioada aia), si eventual sa se hotarasca daca sacrifica vreun parcurs de cupa pentru o evolutie mai sigura in campionat. Sau invers. Meciurile alea conteaza. Mai e apoi perioada dintre sfarsitul lui martie si inceputul lui mai, "the business end" cum zic englezii. La fel, meciurile alea conteaza pentru ca atunci se trag liniile, si 3 puncte intr-un meci direct cu o contracandidata la ceva atarna mult mai greu.

In rest, raman vreo 25-30 de meciuri in fiecare sezon care, in afara fotbalului propriu-zis, n-au vreo semnificatie speciala si nu sunt mai interesante decat sunt pasii care se fac pe parcursul unei calatorii in raport cu detaliile importante ale calatoriei (scop, motivatie etc.)

Si chiar si asa, la sfarsitul unui sezon si la cateva luni dupa, prea putine meciuri raman in memorie. Tin minte cele doua 0-1 cu Chelsea din sezonul trecut, 0-1 cu Aston Villa, 3-1 cu Arsenal... cam atat. Asta din sezonul trecut. Din urma cu 2 sezoane, si mai putin. Si tot asa, cu cat mergem mai in spate in timp.

Numai ca istoria, in inexplicabilele ei capricii, alege din cand in cand cate un meci care sa ramana. "De povestit nepotilor", sau din seria carora poti sa spui "I was there". Fara legatura cu clasamente, semnificatii, valoarea echipelor si alte tehnicalitati la care istoria ramane rece. Si evident, nu vorbesc de finale, de derbyuri sau de meciuri care atrag in general interes. Fara sa merg mai in spate de fotbalul pe care l-am vazut, ma refer aici la meciuri de genul Tottenham - Manchester United 3-5 din 2001, de Nottingham Forest - Manchester United 1-8 din 1999 sau Manchester United - AS Roma 7-1 din 2007.

Ei bine, cam pe-aici se incadreaza si meciul de ieri cu Blackburn. Sigur ca toata lumea se astepta sa-l castige United, cu inerenta rezerva pentru fani ca baietii in rosu ar putea, intr-un stil de care nu sunt deloc straini, sa faca vreun egal cu atat mai agasant cu cat abia au reusit sa-i prinda din urma pe Chelsea.

Mare parte din grijile astea s-au cam risipit dupa vreo 80 de secunde de joc, cand Berbatov a bagat prima data mingea in poarta lui Robinson cu un picior bine intins pe langa un fundas neglijent, dupa o centrare a lui Nani.

Blackburn obisnuiau sa fie mai periculosi de-atat acum ceva timp, asa ca perspectiva egalarii nu disparuse intru totul. A disparut 20 de minute mai tarziu, cand Park a combinat cu Rooney ca sa ramana singur in fata lui Robinson. Si nu l-a iertat pe fostul titular al nationalei. Nimeni, cred ca nici macar fotbalistii lui Blackburn nu mai sperau c-ar putea sa intoarca un deficit de doua goluri si sa scoata ceva din meciul asta. Dar nici nu se astepta multa lume ca lipsa asta de incredere in fortele proprii sa fie atat de vizibila.

Cand Chimbonda i-a pasat lui Berbatov pentru al doilea gol al bulgarului, a fost un gest de capitulare la fel de semnificativ ca oricare altul dintre cele ramase celebre. Iar cu 3-0 dupa mai putin de jumatate de ora de joc, ramasese doar intrebarea "Cate?"

Cu inca 3 reusite dupa pauza, la care s-a adaugat golul de 5-0 al lui Nani (care, la un asa avantaj, si-a permis sa faca si saltul pe spate care ii pune poza in ziare, dar pentru care la o proba de gimnastica ar fi luat de data asta nota mica), Berbatov a incercat un raspuns, preluand totodata sefia in clasamentul golgeterilor in Premier League.

