Hard Thames

Fulham - Manchester United 2-2 (Davies '57, Hangeland '90 - Scholes '11, Hangeland o.g. '84), Barclays Premier League 2011 Matchday 2, 2010-08-22, Craven Cottage, London

Imi amintesc, pe la inceputul anilor 2000, cand United domina categoric intrecerea interna, ca erau doua meciuri de care ma speriam intotdeauna. Arsenal avea pe atunci o echipa grozav de buna, cu care au luat si titlul in 2001, dar in afara de "bragging rights", de onoare, chiar daca se pierdeau puncte cu ei, treaba se nivela pana la final. Exista in schimb Blackburn. Din 2001 pana in 2006 United n-a reusit sa castige pe Ewood, iar Blackburn capatasera in ochii mei un aspect infricosator. Si numele ii ajuta. Blackburn, "ardere neagra" (?), echipa dintr-un oras minier, fara pretentii, cu un fotbal dur si lipsit de veleitati tehnice.

Ei bine, Fulham n-are cum sa devina la fel. De cand ma uit la Premier League, Craven Cottage mi s-a parut cea mai cocheta, cea mai prietenoasa si cea mai accesibila locatie dintre toate stadioanele Premier League. Cu aspectul lui de teatru elisabetan, stadionul lui Fulham mi-a fost principalul obiectiv turistic cand am vizitat Londra. A doua echipa preferata a tuturor, Fulham, isi joaca meciurile intr-una din cele mai linistite zone ale capitalei engleze, langa Bishop's Park, pe malul Thamisei, intre siruri de case cu aspect victorian si statuia lui Johnny Haynes, cel mai reprezentativ fotbalist care a imbracat vreodata tricoul alb.

Sezonul trecut este ilustrativ pentru felul in care e vazuta Fulham. Desi a jucat o finala de cupa europeana, ceea ce greii Albionului n-au mai reusit, Fulham n-a scapat de privirile condescendente sau de admiratia ca o mangaiere pe un crestet de copil pentru "Uncle Woy" si "frumoasa" echipa pe care a construit-o. Pe Craven Cottage, pana si venirea la echipa a unui magnat plin de bani, cum a fost cea a lui Al-Fayed, e vazuta de restul ligii mai degraba ca o gluma buna decat ca o posibilitate reala de a face performanta.

Dar iata ca aceasta micuta si draguta echipa de sub podul Putney tinde tot mai mult sa devina buturuga mica de care se tot impiedica baietii mari. Pentru United cel putin, dupa astazi, acoperisul in panta si balustradele ornamentate din peluza Johnny Haynes tind sa devina o priveliste de cosmar. E a treia oara consecutiv cand diavolii nu castiga in SW6, iar daca molcomul Hodgson contribuia din plin la imaginea idilica a cottagers, sub Sparky Hughes e foarte posibil ca Fulham sa capete un aspect mult mai agresiv. In special impotriva diavolilor, pentru ca e clar ca Hughes are probleme nerezolvate in ceea ce-l priveste pe SAF.

Bine, dar pana la urma n-ar trebui sa fie asa grav. Dupa un 0-2 si-un 0-3, acest 2-2 ar trebui sa insemne chiar un reviriment la lui United, nu? Ei bine, poate in vreuna dintre celelalte lumi posibile asa ar fi. Dar in momentul in care Chelsea incepe cu doua rezultate de 6-0, in momentul in care amintirea titlului pierdut sezonul trecut pentru un singur punct e proaspata, in momentul in care principala rivala da 105 goluri pe sezon in timp ce suporterii diavolilor aprind lumanari pentru conditia fizica a singurului marcator serios din echipa, atunci acest 2-2 atarna mult mai mult. Sper sa nu se ajunga acolo, dar in mai 2011 e posibil sa tot auzim vorbe de genul "daca luam 3 puncte cu Fulham...".

Odata ajuns aici, mi se pare inutil sa mai repet ce sezon grozav are Paul Scholes, pentru a treia oara din trei cel mai bun om de pe teren. Golul lui ar fi trebuit sa incheie meciul, dar United n-a mai presat si in general a jucat fara ambitie, cu chef de inceput de sezon. Chicarito si Berbatov pare un cuplu de atac ce-ar putea sa functioneze chiar si in lipsa lui Rooney, dar cei doi mai au nevoie de ceva timp sa-si invete pozitiile in teren.

