I got booked

Hm... cica sa scriu despre captura de la cele mai recente targuri de carte. Hai sa vedem. Sambata, 21 noiembrie 2009, Sala Dalles, Kilipirim, care e de obicei cel mai nespectaculos dintre cele trei mari targuri de carte anuale din Bucuresti. La Kilipirim m-am dus fara mari sperante, dar am plecat cu:

G.W. Hegel - Lectii despre Platon, Humanitas, 5 RON

Colectia Phi de la Humanitas contine carti esentiale pentru filosofie, dar care au ratat de putin mainstreamul vremii lor, din motive diverse. Despre cartea asta in particular nu stiu mai multe decat scrie pe coperta, dar protagonistii respectivei coperti sunt doi oameni despre care as vrea sa invat mai multe. Pentru asta cred c-o sa ma ajute.

Pitagora - Imnurile Sacre, Herald, 15.5 RON

Canturile divine al lui Zarathustra, Herald, 14 RON

Doua carti pe care le urmaream, ambele fara prioritate mare in ordinea lecturilor mele, dar repere obligatorii in drumul intelegerii inceputurilor gandirii speciei umane. Acum le am. Ramane doar sa le citesc si sa le inteleg.

Si cam asta a fost Kilipirimul. Un bilant oricum mai bogat decat ce ma asteptam, pentru ca nu m-am dus acolo cu gandul sa cumpar ceva, cat mai degraba ca avanpremiera la Gaudeamus. Unde am ajuns joi pe la pranz, si am profitat din plin de lipsa de aglomeratie pentru a casca indelung ochii pe unde mergeau picioarele, pret de vreo patru ore. Lista de achizitii am inceput-o repede, de la primul stand pe langa care am trecut:

Mircea Constantinescu - Cand toca la Radu-Voda, Editura Militara, 3 RON

Am fost incurajat in primul rand de pret, apoi de faptul ca am auzit multe despre cartea asta, care se vrea, si probabil si este, un demers mai degrama istoric decat literar in vederea evocarii unor perioade din medievalitatea Bucurestilor (care se incheie de facto abia prin al treilea deceniu al secolului XX). Desi are subtitlul "Roman documentar", cred ca al doilea este cuvantul cheie.

Apoi, am trecut pe langa un stand la care nu am putut sa ma hotarasc intre Organon, Metafizica si Etica Nicomahica ale lui Aristotel, toate usor reduse, toate peste 25 RON. N-am mai luat niciuna, dar cred ca asta a declansat isteria cumparaturilor care a urmat. Prima victima:

Platon - Banchetul si alte dialoguri, Mondero, 16 RON

Celelalte dialoguri sunt Apararea lui Socrate, Criton, Charmides si Phaidon, plus capitolul pe care Diogene Laertios il dedica lui Platon. O carte bogata la un pret bun, mai ales ca Platon si Aristotel sunt doi filosofi cu a caror gandire nu esti niciodata complet pus la punct, si fara de care iti lipseste baza pentru orice altceva a creat omenirea in ultimele doua milenii si jumatate. Inca ocolesc Republica, probabil cea mai interesanta pentru ce incerc sa studiez, dar deocamdata timpul e singura marfa care imi prisoseste.

Rene Descartes - Discurs asupra metodei, Mondero, 6 RON

Jean Jacques Rousseau - Contractul Social, Mondero, 8 RON

In serie cu Platon, ambele mi s-au parut chilipiruri si ambele erau in bibliografia obligatorie a vietii mele. Nerabdarea cu care ma gandesc la ele deja a capatat o forma superioara.

Legendele Fotbalului - Roberto Baggio

Luat din inertie de la niste oameni care vindeau o serie de zece DVD-uri cu legende ale fotbalului. Desi recunosc doza de inertie cand l-am cumparat, chiar imi doream niste materiale video ample cu Baggio, unul dintre fotbalistii mei preferati din toate timpurile, si singurul dintre cele 10 "legende" ale seriei de care m-am atasat emotional. As vrea, evident, si un DVD cu Cantona, dar probabil trebuie sa astept seria "Dumnezeii fotbalului". Cu un singur numar.

Asta a fost inelul exterior. Abia apoi am coborat la nivelul central, unde stau de obicei cele mai mari edituri, nu inainte de a rata o sinteza despre literatura patristica scoasa de Patriarhie. Oricum, editura Patriarhiei este un obiectiv pe care trebuie sa-l vizitez curand, si poate ii va veni randul atunci si acestei carti.