6-0 e scorul cedarii totale, al declaratiei de inferioritate. Dar, odata depasit punctul asta, ca spectator, vrei mai mult, mai ales cand e evident ca se poate mai mult. 7-0 e deja de poveste, dar de aici pana la un record mai era foarte putin. Distanta pe care baietii lui Ferguson n-au fost insa dispusi s-o parcurga. Au demonstrat ce era de demonstrat, au aratat ca se poate mai mult decat acele 6-0 ale lui Chelsea care bagasera Anglia in sperieti, dar care par acum din alta epoca si, chiar daca Samba a dat golul de onoare cu o finalizare excelenta cu capul a centrarii lui Pedersen, acest 7-1 este deocamdata scorul sezonului. By Manchester United.

Si probabil meciul se va inscrie in seria celor memorabile de care-am mentionat mai devreme, referinta importanta a unui sezon de Premier League dintre cele mai pasionante de care imi aduc aminte.

Pe langa scor, mai sunt detalii care fac din dupa-amiaza de ieri o amintire memorabila. Am vazut o echipa a lui United dezlantuita, un fotbal atat de incantator incat a evocat tuturor spectatorilor "vremurile bune", oricare ar fi fost alea. Am vazut o serie de vreo 6 pase intre Rooney si Berbatov printre fundasii adversi care aproape m-a facut sa exclam "gemenii golului!", pentru ca la fel aratau si magicienii Cole si Yorke in cele mai bune momente ale lor. L-am vazut pe Nani dribland in cascada vreo 4 fundasi si mi-am adus aminte ca a mai fost la United la un moment dat un portughez care stia sa faca la fel. Am vazut pasele filtrante in fata careului date ba de Rooney, ba de Park, ba de Evra care m-au facut sa ma gandesc la intelegerea telepatica dintre fotbalisti de care vorbea Cantona.

A fost, pe scurt, unul din meciurile care te fac sa te indragostesti de fotbal. E adevarat ca Blackburn aproape ca n-au existat pe teren, si e greu de spus daca a fost vorba doar de o zi foarte proasta a baietilor lui Big Sam sau daca diavolii au fost pur si simplu irezistibili. Dar mi-ar placea sa-i vad pe United in aceeasi forma si impotriva lui Chelsea.

A pariat cineva pe scor exact?

300

Colocviu Leibniz - Berkeley - Secţiunea BERKELEY: Principiile cunoaşterii omeneşti, 2010-11-20, Sala 208, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

De obicei cand ajung la cate un eveniment de genul asta, ma astept sa invat ceva nou. De fiecare data se intampla, doar ca spre deosebire de alte evenimente de acelasi gen, am plecat de la colocviul despre George Berkeley cu sentimentul ca asteptam mai mult. Asta e cumva normal, o data pentru ca, spre deosebire de colocvii care abordeaza o tema vasta, greu de epuizat si actuala (desi actualitatea lui Berkeley se judeca subiectiv, in functie de interesele de studiu) cum ar fi etica si fenomenologie sau etica aplicata, un colocviu despre Berkeley atrage mai putini specialisti (pentru ca exista mai putini specialisti), iar amploarea evenimentului se reduce proportional, cantitativ vorbind; a doua oara, pentru ca Berkeley, spre deosebire de cele mai grele nume ale filosofiei, este un filosof in cea mai mare masura decriptat. Operele ii sunt cunoscute, studiate si plasate in context, ideile i-au fost intelese si interpretate, limba si epoca activitatii lui Berkeley sunt accesibile asa ca orice cercetare despre irlandez pleaca de la premisa ca intr-un fel, raportul optim de eficienta a cercetarii asupra subiectului a fost deja depasit. Cu alte cuvinte, orice contributie noua la intelegerea lui Berkeley presupune un efort nejustificat de mare.

Pentru mine insa, care sunt departe de a fi vreun expert in Berkeley, care doar cu greu ma pot numi student la filosofie si care sunt doar interesat de domeniu, cele petrecute ieri au fost o lectie destul de utila si care a adus destul de multe noutati, fie si numai prin prisma faptului ca a pune in discutie subiectul este un alt fel de a il intelege fata de simpla lectura. Nemaivorbind de faptul ca am avut ocazia de a-l auzi pentru prima data pe Mircea Flonta, fapt interesant in primul rand pentru ca este unul din cei mai mari specialisti de limba romana in Wittgenstein, apoi pentru ca este un nume de marca al filosofiei romanesti de azi.