Gazdele insa, de fiecare data cand reuseau sa iasa ceva mai organizat din aparare, deveneau periculoase in atac, avand o jumatate superioara care devanseaza mijlocul lui United cam la toate capitolele: forta, viteza, tehnica... Avertismentul lui Etuhu din prima repriza a fost scos de van der Sar cu un reflex de poveste, dar olandezul n-a mai putut face nimic la egalarea lui Simon Davies din adoua repriza, cand ambii fundasi centrali au gresit ingrozitor. Mi se pare ca Johnny Evans are toate atuurile in fata lui Rio Ferdinand, dar sunt sigur ca intr-o situatie similara Rio, asa incet cum e el, nu l-ar fi lasat pe Duff sa paseze de acolo. Iar Vidic a lasat mingea sa se intalneasca cu on nemarcat in mijlocul careului, greseala de neacceptat si la antrenamente.

La 1-1, cu jumatate de ora ramasa din meci, evenimentele pareau totusi sa curga in favoarea diavolilor. Cu cinci minute ramase, asta parea o certitudine. In intervalul asta si-a facut aparitia al doilea marcator pentru diavoli din sezonul trecut, golgeterul fara chip, Autogolul. Autogol a urmarit o minge centrata din corner pana la 6 metri in fata portii, apoi s-a folosit de piciorul lui Brede Hangeland sa o bage in poarta, nestanjenit de nimeni. 2-1, sa rasuflam usurati. Si mai mult, sa ne linistim de tot, pentru ca Peter Walton si-a facut pomana cu un penalty acordat foarte usor, dupa ce Duff a scapat mingea in mana. Beleaua e ca Autogol l-a adus si pe prietenul lui, si el prezent de cateva ori sezonul trecut, Penalty Ratat. Penalty Ratat i-a soptit lui Nani sa suteze incet, pe jos si fara fenta, in asa fel incat Stockdale sa poata sa respinga, iar portughezul s-a conformat.

Hangeland, care tocmai prinsese gustul golului, a inchis tabela marcand cu o lovitura de cap si la poarta celalalta, atat de puternic incat desi van der Sar a atins mingea, n-a reusit s-o scoata de pe traiectorie. Iar cele 4 minute de prelungire care-au urmat golului de 2-2 n-au mai folosit la nimic, nici macar la lamentarile lui Ferguson la adresa arbitrajului. De fapt, declaratia scotianului e chiar atipica, spunand ca Fulham au meritat un punct. Pai si mind games? Probabil e prea devreme.

Half decent player

Manchester United - Newcastle United 3-0 (Berbatov '33, Fletcher '41, Giggs '85), Barclays Premier League 2011, Matchday 1, 2010-08-16, Old Trafford, Manchester

Acel 6-0 cu care Chelsea a urat bun venit in noul sezon de Premier League echipei lui Tamas imi aminteste de o secventa foarte sugestiva din Hidalgo, filmul cu Viggo Mortensen in rolul principal. In momentul in care se da startul cursei, toti concurentii, in special favoritii, pornesc in galop nebun fara sa tina seama ca e vorba de o cursa lunga, de anduranta in primul rand, ca invingatorul va fi cel care va avea cea mai mare viteza medie, nu cea mai mare viteza de varf si ca in nici un caz nu vor putea mentine acel galop prea mult timp. In mijlocul cavalcadei nebune, Viggo Mortensen incearca sa-si linisteasca animalul care, sub efectul adrenalinei, se chinuie sa tina pasul cu ceilalti. Doar putin timp mai tarziu, cand reusesc sa ajunga din urma plutonul, personajul lui Viggo Mortensen ii adreseaza calului o replica pe care o gasesc memorabila: "What did I tell you, little brother? It's all for show."