Mayank Chhaya - Dalai Lama. Omul, calugarul, misticul, Paralela 45, 18 RON

Ii dau tarcoale cartii asteia de cand am vazut-o prima data, dar in fata unui chiosc de ziare niciodata nu se iveste ocazia potrivita sa dau 26 RON pe o carte despre care cel mai probabil stiu deja ce contine. Dalai Lama nu isi separa biografia de conceptiile politice, filosofice, etice, religioase, stiintifice sau diplomatice, asa ca multe lucruri noi nu cred ca voi afla din aceasta biografie. Dar curiozitatea a fost mare, si reducerea de 7 lei a fost impulsul care a inclinat balanta spre cumparare.

Michael Sturmer - Putin si noua Rusie, Litera, 10 RON

Octavian Paler - Viata pe un peron, Litera, 10 RON

Oricat as vrea sa evit, tot trebuie sa cotizez putin si la editurile mogulilor, pentru ca trusturile lor, care dau cartile la pachet cu ziarele si mult mai ieftin, traseaza directia de urmat in industria literara. De data asta am contribuit cu 20 RON la cauza mogulului Felix, luand la schimb o carte care pare actuala, bine scrisa si impartiala despre Putin si Rusia lui, entitati care trebuiesc atent studiate, si o alta, de Paler, pe care mi-a recomandat-o multa lume si pe care n-as fi gasit-o nicaieri mai ieftin.

Frederic Strauss, Anne Huet - Cum se fac filmele, Humanitas, 10 RON

Desi probabil stiu ce scrie si in cartea asta, am simtit ca mi-ar prinde bine cateva lectii teoretice despre lucruri pe care le-am invatat dupa ureche. In plus, pretul e foarte bun si n-am mai vazut cartea pana acum. Am plecat dezamagit de la Humanitas, pentru ca n-am gasit la ei singura carte pe care voiam neaparat sa o cumpar: Ludwig Wittgenstein - Insemnari Postume 1914-1951. M-au trimis la Libraria Kretzulescu, si sper ca acolo sa am noroc. S-a mai intamplat.

Bob Dylan - Cronica vietii mele, Allfa, 15 RON

Dupa ce am devenit tot mai interesat de muzica lui, cartea asta ar fi un start bun sa aflu mai multe si despre biografia lui Dylan. Reducere mare (50%) si promisiunea ca, privind obiectiv, are toate sansele sa fie o aparitie mai importanta decat cartea lui Tony Bramwell despre Beatles m-au facut sa iau cartea asta, dupa vreo doua ezitari. A insemnat renuntarea inca o data la titluri mai importante si care asteapta de mai mult timp (Ma numesc Rosu, Inteligenta Emotionala, chiar si Telling Lies al lui Ekman de la Editra Trei.

Asta e bilantul achizitiilor. Dintre ce-as fi vrut, ce mi-ar mai fi placut, pe langa cele 3 de mai sus, as mai remarca Hegel - Fenomenologia Spiritului la 25 RON (redus, evident) si trilogia critica a lui Kant, cu preturi (reduse) de la 30 RON in sus. Dar oricum, recolta bogata anul asta, daca reusesc macar sa le apropii pana la Bookfest-ul din iunie e mai mult decat bine.

Calea de mijloc

Manchester United - Everton 3-0 (Fletcher '35, Carrick '68, Valencia '75), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 13, 2009-11-21, Old Trafford, Manchester

Diavolii revin dupa pauza internationala cu o victorie convingatoare pentru a face uitat cat mai repede esecul de pe Stamford Bridge.

Inca nu e un aspeect esential cate puncte are si pe ce pozitie e fiecare echipa la stadiul asta al campionatului, dar e adevarat ca fata de pozitia acum, e putin probabil ca cea din clasamentul final sa fie la o distanta mai mare de 3-4 locuri. Pentru United, esential era sa nu piarda contactul cu Chelsea in primul rand, dar si sa

mentina pozitia a doua, amenintata de Arsenal. Daca cel din urma obiectiv a fost mai usor de atins decat se putea anticipa, cu primul situatia statea mai delicat. Chelsea au jucat acasa cu viitorii participanti la Championship Wolverhampton, pe care i-au macelarit (3-0 dupa vreo 20 de minute), in timp ce United ii primea pe Everton, echipa care bate tot mai insistent la poarta Big Four de vreo 2-3 sezoane. SAF era perfect constient de toate aspectele, si a stiut cat de important e ca meciul asta sa ofere nu numai 3 puncte, dar si un plus de moral, important in perspectiva parcursului viitor.

