Viva John Terry

He could've won the cup, but he fucked it up (Cantec popular. Foarte popular)

Chelsea - Manchester City 2-4 (Lampard '42 '9 (pen.) - Tevez '45 '76 (pen.), Bellamy '51 '87), Barclays Premier League 2009/10 Matchday 28, 2010-02-27, Stamford Bridge, London

Nu prea am inteles de ce asa mare galagia in jurul lui "Terrygate". E o problema intre doi barbati, care ar trebui rezolvata intre doi barbati, si care nu priveste in nici o masura publicul larg, consumatorii de fotbal sau fotbalul in sine. Evident, asta nu o face mai putin amuzanta, si probabil asta e aspectul pentru care presa insista sa redea in cele mai mici detalii orice reactie la tensiunile create la orice nivel din cauza aventurii pe care John Terry a avut-o cu mama copilului lui Wayne Bridge.

Am fost surpins ca un om asa de serios cum e Capello a luat atat de brusc si de irevocabil decizia de a-i lua lui Terry banderola de capitan al Angliei pentru o chestie care n-ar fi trebuit sa iasa din dormitorul omului in primul rand. Dar pana la urma, pierderea unui om poate fi castigul altor vreo 300 de milioane, pentru ca - indiferent daca are legatura sau nu - infrangerea pe care Chelsea, condusa din teren de Terry, a suferit-o azi in fata unui Manchester City pentru care Wayne Bridge s-a achitat de sarcini onorabil, dar nu extraordinar, va fi asociata de toate partile implicate cu conflictul dintre cei doi barbati.

Si iata cum, dupa finala Champions League din 2008, in urma careia John Terry si-a auzit numele cantat cu multa bucurie in Stretford End, fundasul londonez pune din nou umarul la castigarea unui trofeu de catre Manchester United, combatandu-le rivalii din interior. Din nou, nu-l vad pe Terry vinovat pentru infrangerea lui Chelsea din 2008. Un penalty ratat e mai mereu un accident, si se poate intampla oricui. Dovada e ca eroul acelui sezon si, pe undeva, si al acelei seri, Cristiano Ronaldo, si-a ratat si el penalty-ul, fara impact asupra deznodamantului. Mult mai grava si mai decisiva mi se pare indolenta care se citea pe fata lui Anelka la ultimul penalty, acela pe care l-a trimis incet si previzibil, mana cereasca pentru van der Sar. Dar istoria, femeie capricioasa, l-a retinut pe John Terry, si e posibil ca, daca in mai Rooney va fi cel care va gusta argint, John Terry sa se pricopseasca cu vreun alt cantecel pe numele lui, tot fara sa fie principalul vinovat pentru fapte.

De-asta greselile astea aparent micute e mai bine sa fie evitate. Chiar daca astazi Hilario s-a ridicat la inaltimea numelui lui la primele doua goluri incasate, chiar daca Obi Mikel l-a lansat ideal pe Tevez pentru a egala cu un minut inainte de pauza, chiar daca prestatia lui Belletti a fost jenanta si mutarile lui Ancelotti neinspirate, toate camerele au fost pe John Terry. Si chiar daca atunci cand Tevez, "the twat from Argentina" asa cum este alintat acum in jumatatea rosie a Manchesterului, a sarit la gatul lui atitudinea lui Terry a fost una foarte cerebrala si controlata, nimeni nu se va sfii sa il rada si sa il arate cu degetul. "Dupa ce ca e vinovat de catastrofa echipei sale, si posibil de pierderea titlului, mai si sare la bataie", vor spune.

Of, John Terry, leul din stema Albionului, ce rau ai ajuns! "The lions slips tonight" au cantat batjocoritor, si nu s-au mai oprit de atunci. Iar tu le dai in continuare motive. De-asta zic, greselile astea marunte, despre care iti spui ca n-or sa conteze, e mai bine sa nu le faci. O sa ma bucur pentru al patrulea campionat consecutiv, dar parca preferam o competitie ceva mai cinstita. O competitie de fotbal, nu una in care sa conteze cine cu nevasta carui coleg s-a incurcat.

Dar viata e nemiloasa, mai ales cand urci pe un piedestal si-apoi, de la inaltimea de la care toti oamenii se vad mici, aluneci. Asa ca o sa ma alatur lor, hienelor care canta "Viva John Terry" de fiecare data cand vad Chelsea blue in fata ochilor. Iar rasul asta, oricat ai fi de tare, te afecteaza. Pana intr-acolo incat Milito a trecut de tine ca de un jalon.