Chelsea n-o sa castige toate meciurile cu 6-0, iar Premier League e o cursa lunga, in care, invariabil, toate competitoarele vor aluneca, la un moment sau altul. Este mult mai important locul pe care termini decat cel de pe care incepi. Chiar si asa, insa, prima etapa e de cele mai multe ori o declaratie de intentii si interese, si sunt convins ca, daca nu s-ar fi luptat intre ele, cele 4 echipe care se bat pentru cele doua locuri vacante de Champions League ar fi inceput si ele puternic. Asa, s-au multumit cu doua egaluri care nu spun nimic prin prisma rezultatului si trebuiesc interpretate doar uitandu-ne la joc. Doar Villa a avut liber la umflat muschii, si a facut-o surprinzator de bine tinand cont de plecarea lui O'Neill si de faptul ca Milner (care intre timp a semnat cu City) si cei doi Young sunt cu mintea mai degraba la transferuri. Everton, echipa care inchide plutonul urmaritor, e obisnuita cu inceputurile slabe, asa ca infrangerea de pe Ewood n-o sa-i dea prea multe frisoane lui Moyes.

Avand norocul sa joace luni seara, United a avut la dispozitie nu doar o zi de pregatire in plus, dar si ceva mai mult de 24 de ore in care sa reflecte la rezultatele etapei si sa se hotarasca in ce fel vrea sa abordeze problema. Un start bun are importanta lui, dar sa fi incercat sa se compare cu scorul de tenis al lui Chelsea ar fi fost nebunie. E adevarat si ca un start ca cel de anul trecut, cu doar un gol si 3 puncte dupa primele doua meciuri cu nou-promovate poate avea repercusiuni importante in mai 2011, asa ca diavolii au intrat pe teren concentrati, hotarati sa nu dea cotofenelor sansa pe care Burnley a avut-o sezonul trecut.

S-a jucat frumos, United au stapanit jocul cu usurinta si de o maniera categorica, dar Newcastle nu a aratat ca ar fi genul de echipa care sa puna probleme, asa ca singura problema de lamurit a ramas, dupa doar cateva minute de joc, cea a scorului. Chiar daca Andy Carroll a avut o lovitura de cap periculoasa la jumatatea primei reprize iar Ferguson a remarcat pe buna dreptate ca pustiul are un joc aerian de invidiat, cate o pereche de centrari razlete, dintre care nici una nu s-a finalizat cu sut pe poarta, a fost singurul aport ofensiv al cotofenelor in acest meci.

Oamenii in rosu, nici ei n-au aratat c-ar avea vreo mare pofta de gol, in nici un caz foamea de nestavilit a lui Chelsea, si abia dupa jumatate de ora petrecuta in jumatatea adversa Berbatov a dat un gol pe care il poate vinde ca executie de exceptie, dar la care cred ca si zeita Fortuna ar merita credit, macar de-un assist. Pana la pauza, Fletcher a facut 2-0 cu o executie frumoasa, din intoarcere, dar pe fondul unei aparari de tot rasul a oaspetilor din nord.