United a inceput hotarata, cu un joc in viteza, combinativ, si cu mingea adanc in terenul adversarului. Numai ca - cu tot aspectul de flipper pe care il dadea viteza de circulatie a mingii in primul sfert de ora - jocul lui United a avut si defectele unui flipper: jackpotul s-a dovedit greu de nimerit. Asa se face ca dupa vreo 20 de minute, Everton au reusit si ei sa il vada mai de aproape pe van der Sar, si chiar sa arunce o minge spre poarta. Iar diavolii s-au fi lovit de acelasi obstacol mental care i-a facut sa piarda cel putin 5 puncte campionatul asta: au asteptat ca golul sa se dea singur.

Din fericire, de data asta s-a si dat, chiar daca s-a folosit de un picior al lui Fletcher pe parcurs. Mingea nu era neaparat scoasa pentru el, dar scotianul a gasit-o undeva la 18 metri, si cu un vole spectaculos denotand nebanuite calitati de mare fotbalist, a aruncat mingea spre interiorul barei, sub vinclu, si de acolo in plasa, mult inainte ca Howard sa aiba timp sa se opuna.

A fost tot ce-au vrut oamenii lui Ferguson de la prima repriza, si Owen si-a permis sa rateze o ocazie clara, loband din unghi peste poarta goala dupa ce furase o minge din fata lui Howard. Dupa pauza insa, trupa lui Moyes a intrat nu doar mult mai hotarata, ci si cu un atacant in plus, Yakubu, care a urcat langa Saha. Plusul ofensiv al lui Everton s-a facut imediat simtit, iar Fellaini a reusit sa bage chiar mingea in poarta, desi dintr-un off-side evident, si din fericire semnalizat la timp. In partea cealalta, acelasi tir cu gloante oarbe al lui United, care a parut o lance cu cap bont, impresie data de inconfortul lui Rooney de a juca in linie cu Owen, si de Owen insusi, care a stricat toate mingile cu care s-a intersectat pe parcursul meciului. Asta pana cand Ryan Giggs a hotarat sa intervina.

A interceptat un sut mult pe langa al lui Rooney din apropierea coltului terenului si a scos mingea pentru un sut al lui Carrick din pozitie ideala. Acesta s-a ridicat la inaltimea pasei, si a sutat din scurt, la firul ierbii, si cu o forta suficienta pentru a-l depasi pe portar, desi acesta a atins mingea in drumul ei spre poarta. La 2-0, meciul se cam jucase deja, si United si-au permis sa dea mai mult spatiu oaspetilor. Asa se face ca Everton a mai avut vreo doua ocazii bune, cu Cahill si Fellaini opriti le timp de van der Sar, chiar daca in primul caz cu pretul unei lovituri la umar.

In timpul asta, Ferguson a inceput sa testeze formule, iar cea cu Obertan in locul lui Owen si Giggs in spatele lui Rooney a parut mult mai buna decat una cu Owen titular. Fara sa-l fi cerut sau sa-l mai fi asteptat si altcineva, a venit si al treilea gol, o noua confirmare de la Valencia ca incepe sa se acomodeze cu rolul sau in echipa si ca va deveni un jucator important in curand. Sutul lui, de la vreo 12-14 metri lateral dreapta, ar fi fost probabil prins daca n-ar fi intervenit Leighton Baines, care l-a deviat exact cat sa-si pacaleasca propriul portar.

Un scor cam aspru pentru cat ar fi meritat Moyes, totusi, si caramelele ar fi obtinut un gol de onoare la excelentul sut al lui Rodwell la incheietura barei, daca van der Sar nu ar fi fost atat de atent, atat de inalt sau atat de agil. Dar este, iar interventia lui a fost cel putin pe masura tanarului mijlocas din Liverpool, pe care se zice ca Sir l-ar vrea imbracat in rosu de Mos Craciun.