Nu-i nimic, sansa mantuirii ne e tot timpul la indemana. Pentru tine, sper sa fie campionatul mondial. Noroc cu Fat Frank, macar el a dat doua goluri care imi vor salva cat de cat o etapa de Fantasy Premier League, altfel dezastruoasa.

Les Diaboliques

AC Milan - Manchester United 2-3 (Ronaldinho '3, Seedorf '86 - Scholes '36, Rooney '66 '74), UEFA Champions League 2009/10, Last 16, 2010-02-16, San Siro, Milano

Cand joci impotriva lui AC Milan, e normal sa ai o oarecare strangere de inima, indiferent de raportul de forte din momentul respectiv. Presa are si ea o contributie, amintind pana la exasperare de reintalnirea lui Beckham cu fosta echipa si de faptul ca United n-a eliminat niciodata Milan. Apoi, rossoneri si-au facut un nume din a castiga lucruri jucand uracios.

Iar cand meciul incepe cu un gol al lui Ronaldinho cand inca nu era prea clar cine la ce poarta ataca si atentia era inca la cat de bine arata echipamentul alb, treaba nu arata deloc prea bine. Noroc ca increderea nu sta nici in context, si nici in primele cinci minute de joc, indiferent de desfasurarea lor, ci intr-un fel de abordare a jocului care, asa cum spun englezii, a pus atributul Mare langa Britania.

Meciul a inceput deci cu acel sut cu exteriorul al unui Ronaldinho nemarcat la marginea careului, urmare a unei executii tehnice a lui Evra la vreo 80 de metri de unde s-ar fi potrivit. Van der Sar a fost pacalit de pendularea piciorului, probabil, iar mingea s-a dus linistita spre coltul lung, spre bucuria autorilor impresionantei coregrafii dinaintea stratului partidei.

Daca ar fi fost vorba de Milanul de acum vreo 2-3 ani, meciul ar fi putut la fel de bine sa se si termine la 1-0, in minutul 3. Numai ca acum, cu vreo 3 brazilieni in primul unsprezece si o echipa chipurile intinerita, diavolii milanezi par a avea o parere mai buna despre ei insisi, si se prea poate ca asta sa-i fi pierdut.

AC Milan a continuat asadar sa atace in primele minute, avand chiar inca vreo doua ocazii mari, la sutul de la 20 de metri al lui Ronaldinho care a musct pamantul chiar in fata portarului, si la sutul din intoarcere al lui Antonini, de langa mult prea neglijentul Rafael.

Cu timpul insa, United a pus stapanire de joc, ajutata si de linia de 5 de la mijloc, si a inceput sa dea drumul combinatiilor in viteza si centrarilor de pe benzi. Milan s-a aparat insa bine (a se citi aglomerat), in tot cazul mult mai bine decat se obisnuieste in Anglia. Asa se face ca, desi a avut multe mingi, Nani a putu prelucra util destul de putin, iar Rooney n-a fost pus in valoare aproape deloc in prima jumatate de ora. Simtind insa ca pana la urma or sa cedeze daca mentin ritmul asta, milanezi au incercat si ei sa combine in viteza, jocul lor capatand pe alocuri un aspect caraghios, ca acela al copilului gras care incearca sa tina pasul in viteza cu colegii lui mult mai supli.

Iar deturnarea meciului a fost totala odata cu primul gol al lui United, in minutul 36. Centrare din corner, iar Scholes a marcat cu o miscare a la Henry, lovind mingea cu piciorul de sprijin intr-un gest in care cu greu s-ar putea banui intentia. Dar mingea a intrat in plasa, asistata de bara si de non-combatul lui Dida, iar asta e cea mai relevanta latura a executiei.

Dupa pauza United a inceput chiar mai in forta, simtind si dorind o victorie linistitoare. Dupa ce a coordonat mai toate atacurile lui United timp de o ora, a terorizat banda stanga milaneza si s-a comportat ca un veritabil play-maker, Nani i-a lasat locul lui Valencia, care nici macar nu se apropie de tehnica portughezului, dar care a avut nevoie de doar doua minute pentru a centra decisiv.

Desi italienii erau in avantaj la numar de brazilieni, se pare ca noul Pele s-a nascut de partea asta a Atlanticului, si umbla acum sub numele de Wayne Rooney. Pele alb s-a gasit la capatul centrarii lui Valencia si l-a executat pe Dida cu o lovitura de cap lobata care a aterizat in plasa laterala, pe interior.