Acum ar trebui sa ne oprim din povestit si sa vorbim putin despre batrani. Se spune, de obicei de catre fani si de obicei cu ingrijorare, ca United n-are mijlocasi de creatie. Vorbim de mijlocasi centrali, de playmakeri, pentru ca benzile - sa fim seriosi - sunt mai mult decat acoperite. Nani-Evra si Neville-Valencia, cu Obertan, O'Shea si gemenii da Silva care pot intra oricand inseamna 4 oameni capabili pe doua posturi. Fara sa mai vorbim de Giggs sau Park, nici ei straini de jocul in benzi. Ei, si m-am gandit... oare echipa din 1999, cea care a castigat cam tot ce se putea castiga, cu ce playmaker a jucat? In centru erau Ronnie Johnsen si Roy Keane, ale caror calitati creative starnesc rasete mai mult decat orice altceva. Si atunci, ca si acum, pericolul venea din benzi, unde defilau Beckham si Giggs. A fost intotdeauna jocul preferat al lui Ferguson, obsedat permanent de latirea campului de atac, si este marca fotbalului britanic, chiar si asa, alterat de magia tehnicitatii continentale cum se gaseste astazi. Problema falsa, asadar, desi nu neg ca mi-ar placea un creator in spatele varfurilor, de teapa lui Lampard sau Gerrard. Ah, dar United il are acum pe Scholes. Pentru a doua oara consecutiv omul meciului, roscovanul care in ultimul deceniu a arat in toate felurile axul central al terenului de pe Old Trafford pare ca s-a stabilit acum undeva in cercul de la jumatate, imprastiind pase cu precizie chirurgicala. A renuntat la suturile de la distanta, la loviturile de cap, la goluri, la sprinturi, la munca asidua si chiar la jocul dur care il facea campionul cartonaselor in sezoanele trecute, si totul pentru un plus de creativitate. Sigur ca, la cei 37 de ani ai lui, vocile nemultumite par justificate atunci cand spun ca nu va putea fi o prezenta permanenta si ca aceste prestatii bune nu fac decat sa creasca inaltimea de la care va cadea forma lui Scholes. Impotriva lor insa exista un intreg set de argumente: pana acum, Scholes a jucat deja 180 de minute si a facut-o mai bine decat toti ceilalti de pe teren, fara sa aiba probleme fizice; bineinteles ca nu va putea acumula 38 de aparitii in sezon, dar este o garantie excelenta ca, in momentul in care va intra, va fi capabil sa produca declicul de care e nevoie in momente de criza. Asa cum bine observa Ferguson, sezonul trecut a fost primul fara accidentari pentru Scholes dupa multi ani, si asta se simte acum. Este, in tot cazul, destul de bine pentru un fotbalist pe care mai toata lumea il vedea terminat acum 5 ani, cand o problema la ochi l-a tinut pe bara un sezon intreg, la 32 de ani.

Ah, si-apoi a intrat Giggs. Un alt fotbalist fara varsta, galezul a inceput sa alerge pe teren din prima secunda, cu pofta de joc pe care o arata doar tinerii ca Gibson sau Welbeck atunci cand simt ca au sansa sa se lupte pentru un loc in prima echipa. Mie unul mi se pare dificil sa mai tin socoteala recordurilor lui Giggs. Cele mai multe meciuri pentru United... 800 si nu stiu cat erau ultima data, dar cresc incontinuu, nu era cazul sa i se recalculeze meciurile lui Bobby Charlton acum doi ani pentru a-l ajuta pe Giggs sa bata recordul. Este al... 20, 21-lea sezon pentru United? Naiba mai stie. Singurul fotbalist care a marcat in fiecare sezon de Premier League... probabil dintre putinii care mai tine minte infiintarea Premier League... Macheda avea pe atunci 11 luni.

Ceva mai putin de un sfert de ora i-a trebuit lui Giggs - intrat in locul lui Nani in banda stanga - sa marcheze golul al treilea, dintr-un vole spectaculos, in pamant, reluarea unei pase care -a gasit perfect, demarcat, in centrul careului, in pozitie ideala de sut. Da, de la Scholes.

Si s-a incheiat. Un meci fara probleme, in urma caruia semnele de intrebare sunt oarecum de alta natura. De ce n-a dat Rooney gol? E grava lovitura lui Evra? Si, poate cel mai important, cam de cate ocazii are nevoie Berbatov sa dea un gol?

Voi incheia anecdotic, cu o mica povestioara ce poate nu-si are locul aici, dar eu nu i l-am gasit nicaieri altundeva. Whispers Pub, pauza meciului, moment in care abordez un englez - prezenta permanenta in bar - sa-l intreb despre sansele lui United in sezonul abia inceput. Pe langa previziunile lui, in care nu cred (1. Chelsea, 2. United, 3. City, 4. Tottenham, 7. Liverpool, 20. Aston Villa - daca vine Maradona), am mai smuls si o poveste interesanta, dar si bucatelele de atitudine englezeasca pe care le savurez de fiecare data cu placere. Povestea, citata din memorie: "tin cu United de mai bine de 40 de ani. Casa mea e la 6 mile (10 km) de Old Trafford. In copilarie, am locuit pe strada pe care locuia si Bill Foulkes, iar in copilarie jucam fotbal cu copii lui. Imi amintesc ca la un moment dat, prin '69 sau '70, baiatul lui Bill Foulkes a iesit cu tricoul din finala Cupei Campionilor din '68 si a jucat fotbal cu noi in tricoul ala. Doamne, ce paruiala si-a luat..." "De ce?" "Pai tu de ce crezi? A dat tricoul jos de pe perete, l-a scos din rama... tricoul original din finala Cupei Campionilor!"...