O victorie categorica, asadar, de care United avea nevoie, iar contextul este cum nu se poate mai potrivit. Cu Arsenal dornica sa recupereze punctele furate azi de Stevie Bruce, si cu Chelsea vizitand Emirates saptamana viitoare atat de plina de incredere incat e de asteptat sa nu joace la maximul capacitatii, diavolii ar putea ajunge la doar 2 puncte cu o victorie in fata lui Villa, asteptand mai apoi cuminti ca oamenii lui Ancelotti sa scape pisica.

Ce e de lasat acasa in meciul de azi? Pai e de lasat acasa forma in continuare indoielnica a lui Rooney si mai ales prestatia jalnica si abilitatea de a rata din orice pozitie, oricat de usoara, a celui care in urma cu vreun deceniu era asteptat sa devina cel mai mare atacant de sub steagul Albionului, Michael Owen.

De placut, mi-a placut ca de obicei Evra si sprintul lui continuu, aportul lui ofensiv, driblingurile si centrarile cu care terorizeaza toate benzile dreepte din Premier League de cateva sezoane deja.

Iar la mijlocul saptamanii, in meciul fara miza de Champions League, mi-ar placea sa-l vad si pe Obertan scotandu-si buletin de marcator pentru Manchester United. E timpul.

The Boy Who Cried Wolf

Chelsea - Manchester United 1-0 (Terry '76), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 12, 2009-11-08, Stamford Bridge, London

Ferguson e acum intr-o situatie foarte ingrata. Obisnuit sa se lege de arbitraj cam de fiecare data cand n-a vrut sa-si critice public jucatorii, e acum in sfarsit confruntat cu o situatie in care United a pierdut puncte din cauza arbitrajului, si chiar si o fraza blanda fata de altele ale lui ("Uneori iti pierzi increderea in arbitraj") pare sortita sa fie tinta unei amenzi si/sau sanctiuni disciplinare a FA, in timp ce presei engleze nici macar nu-i mai pasa de meci cand au un subiect atat de bun ca asta cu Ferguson atacand arbitrii. Nici efortul nu e prea mare, materialul e deja scris.

Altfel, discutand strict despre meci, el a aratat asa cum ar fi trebuit sa se astepte toata lumea, asa cum au aratat majoritatea intalnirilor Chelsea-United din ultimii ani. Personal, meciul asta imi aduce aminte de scenele de Discovery cu muflonii masculi care se lupta pentru suprematie. Incepe intotdeauna cu o ciocnire violenta, apoi cei doi raman o vreme blocati unul intr-altul cu coarnele inclestate, si abia spre final, cand amandoi obosesc si cand lupta evolueaza dinspre epic spre ridicol, unul dintre cei doi reuseste sa loveasca decisiv.

Incredibila atitudine a lui John Terry atunci cand, cazut dupa ce l-a tras de tricou pe Valencia facandu-se pasibil de un penalty care nu se da intr-un asemenea meci, a incercat, de jos, sa loveasca mingea cu capul, fara sa se uite la picioarele lui Valencia, care tinteau cam acelasi punct.

Ocazii au fost, si intr-o parte si in alta, dar in poarta au fost Cech si van der Sar, amandoi in forma. Un plus pentru Chelsea, totusi, pentru ca desi s-a apropiat de poarta de mai putine ori, a tintit-o ceva mai bine, iar van der Sar a muncit mai mult decat Cech. United s-a descurcat excelent in contextul in care, fara fundasii centrali titulari, a acoperit foarte bine centrul apararii si a stapanit si mijlocul terenului, cam pe tot parcursul meciului.

Pretul a fost abandonarea lui Rooney in atac, iar sustinerea pe care ar fi trebuit s-o primeasca de la Giggs si Anderson n-a fost nici macar aproape de asteptari, in contextul in care cei doi au avut tot timpul tendinta sa atace central, iar acolo s-au lovit de doua linii defensive extrem de bine puse la punct (Essien la inchidere, Terry si Carvalho in centru). Cu Cole si Ivanovic jucand extraordinar pe flancuri, nici Valencia sau Evra n-au reusit sa scape prea des in atac, asa ca cele mai mari ocazii ale lui United au fost sclipiri individuale ale lui Rooney, pe care Giggs si Anderson le-au irosit cu larghete.