Dl. Flonta a deschis sectiunea Berkeley a colocviului vorbind despre antisubstantialismul lui Berkeley si felul in care filosoful britanic foloseste mijloacele sceptice impotriva scepticismului. Ideea centrala a comunicarii a fost ca aceleasi argumente pe care Berkeley le aplica impotriva materiei pentru a identifica oamenii ca spirite active si pe Dumnezeu ca spirit suprem pot fi folosite si in cealalta directie, tocmai impotriva existentei spiritelor active si in sprijinul unui materialism strict. O idee bine sustinuta si usor de imbratisat, care lasa deschisa intrebarea (nerezolvabila, de altfel) "ce se intampla de fapt?" Exista o substanta prima ca suport al tuturor fenomenelor fizice, sau tot ce interpretam a fi lumea fizica este perceptie si manifestare a unor fenomene transcendente?

Intrebarea mea daca modelul fizic acceptat astazi (conform caruia materia e doar interactiunea unor forme de energie care se desfasoara in spatiu gol) l-ar sustine in vreun fel pe Berkeley a fost descalificata de dl. Flonta cu un argument surprinzator, dar de uz larg: filosofia, religia si stiinta nu raspund acelorasi intrebari si nu converg spre cunoasterea aceluiasi obiect. Materia, asa cum este inteleasa in fizica inseamna altceva decat materia despre care vorbeste Berkeley, cu toate ca nu-mi dau seama , in acest context, care ar fi utilitatea studierii unui obiect despre care convenim ca este aprehensibil.

Ioan N. Rosca, prin intermediul caruia il cunosc pe Berkeley, a incercat o reabilitare a fostului episcop aratand in primul rand ca Berkeley insusi traseaza anumite limite idei lui esse es percipi (a fi inseamna a fi perceput) prin introducerea lui Dumnezeu ca spirit perceptiv suprem. Apoi, spune Rosca, exista o suma de creatii contemporane care au radacinile in ideile lui Berkeley. Eu am retinut doua lucruri: primul este Borges in scrierile caruia s-ar gasi principiile antimaterialismului berkeleian, al doilea este ideea - cu o oarecare popularitate in psihologia de azi - cum ca actul perceptiv ar fi anterior senzatiei si ca senzatia ca forma de reflectare psihica simpla a realitatii este de fapt un derivat al actului mai complex al perceptiei, care ar fi de fapt prima etapa a interactiunii intre lume si subiectul cunoscator.

Din prezentarea lui Radu-Bogdan Uszkai n-am retinut mai nimic, probabil pentru ca ideile imi erau indeobste cunoscute. Mai e posibil si sa-mi fi plecat mintea aiurea in momentul prezentarii, poate spre nostalgia unui somn mai lung in noaptea de dinainte.

Penultima prezentare a zilei a fost a lui Ioan Uivaroşi, care a inceput prin a savura abandonarea interpretarii lui Berkeley ca antimaterialist si a vorbit despre nominalismul britanicului si argumentele indreptatirii lui. Pe scurt, nominalismul berkeleian sustine ca numele se refera la o serie intreaga de obiecte individuale si ca ele nu desemneaza idei abstracte, universale, principiul comun al respectivei serii de obiecte individuale. O prelungire a certei universaliilor, aceasta idee o contrazice pe cea a lui Descartes conform careia ideea de triunghi, de exemplu, este acel concept abstract care ne permite sa cream orice triunghi, de orice fel.