E o poveste.

28 days later

Credeam ca sevrajul de dupa terminarea campionatului mondial va fi ceva mai lung si mai dureros. Am scapat totusi destul de ieftin, cu doar cateva dupa-amiezi de nedumerire existentiala si lipsite de fotbal. Apoi, cu vara, cu agitatia orasului si cu tentatiile de tot felul, fotbalul s-a retras cuminte undeva in fundal, lasandu-ma sa-mi vad de viata mea. Fix 28 de zile. Atat a trecut intre finala mondialului - de un anost rivalizat doar de cea precedenta, cel putin prin prisma raportului asteptari/manifestare - si primul meci serios al noului sezon. Noul sezon din Anglia, evident, las sa treaca pe langa mine inca un sezon amar din campionatul romanesc, la finalul caruia sper ca un anume nume sa dispara cel putin de pe scena publica.

Community Shield, meciul care deschide in mod traditional sezonul, este si el luat la pretul unui amical ceva mai de soi de aproximativ toata opinia publica, cea care conteaza. Nici pentru mine nu a avut rezonanta unui meci cu miza, iar directia in care avea sa plece acea farfurie argintie cu stema Albionului grefata pe luciul metalului mi se parea prea putin importanta. Mai importanta decat un trofeu care poate fi castigat cu un offside la limita, un sut norocos sau vreun penalty aruncat aiurea mi se parea atitudinea cu care United se va prezenta in fata principalilor rivali la titlu in ultima umflare de muschi neoficiala dinaintea noului sezon.

Nu mi s-a parut deloc incurajator faptul ca United nu prea a atins mingea in primul sfert de ora, dar usor-usor, cu tenacitatea saxona cu care au cucerit cele mai multe dintre lucrurile cu care se lauda, diavolii au pus stapanire pe joc, si au lovit in cel mai potrivit moment cu putinta. La finalul primei reprize, Scholes a aruncat o pasa de 60 de metri la punct fix desprinsa dintr-un master class pentru Rooney, care a facut schimb de locuri cu magistralul Valencia. Defensiva londonezilor a fost derutata de schimbul asta, iar in centrul careului lui Hilario s-a cascat un mare spatiu gol, in care pasa lui Rooney s-a intalnit cu piciorul lui Valencia - in postura de varf, iar executia a fost iminenta si nemiloasa, cu toata nespectaculozitatea ei.

Incurajator, United au inceput vijelios repriza a doua si, in ciuda catorva incercari ale lui Chelsea la care van der Sar a avut de fiecare data raspunsul potrivit, diavolii n-au scazut ritmul pana cand n-au obtinut si al doilea gol. Chicarito a fost de data asta la finalizare, si in ciuda unei executii teribil de defctuoase, mingea a intrat in poarta, dupa o mica oprire in fata mexicanului care si-a platit cu aceasta mica doza de ridicol felul gresit in care a preluat mingea, la 5 metri de poarta goala. Debut cu gol pentru tanarul de 20 de ani care promite sa devina principala tinta de transfer a lui Real Madrid in maxim 2 ani. Si 2-0 pentru United care parea sa-i aiba la degetul mic pe cei care le-au suflat titlul aproape din mana in sezonul trecut.

Au urmat cinci minute de lancezeala, in care baietii lui Fergie incepusera deja sa astepte finalul meciului. Mare greseala atunci cand joci cu Chelsea, iar in minutul 83 Salomon Kalou a redus din diferenta dintr-o respingere a unui van der Sar ireprosabil, in ciuda acestui gol. 7 minute de speranta pentru albastrii, animati si de intrarea lui Drogba, in finalul meciului. Sperante ucise insa de Berbatov, care a inchia tabela cu un lob superb. Executie care nu justifica in nici un caz apatia care-l caracterizeaza in general pe bulgar, dar care da extraordinar de bine intr-o compilatie cu care un agent vrea sa-si vanda jucatorul cu aproape 50 de milioane de euro.