Foarte tare mi-a placut din nou Evans, la fel de tupeist si de sigur pe el ca atunci cand a aparut prima data in echipa mare. Intre timp insa, picioarele se intaresc cu experienta fiecarui meci, iar Johnny l-a blocat fara greseala pe Drogba, cu cireasa de pe tort faza in care l-a lovit pe ivorian cu crampoanele in piept. Fara sa-l accidenteze si fara sa acorde fault, intrarea a fost extrem de dura si de intimidanta, exact genul de intrare de care are nevoie un fundas pentru a castiga duelul psihic cu un atacant. Tot circul lui Drogba trebuie, evident, ignorat, macar pentru banalitatea lui.

Legat de intrarile dure, arbitrul Atkinson a incercat oricum sa nu se bage prea mult in meci, astfel ca meciul a capatat uneori aspecte ceva mai fizice decat ar permite-o in mod normal regulamentul de fotbal. Urmand aceeasi strategie de risc minim si ridicol maxim, Atkinson a decis sa se implice tocmai cand nu trebuia, la presupusul fault dinaintea golului. Intrarea lui Fletcher a fost corecta si i-a castigat si minge, dar arbitrul a fost impresionat de saritura cu picioarele in sus a lui Ashley Cole.

La gol, offside-ul lui Drogba a fost mai mult decat evident, iar faptul ca atacantul n-a atins mingea n-are nici o relevanta, atata vreme cat intentia lui a fost mai mult decat clara. De altfel, imediat dupa gol, Drogba s-a uitat spre tusier pregatit probabil sa protesteze la offsideul in care a fost constient ca se afla, si abia dupa ce il vede pe tusier fara reactie incepe sa sarbatoreasca golul.

Astea au fost cele mai vizibile si mai flagrante, dar in general Atkinson s-a ferit sa fluiere, sa dea lovituri libere si cartonase in afara cazurilor in care a fost absolut necesar. Treaba care i-a convenit de minune lui Chelsea, care are un evident avantaj fizic in fata lui United.

Momente remarcabile mi s-au mai parut sutul lui Anelka din prima repriza, pe jos si extrem de inselator, scos excelent de van der Sar, efortul lui Rooney de pe tot parcursul meciului, si faptul ca de unul singur a dat mari batai de cap intregii linii defensive a gazdelor, reusind la un moment dat sa scoata mingea dintre patru fundasi doar pentru a-i da lui Giggs sansa sa dea pe langa din pozitie ideala, si tupeul incredibil al lui Obertan, care l-a driblat la un moment dat pe Ivanovic cu un calcai care se vede numai pe maidan, la vedeta scolii cand joaca cu o echipa de boboci.

Neaparat ar trebui spuse niste vorbe de lauda si despre regia de transmisie a meciului, cu reluarile lor HD, slow-motion si din toate unghiurile posibile, astfel ca sunt convins ca spectatorii au inteles cele mai incinse faze mai bine chiar decat protagonistii lor.

Si s-a terminat meciul, cu obisnuitul forcing de final al diavolilor, dar care arata mult mai putin infricosator atunci cand echipa care se apara e Chelsea, si o face cu o linie de 6 fundasi. 1-0 pentru oamenii lui Ancelotti, care se duc la 5 puncte distanta si par hotarati sa ia campionatul anul asta. United cade abia pe 3, in spatele lui Arsenal, si isi permite din ce in ce mai putine puncte pierdute, dupa 3 infrangeri in 12 etape. Dar e mult prea devreme pentru vreun verdict de orice fel, pentru ca pana in mai se vor mai intampla multe.

KKK

Franz Kafka - AMERICA, Editura RAO, Bucuresti, 2006

Traducere din germana de Simion Pop si Erika Voiculescu dupa

Der Verschollene, Editura S. Fischer, Frankfurt am Main, 1983

Ca orice cititor de buna credinta, odata ce ma indragostesc de stilul unui autor, incerc mai apoi sa-i inteleg mesajul, apoi personalitatea, pentru ca pare cea mai potrivita cale de a rasplati cumva placerea daruita de lectura.

In cazul lui Kafka, am gasit ca e foarte usor sa ma indragostesc de stilul lui. Intelegerea lui Kafka, in schimb, e o intreprindere la care lumea literara s-a inhamat in urma cu vreo 80 de ani, fara sa contureze pana acum vreo concluzie cat de cat solida. In directia asta, nimic nu pare sa ajute. Stilul suprarealist, denaturarea sensurilor scrierilor kafkiene de Max Brod inainte de publicare si denaturarea lor de catre critica dupa publicare, indaratnicica lui Kafka de a finaliza sau a publica scrierile, toate devin piedici in descifrarea mesajului scrierilor.