Din nou, ramane deschisa intrebarea ce se intampla de fapt in minte? In ce fel interpreteaza creierul obiectele? Care este mecanismul care ne permite ca, dupa ce intelegem 100 de scaune (de exemplu) de forme, culori si dimensiuni diferite ca fiind scaune, sa afirmam ca si un al 101-lea obiect, cu forma, dimensiune, culoare etc. diferite de toate celelalte 100, este si el tot scaun? Banuiesc ca ramane in sarcina psihologiei sa determine cat este abstractizare si cat este analogie in raportarea omului la obiecte.

Domnul Uivarosi duce insa ideea nominalismului ceva mai departe, avand un razboi personal cu psihologia si cu un anumit mod al ei de a diagnostica anumite simptome. El spune ca este periculoasa atribuirea de nume specifice unor seturi de simptome generale, pentru ca asta ar induce ideea unei ALTE boli decat cele cunoscute si unei unitati a tratamentului. Exemplele lui au fost gulf-war syndrome si sindromul deficitului de atentie datorat hiperactivitatii la copii.

Incheierea a folosit o expresie care mi s-a parut atat de caraghioasa incat o sa incerc sa-i descopar si sensul la un moment dat. "Briciul lui Occam pe barba lui Platon" a spus d-l. Uivarosi, dar nu mai tin minte in legatura cu ce.

Ultima prezentare a zilei a apartinut lui Marin Balan, care a incercat sa acrediteze ideea conform careia, pentru ca nu se desprinde complet de ideile medievale si pentru ca imprumuta argumentatia lui Occam in anumite teze sustinute, contributia lui Berkeley la dezvoltarea filosofiei ar trebui minimalizata. Ioan Rosca s-a opus acestui argument, si pe buna dreptate, cu toate ca intentia d-lui Balan a fost probabil aceea de a oferi o perspectiva diferita asupra incadrarii istorice a lui Berkely mai degraba decat a-l descalifica pe acesta ca nume major al filosofiei moderne.

Ziua s-a incheiat cu o sesiune de discutii libere, condusa admirabil de Mircea Flonta si care a sintetizat gandirea berkeleiana in cele doua mari teme ale britanicului: critica substantialismului si critica ideilor abstracte. Plasandu-l in contextul cultural al vremii, dl. Flonta a aratat si ca cele doua aspecte impotriva caruia Berkeley a trebuit sa lupte au fost instituirea fizicii ca stiinta forte si verificabila de catre Newton, ceea ce deplasa accentul de pe Dumnezeu ca entelehie, ca izvor al miscarii lumii (Newton propune modelul Dumnezeului lenes, acela care, odata ce a creat materia si legile miscarii se poate retrage din lume) si John Locke si sistemului lui de idei care, din postura de cel mai ilustru ganditor al acelui timp, era un reper obligatoriu pentru intreaga intelectualitate engleza a perioadei dintre secolele XVII-XVIII.

Legat de nominalism, Mircea Flonta a atins si ideea ca la 200 de ani dupa Berkeley Wittgenstein va da o rezolvare inedita acestei problematici prin teoretizarea jocurilor de limbaj si prin ilustrarea faptului ca acelasi cuvant isi moduleaza sensul dupa mediul in care este folosit.

O idee personala care a reiesit din alaturarea interpretarii lui Dumnezeu ca logos, ca rationalitate pura, din antichitatea greaca pana in crestinismul timpuriu cu ideile despre limbaj ale lui Berkeley, dar si cu ideea ca matreia este doar o interfata, un fel de comunicare al lui Dumnezeu cu omul, este ca Dumnezeu, gandit ca Fiinta suprema, nu poate folosi limbajul. Limbajul influenteaza, contamineaza si pana la un punct chiar modeleaza gandirea, asa ca rationalitatea pura, atotstiinta, poate exista doar in absenta limbajului. Astfel, felul de a se exprima al lui Dumnezeu ramane materia, iar existenta in intregimea ei este o iradiere a Fiintei supreme. Stiu ca nu e nimic nou in asta si ca e un enunt care circula de ceva mai bine de 2000 de ani, e insa foarte util in clarificarea intelegerii mele. Nu sunt de acord cu Berkeley atunci cand vorbeste de vointa lui Dumnezeu, pentru ca a avea vointa presupune lipsa atotputernicei.