Diavolii au trecut asadar cu bine peste cateva hopuri importante si pot intra cu un moral bun in noul sezon. Posesia prelungita a lui Chelsea din primele minute, fortarea albastrilor de dupa 2-1 care amintea de cosmarurile Bolton acasa si Blackburn in deplasare de sezonul trecut, integrarea lui Chicarito si apetitul pentru gol, toate temeri importante ale suporterilor ce par, cel putin dupa acest meci, nejustificate. Ca bonus, un prim trofeu pe care la sfarsit n-o sa-l mai numere nimeni, dar care ia ochii cand se aseaza impotriva soarelui de august.

O saptamana mai tarziu, alaltaieri dupa pranz, a venit si adevaratul moment zero al anului fotbalistic 2010-2011. Stiu ca e un sentiment greu de inteles pentru mireni, dar acel prim fluier al lui Andre Marriner de pe White Hart Lane a avut pentru mine rezonanta miilor de dopuri de sampanie care explodeaza vesele in miezul noptii de anul nou, alaturi de urari de bine si de promisiuni si sperante, reiterate religios in fiecare an.

Tottenham - Manchester City a fost un inceput cum nu se poate mai bun pentru acest nou sezon in care Big 4 s-a mutat mai jos, si in care, exceptandu-le pe singurele doua favorite reale la titlu, United si Chelsea, marea batalie va fi pentru locurile 3-4, ochite de Spurs si de City, dar pe care Liverpool si Arsenal n-or sa vrea sa le cedeze asa de usor.

Ma asteptam la un egal in care prudenta sa fie cuvantul de ordine, in conditiile in care toata lumea asteapta cu sufletul la gura sa vada daca avansul de jumatate de lungime de la plecarea in cursa pentru Champions League 2011 va fi dat de milioanele aruncate iresponsabil de City sau de intelepciunea sugubeata a lui 'arry coroborata cu managementul inteligent al lui Levy. Ei bine, nu tocmai prudenta a fost cuvantul care a caracterizat prima repriza, pentru ca Spurs au inceput cu doua planuri de rezerva si au atacat insistent pe tot parcursul primelor 45 de minute. Cu triunghiul Huddlestone-Modric-Defoe in centru si cu linia Lennon-Crouch-Bale pentru mingile inalte, amenintarea lui Spurs venea de peste tot, si mai tot timpul. Exista o unanimitate de pareri in faptul ca doar prestatia excelenta a lui Hart a facut ca City sa se aleaga cu ceva din meciul asta. in locul lui Given, m-as grabi sa-mi caut echipa. Bonus, vreo doua suturi de la distanta de toata frumusetea ale lui Huddlestone, pe care nu-l banuiam capabil de asa ceva. Iar daca aceasta teribla ofensiva de 6 nu merge, Redknapp il are la dispozitie si pe Pavlyuchenco, inca departe de potentialul lui maxim in Anglia.

Meciul s-a mai domolit in repriza a doua, iar Spurs s-au multumit si cu un punct in conditiile in care lui David Silva i-au trebuit doar 45 de minute de fotbal sa se acomodeze la Premier League si sa devina periculos pentru defensiva gazdelor. In afara de el, insa, City n-a aratat deloc cum trebuie, lasarea lui Adebayor pe tusa a fost total neinspirata, iar pentru binele lui Mancini, ar fi bine ca Balotelli sa aiba un impact puternic si mai ales rapid. Cei 11 oameni care au jucat sambata pe White Hart Lane nu au aratat in nici un fel ca cele aproape 100 de milioane cheltuite in vara asta de seicii din Abu Dhabi au adus vreo valoare adaugata echipei.

Sa-i vedem deseara la lucru si pe United, dupa care voi incerca sa-mi las parerile ceva mai ample despre aceasta prima etapa. Eu sper la un 7-0, doar pentru a fura primul loc de la Chelsea inca din start. ar fi o mare lovitura de moral, dar e prematur si nerealist. 3-0, pronosticul meu, sper ca Rooney sa inceapa tare.