Vreo 10 minute mai tarziu, Rooney a demonstrat inca o data de ce este in acest moment cel mai complet jucator de fotbal in activitate, desprinzandu-se din mijlocul fundasilor centrali milanezi ( Nesta si Favalli, nu orice fraieri) si finalizand cu eleganta o alta centrare decisiva. 3-1, scor la care San Siro a tacut si a inceput sa se depopuleze. In timpul asta, singura contributie a milanezilor la joc a fost o lovitura libera aruncata de Beckham in tribune si cateva biciclete ale lui Ronaldinho oprite de cele mai multe ori in picioarele fundasilor englezi.

Leonardo a simtit ca e cazul sa faca ceva, asa ca a aruncat in lupta artileria grea. Clarence Seedorf, omul care-a castigat mai multe Cupe ale Campionilor decat Europa de Est, si canibalul Pippo, un fel de Boogie Man al antrenorilor de pretutindeni. A iesit Beckham, si a fost unul din putinele momente in care camerele carului de transmisie au reusit sa-l gaseasca.

Intrarea celor doi s-a vazut imediat, iar lucrurile rele ce aveau sa urmeze au fost prevestite de un sut al lui Ambrosini, scos greu de sub bara de van der Sar. Cu cinci minute inainte de final, batranul Seedorf a executat magistral mingea de 3-2. Calcai pe spate, o schema cu care Hernan Crespo castiga Cupa Uefa in 1999, si pe care fotbalistii se feresc sa o incerce de frica ridicolului. Nu e si cazul lui Seedorf, om al carui stil are o eleganta aparte, iar daca exista vreun amanunt datorita caruia sa se poata spune ca Milan a meritat vreun fel de rezultat din meciul asta, atunci aceasta executie a lui Seedorf trebuie sa fie acel amanunt.

Era minutul 85 si milanezii au terminat mecul in atac, incantati de perspectiva brusca a unui meci egal. Era insa prea tarziu pentru ca apararea engleza sa mai greseasca decisiv si, desi inghesuita, United a terminat meciul victorioasa, pentru prima data in fata lui AC Milan, in deplasare.

Hype-ul creat in jurul lui Beckham si-a confirmat asteptarile de mare fas, englezul nefiind in joc decat statistic. Pato este probabil cel mai celebru fotbalist de care n-a auzit nimeni, iar Huntelaar inca trebuie sa confirme ca poate fi si intr-un campionat mare golgetterul uluitor care era la Aiax. Astfel ca toata ofensiva milaneza a fost pusa in carca lui Ronaldinho, de departe cel mai bun jucator al gazdelor in seara asta, cel care a aratat ca nu a uitat in Italia chiar tot fotbalul care i-a adus Balonul de Aur in 2006.

United si-a facut jocul obisnuit in fata unui adversar neobisnuit. Spre deosebire de echipele englezesti, Milan nu prea pot fi surprinsi pe contraatac, stiu cum sa opreasca constructia la mijloc sau sa se apere in 10, iar atacurile pozitional la poarta lor se opresc la limita ultimei treimi, intr-o zona din care patrunderile sunt mult mai dificile decat de la 16 metri.

Ramane scorul, o prima victorie a lui United in deplasare la AC Milan, si mari sperante la calificarea in sferturi. Sper doar ca Milan sa inceapa si pe Old Trafford cu Pato si Beckham titulari, si cu Seedorf si Inzaghi rezerve.

Stiff Upper Lip

Pierre Boulle – Podul de pe Raul Kwaï, Editura Humanitas, 2004

Traducere de Manole Friedman dupa Pierre Boulle – Le Pont de la Riviѐre Kwaï, 1952

Pierre Boulle trebuie sa fi fost un om extraordinar. Biografia lui, rezumata intr-o jumatate de pagina la inceputul cartii, concureaza in spectaculozitate cu tot romanul care-i urmeaza. Dupa ce a absolvit politehnica – o aventura in sine – ajunge in Indochina intr-un moment deloc potrivit. 1938, cu doar putin inainte de aprinderea ambitiilor imperiale japoneze. Parcursul lui e dintre cele mai spectaculoase: soldat francez, spion, prizonier de razboi, soldat englez, veteran decorat. Tot acest traseu spectaculos si intotocheat e comprimat in acest spectaculos roman de razboi in care fiecare etapa a vietii lui Boulle devine un personaj.