Tonul cu care s-au incheiat discutiile a fost anecdotic, degenerand inspre intrebarile fundamentale ale filosofiei. S-a criticat Russell si s-a laudat Coppleston in privinta cunoasterii istoriei filosofiei, iar Mircea Flonta a spus ca filosoful, creatorul de filosofie, este de multe ori mai putin erudit decat profesorul de filosofie. Este o clarificare necesara si asta, intre filosof si profesor de filosofie.

Am plecat cu promisiunea unui nou colocviu anul viitor, legat de David Hume si de implinirea a 250 de ani de la publicarea Principiilor Morale ale scotianului. Daca se sar tot cate 50 de ani o data, oare despre ce sa va vorbi in 2016?

Time's a wastin'

Aston Villa - Manchester United 2-2 (A. Young pen. '72, Albrighton '76 - Macheda '81, Vidic '85), Barclays Premier League 2010-2011 Matchday 13, 2010-11-13, Villa Park, Birmingham

Parca in fiecare sezon Villa par o echipa mai putin amenintatoare decat in anii trecuti, si totusi de fiecare data reusesc sa se strecoare pe-acolo pe sus, prin zona locurilor de Europa League. Totusi, anul trecut vedetele lor erau vedetele ligii (Ashley Young, Milner, chiar Dunne, poate si Agbonlahor), iar O'Neill parea tot timpul sigur pe ce face si fiecare punct pe care il pierdeau arata a exceptie mai degraba decat a regula. Anul asta, fara O'Neill, cu o iesire rusinos de devreme din Europa League si cu un inceput de sezon in care nu s-au regasit, Villa pareau sortiti sa piarda trenul de Europa. Dar usor-usor Houllier incepe sa-si faca simtita prezenta si deja a descoperit un fotbalist cu mare potential in persoana lui Albrighton, aflat azi la al doilea gol in 3 meciuri.

Asa se face ca United, desi au presat inca de la inceput si desi au inceput cu doua varfuri, au fost inghesuiti destul de bine intr-o prima repriza in care Villa a avut nu doar doua bare, ci si ocaziile mai clare. Iar Berbatov n-a vrut sa anuleze aspectul asta al reprizei, sutand pe langa dintr-o pozitie excelenta in ceea ce a fost cea mai buna dintr-o serie destul de scurta de ocazii ale diavolilor.

Altfel, o repriza destul de neremarcabila, iar baietii de la Daily Mail deja se pregateau sa recicleze din titlurile de la meciul cu City, titluri in care "Boring" ar fi fost scris cu litere groase. Numai ca, dupa vreo ora de lalaiala vanduta drept fotbal, cineva a hotarat - si pe buna dreptate - ca oamenii care au venit astazi pe Villa Park merita ceva mai mult pentru biletele pe care le-au platit. Treaba s-a transmis in teren si imediat s-au luat masuri. Prima, penaltyul care n-a fost.

E adevarat, felul in care Agbonlahor l-a depasit pe Vidic merita un gol, dar dupa ce a pasat, mie mi s-a parut ca Wes Brown a incercat doar sa se interpuna intre Young (care venea din spate) si minge. Contactul a fost inevitabil, dar Young a fost cel care a atacat. Au cazut amandoi, iar la viteza cu care se desfasoara lucrurile, Mike Dean avea justificare pentru orice decizie. A hotarat penalty pentru Villa, si un 1-0 care prefigura prima infrangere a sezonului.

Se prefigura chiar o infrangere urata cand Albrighton a facut 2-0 4 minute mai tarziu, la un contraatac de toata frumusetea al gazdelor. Saracul Wes Brown... m-am bucurat pentru el la inceputul meciului, mi se pare ca merita mai multe sanse pe postul de fundas dreapta decat pustiul Rafael, prea indragostit de atac si cu suficient timp sa-si rafineze jocul. Numai ca astazi, ambele goluri primite au venit pe tura lui. El a acordat penaltyul si tot el l-a lasat foarte, foarte usor pe Ashley Young sa trimita o centrare in careu la capatul caruia Albrighton, scos din offside de Brown, a aparut excelent in spatele lui Rio si a impins mingea in poarta goala.

Daca s-a fi terminat 1-0 din penaltyul lui Young, mi-as fi spus ca o decizie gresita de arbitraj nu e niciodata o scuza. United ar fi trebuit oricum sa inscrie, iar cine joaca la 0-0 merita sa piarda intotdeauna.

United insa a inceput sa joace abia dupa 2-0. Poate ar fi bine sa inceapa meciurile cu handicap, pentru ca echipa din ultimul sfert de ora a aratat atat de diferit fata de cea din primele cinci incat daca n-ar fi fost fetzele jucatorilor, se putea crede usor ca-s altii. Iar astia din ultimul sfert de ora au inceput sa atace pe toate partile, in toate felurile, si sa caute poarta cu pofta unui pradator hamesit.

Primul a gasit-o Macheda cu un sut de la 20 de metri. Exterior, mingea s-a dus spre vinclu si a intrat in poarta foarte aproape de bara. Un nume pe care Brad Friedel il uraste, Federico Macheda.

Probabil vreun contract de publicitate dubios stipula ca golurile sa vina doar in pachete de doua in interval de cinci minute, pentru ca la patru minute dupa golul lui Macheda, Vidic a egalat cu o lovitura de cap din careu. Centrarea a venit din actiune, pe faza cursiva, si chiar daca mingea a intrat in poarta pentru ca Friedel a fost obturat de proprii fundasi, Vidic merita laudat pentru felul in care a aparut in careul adversarilor pe faza de actiune.

Probabil e printre cele mai mari cosmaruri din fotbal, sa te aperi in fata lui United in ultimele minute de joc. Dupa golul lui Vidic, scenariul previzibil indica o victorie in minutele de prelungire, mai ales ca au fost 5. Dar Villa a stiut sa negocieze destul de bine cele 10 minute ramase, reusind sa salveze un punct din cele 3 care pareau doar cu putin inainte deja adjudecate. Mai mult, au si terminat meciul in atac, chiar daca unul mai mult la trecerea timpului decat la obtinerea victoriei.

Chiar daca pana la urma au fost 4 goluri, meciul a fost spectaculos si memorabil iar United ramane neinvinsa, rezultatul nu prea ajuta campania pentru titlu. Chelsea are maine sansa sa se duca la 6 puncte distanta. Ceea ce e cam mult.

Interesanta declaratia lui Ferguson de dupa meci: "Inca cinci minute si-am fi castigat."

Normal, United nu pierde niciodata.

Rodrigo Diaz de Bolivar

Gabriel Garcia Marquez - Generalul in labirintul sau, Editura RAO, Colectia Opere XX, Bucuresti, 1996

Traducere de Mihaela Dumitrescu dupa El General en su laberinto, 1989

Am tot incercat sa imi dau seama ce urmareste Marquez cu cartea asta.

Evident ca pentru el, care e columbian, numele lui Bolivar are o rezonanta cu totul diferita decat pentru mine. Pentru clarificare, asadar, cateva vorbe despre ce insemna pentru mine Simon Bolivar inainte de a citi cartea asta:

Pentru mine, Simon Bolivar e un nume imens, care ar trebui tatuat cu litere ingrosate pe toata suprafata Americii de Sud, intre Capul Horn si Istmul Panama. Un vizionar, un progresist, un mare luptator, erou si figura legendara, Bolivar a fost unul dintre cei binecuvantati de soarta cu forta de a smulge gloria din mainile istoriei, plecand de la nimic si ajungand la nemurire pe un drum care a presupus calcarea in picioare a unuia dintre cele mai infricosatoare imperii care au chinuit vreodata pamantul.