Avem in primul rand povestea colonelului Nicholson si a resturilor regimentului sau, 500 de oameni capturati de japonezi si trimis intr-un lagar de munca de la granita dintre Thailanda si Birmania pentru a construi un pod, parte a unei viitoare magistrale de linie ferata. Apoi e povestea unui comando englez de trei oameni cu o misiunea de sabotaj constand in a arunca in aer fix acelasi pod pe care oamenii lui Nicholson il construiesc.

Podul din titlu este probabil imaginat de autor ca protagonistul romanului, capatand, pe masura ce lemnul birmanez se infige in nisipul thailandez intru gloria Japoniei, un caracter cat se poate de englezesc, asemenea creatorilor lui.

Dar cel mai interesant personaj al cartii este colonelul Nicholson, militarul desavarsit, un tip de o rigurozitate atat de profunda incat daca am schimba perspectiva nu are cum sa nu devina caricatural. Tipologia e una destul de des intalnita in literatura universala, dar abordarea e interesanta. Colonelul Nicholson e construit aproape exclusiv din concepte, ceea ce anihilieaza veridicitatea personajului, dar ii sporeste farmecul. Datoria este suprema ratiune in viata pentru colonel, iar ordinele si regulamentele sunt percepte urmarite cu o fervoare supra-religioasa. In aceste limite se desfasoara logica colonelului, grija pentru oamenii lui, generozitatea, rationalitatea si marinimia lui, iar toate la un loc alcatuiesc personalitatea lui Nicholson, care straluceste dintre paginile cartii cu o forta mai mare decat a vrut sa-i confere autorul.

Cu un asemenea personaj conceptualizat, fiecare intamplare prin care trece colonelul devine dilema etica. E mai corect sa asculti un ordin gresit decat sa alegi cu de la tine putere o varianta nu doar mai avantajoasa, ci si mai rationala? E mai corect sa te supui propriilor rigori militare decat sa urmezi regulile mai laxe ale prizonieratului? E mai corect sa accepti distrugerea fizica decat compromisul? E mai corect sa executi cu constiiciozitate ordinele inamicului decat sa-l sabotezi? Chiar daca atitudinea colonelului este in fiecare dintre aceste cazuri una fara echivoc, fiecare dintre cele de mai sus ramane o intrebare deschisa pe marginea careia se poate reflecta. Si ce putem cere mai mult de la o carte decat ocazia de a reflecta asupra unor intrebari esentiale?

Mai mult, actionand in logica unei etici protestante in varianta Max Webber asezonata cu o rigurozitate britanica, colonelul ne ofera si cateva maxime universale: inactivitatea e nesanatoasa, in timp ce activitatea productiva este suportul fericirii (idee specific occidentala, cu atat mai puternica cu cat viziunea orientala asupra vietii e privita de autor cu dispret), iar libertatea si fericirea nu depind de realitati materiale, ci sunt constructe mentale care capata o si mai mare vigoare in conditii de adversitate exterioara.

Interesanta este insa pozitia colonelului in finalul cartii, practic unica situatie in care regulamentele si etica occidentala nu mai pot ajuta, ele sprijinind cu aceeasi forta ambele alegeri. Atunci cand morala, legile si regulamentele tac, sau cand vorbesc cu aceeasi forta din directii antagonice, aceea este situatia in care se da adevarata masura a caracterului unui om. Daca i-as fi judecator, as fi tentat sa spun ca Nicholson rateaza aceasta proba. Acceptarea conditiei de Sisif si a propriei inutilitati pare a fi o atitudine mai nobila decat apararea propriilor principii pana cand acestea devin distructive.

Sigur, cartea nu se rezuma la dileme morale si este in primul rand un roman de razboi pasionant, valoros si stilistic si documentar, chiar daca uneori personajele secundare par superficiale si chiar daca valoarea rigorismului englez si a viziunii occidentale asupra vietii sunt supraestimate in raport cu optica orientala. Privindu-i bibliografia, autorul trebuie scuzat ca nu se chinuie sa inteleaga felul de a fi japonez. Pana la urma, Pierre Boulle a fost soldat, nu antropolog.

Ce mi-a atras insa atentia si ce m-a facut sa spun ca fixismul si meticulozitatea englezeasca, pe care autorul nu se sfieste sa le laude de fiecare data si despre care vorbeste aproape cu adoratie, trec de la sublim la ridicol doar printr-o mica schimbare de optica a fost un amanunt pe care l-am constientizat activ abia dupa ce am citit ultima coperta a cartii. Pierre Boulle e francez.