Aportul adus de carte la aceasta imagine e mai degraba indirect, prin documentarea enciclopedica pe care am facut-o paralel cu lectura propriu-zisa. Ma asteptam, evident, ca acest nimb ilustru sa fie estompat de contextul istoric, de amanunte ignorate, de miscari geopolitice obscure etc., cum se intampla de obicei. Ei bine...

O privire sumara in biografia personajului aseaza un mare semn de egalitate intre ea si istoria moderna a unei mari bucati din continentul sud-american. Bolivar, se pare, chiar a fost unul din acei extrem de putini oameni care au gasit iesirea de sub opresiunea vremurilor. Un fel de Cid modern pe care doar fierbanteala sangelui sud-american atat de amestecat si micimea oamenilor l-au impedicat sa adauge durabilitate marii opere politice pe care a imaginat-o: o America Latina unita.

Ce face in plus Marquez este sa adauge acestei figuri o dimensiune romantica. Acvafortele e la el acasa, romanul e o mare definite a acvafortelui: Bolivar, imbatranit inainte de vreme, cazut in dizgratie si bolnav, mergand doar cu cativa pasi inaintea propriei morti e singurul care straluceste in roman. Figura lui e atat de masiva, atat de clar conturata si atat de stralucitoare incat pare ca devine aproape o povara pentru corpul imputinat pe care Bolivar il poarta spre ultima destinatie. O serie intreaga de personaje se perinda prin fata generalului, dar nimeni nu reuseste sa capteze atentia, nimeni nu merita prea multa cerneala intr-o poveste cu o curgere altfel destul de lenta. Personaje fara indoiala importante, atat in viata lui Bolivar cat si in istoria teritoriilor bolivariene, prieteni sau dusmani, toti sunt cernuti de sita istoriei. Totusi, ca intr-un tablou cristic, daca ne uitam cu atentie, exista la baza imensei figuri centrale doua siluete ce se disting din multime: Jose Palacios si Manuela Saenz.

Ambii sunt arhetipuri, ca si cum autorul ar fi fost prea ocupat sa le mestereasca si lor o personalitate si ar fi folosit modele prefabricate. Personal, ma apropii afectiv mai mult de Jose Palacios. Valetul devotat, dezumanizat prin identificarea cu nevoile stapanului, dar tocmai prin asta atat de uman. Fidelitatea e o mare virtute, iar supunerea e o lectie din care niciodata nu am invatat destul. Jose Palacios le are pe amandoua. Isi cedeaza opinia si vointa si primeste la schimb evitarea toanelor generalului si accesul in straturile cele mai profunde ale sufletului stapanului lui. E un schimb bun, dar unul impus de natura lucrurilor, nu un rezultat al negocierilor intre doua parti. Jose Palacios accepta si acest targ cum accepta orice, cu acel maiestuos "Ce gandeste stapanul, numai dansul stie." si isi asuma si un rol aditional de confident, de supapa a frustrarilor unui om cu care istoria a fost nedreapta. Mi s-a parut punctul culminant al actiunii acela in care Jose Palacios este pentru prima data hotarat si foarte radical: atunci cand generalul il include in testament si ii lasa o suma mare de bani cu sentinta ca "Asa e drept", Jose Palacios isi dezvaluie esenta: "Drept e sa murim impreuna".

Manuela Saenz e aproape opusul. Femeia puternica si hotarata, amanta care il domina pe cel nascut sa domine, Manuela apare doar episodic si ramane o prezenta spectrala, de fundal, fara sa-si piarda prin asta din autoritate. Ea e cea care se lupta cu toti adversarii generalului atunci cand acesta e coplesit de lupta cu propriile slabiciuni.

Si in afara lor, Bolivar. Mare, umpland tabloul si construind o antiteza cu el insusi care se

constituie in principala intriga a romanului. Am putine indoieli ca Marquez are pentru Bolivar mai putin respect decat ar fi rezonabil sa aiba. Exista un respect latent, relevat prin formula folosita pentru a-l numi pe Bolivar pe tot parcursul cartii: generalul. Evident, Simon Bolivar a fost mult mai mult decat pur si simplu "general", dar asta e apelativul la care autorul, asemenea soldatilor din anturajul personajului, se sfieste sa renunte. Astfel ca "general" devine pana la urma un atribut care reuneste intreaga paleta de calitati pe care le are un om care se masoara cu istoria. E o forma de respect minimala, dar cu atat mai valoroasa.

In afara ei, doar deconstructie si demitizare. Toate esecurile lui Bolivar, toate neajunsurile lui sunt detaliate pe indelete, aproape savuros. Asta m-a facut sa ma intreb care este de fapt mesajul din spate. Generalul e in dizgratie, urat de cei pe care i-a eliberat, bolnav, evitat de dusmani si de prieteni deopotriva, neputincios, irascibil, curvar si nesuferit. Fiecare tablou, fiecare etapa a ultimei lui calatorii pare o lovitura de ciocan pe care Marquez o da cu forta in imaginea generalului din constiinta comuna. Stilul pare de un obiectivism mimat, asemenea jurnalistilor de tabloid, cu opriri lungi asupra celor mai mici neajunsuri comportamentale justificate de scuza rigurozitatii informatiei.

Am navigat greu printr-o curgere lenta a naratiunii pe parcursul celor 250 de pagini si m-am uitat cu uimire la aceasta imagine pe tot parcursul lor: un om marunt in lupta cu un colos neputincios, fiecare crezandu-se victorios, fiecare neputincios in sistemul de referinta al celuilalt. Pana cand, in final, la multumiri, si la doar cateva randuri dupa ce noteaza moartea lui Bolivar ca un fapt divers, Marquez ofera o posibila cheie de lectura: "Mai mult decat gloria personajului ma interesa atunci fluviul Magdalena...". Sa fi fost totul o mare inscenare, deci? Sa ne fi pierdut vremea uitandu-ne la personaj, cand de fapt fundalul ar fi trebuit sa ne intereseze? Marquez asa zice.

Ei bine, dupa cartea asta, despre domnul Marquez raman cu o parere mai proasta decat inaintea ei. Judecat dupa asta si dupa Despre dragoste si alti demoni, mi se pare ca Marquez nu-si merita faima, si cu atat mai putin nobelul. E posibil sa ma insel, e posibil sa ratez esenta, mai ales ca toata lumea ma indreapta spre Toamna patriarhului sau Veacul de singuratate, dar e posibil sa nu-i mai dau sansa reabilitarii celui care m-a plictisit vreme de doua romane.

Intr-un fel intortocheat, despre Bolivar raman cu o parere mai buna, iar daca asta e intentia autorului, trebuie sa-i recunosc cel putin ingeniozitatea metodei. Sa ma edific cred ca mai e nevoie de cel putin inca o lectura pe care o vad insa ca foarte improbabila.

Extrasele:

"... nepasarea lui nu era nici inconstienta, nici fatalism, ci trista certitudine ca ii era scris sa moara in patul sau, sarac si gol, nemangaiat de recunostinta poporului."

"[Jose Palacios] Nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca si refuzase sa invete cu argumentul simplu ca nu era intelepciune mai mare decat a boilor."

"nu sistemele politice, ci excesele lor sunt cele care dezumanizeaza istoria."

"[Dragostea] E ca si cum ai avea doua suflete in acelasi timp."

"In graba de a-si satisface nevoile amoroase, era in stare sa schimbe fata lumii numai ca sa mearga si sa se intalneasca cu ele. Odata satisfacute aceste nevoi, ii era de ajuns iluzia de a le regreta in amintire, daruindu-li-se de departe prin scrisori pasionate, coplesindu-le cu cadouri ca sa nu fie dat uitarii, dar fara a-si lasa macar o particica din viata in voia unui sentiment ce aducea mai degraba a vanitate decat a iubire."

"tot ce-am facut a fost numai cu scopul ca acest continent sa fie o unica tara independenta, si aici nu m-am contrazis niciodata si n-am avut nici o ezitare. [...] Restu-i vacs!"