Sigur ca e destul de vizibila directia in care converg scrierile lui Kafka: omul zdrobit de sistem, imposibilitatea evadarii, cam asta pare sa fie ideea. Concluziile astea ridica insa cel putin la fel de multe intrebari ca cele care ne-au condus aici si a declara ca l-am inteles pe Kafka odata ce am deslusit absenta optiunilor eliberatoare ale personajelor lui mi se pare superficial. Evident, toate ideile de mai sus isi au locul in contextul mai larg al interpretarii holistice a operei lui Kafka. Dar pentru ca nici nu imi propun, nici nu sunt in masura sa fac asa ceva, o sa vorbesc in continuare despre America, a carei a doua recitire tocmai am incheiat-o.

In primul rand, titlul denatureaza sensul cartii. Kafka se refera la carte initial ca la "romanul meu american", apoi ca Fochistul, dupa titlul primului capitol, iar Wikipedia zice ca "titlul de lucru" al cartii era Disparutul. Max Brod i-a spus America, si e uluitor cum mai toti cititorii au impresia ca-l inteleg pe Kafka mai bine decat Brod. In tot cazul, cartea are putina legatura cu America, iar daca n-ar fi existat indicatiile geografice, actiunea ar fi putut fi plasata oriunde. Personajele au nume si obiceiuri nemtesti, iar putinele elemente ce se vor "americane" nu sunt decat reflectarea imaginii Statelor Unite la inceput de secol XX asa cum le vedea un Kafka probabil nu foarte interesat de ele.

Actiunea pare ca se rupe odata cu fiecare sfarsit de capitol, iar autorul lasa cititorului misiunea sa umple golurile care apar in cursul normal al evenimentelor. Fata de Procesul sau Castelul, totusi, aici putem sa identificam cu siguranta eroul cadorisit in mod exceptional cu doua nume: Karl Rossman. Dar usurinta lui in a accepta bizareriile din cursul lucrurilor si din deciziile celorlalte personaje, bizarerii care il privesc in modul cel mai direct cu putinta, paseaza cititorului sarcina monoloagelor interioare, a judecatilor si a verdictelor. Plauzibilitatea e un concept strain in tot acest proces.

Karl apare la inceputul cartii ca un copil ratacit, aruncat intr-o lume complet noua si necunoscuta de niste parinti care - ca in toate scrierile kafkiene - prefera, in cazul fiului lor, moarte in locul rusinii. Din multe puncte de vedere, Karl este eroul asupra caruia Kafka se apleaca cu cel mai mult optimism, asa ca in cazul lui rusinea nu e spalata de vreo injughiere in alei intunecate sau de vreo saritura de pe pod, ci de expedierea in America, reprezentand o sansa, chiar daca infima, la supravietuire. Daca interpretam primul capitol separat, asa cum a fost el publicat initial, nota in care se termina este una dubios de optimista. Karl e adoptat de unchiul bogat, iar absurditatea ca unchiul nu va fi vreodata in stare sa ia locul fochistului abia cunoscut in inima lui Karl e doar un amanunt palid fata de ceea ce promite un continent nou ce se va lasa cucerit cu usurinta.

Evident, faptele iau o alta turnura, iar eroul este redefinit aproape total de inexplicabila decizie a unchiului de a-l abandona. Dintr-o data, Karl revine la statutul initial, numai ca de data asta existenta intr-o lume noua e un fapt intamplat si acceptat, iar eroul are un scop, fie el atat de vag si de insignifiant ca acela al unei "cariere", de orice natura ar fi ea.

Brunelda este expresia suprema a grotescului la Kafka, numai ca, din pacate, a incerca sa deslusim ce simboluri se ascund de fapt in spatele personajului nu poate fi decat o intreprindere speculativa, si fara mari sanse sa ne lamureasca in vreo masura oarecare. Interesanta e optiunea lui Karl atunci cand, confruntat cu evadarea prin fuga sau eliberarea printr-o munca neplacuta si injositoare, alege a doua varianta. Refuzul evadarii este poate motviul comun al eroilor lui Kafka, iar din punctul meu de vedere, dupa felul in care isi vede izbavirea in munca, Karl se apropie cel mai mult de maimuta din "O dare de seama la academie".

Ultimele doua capitole, separate de corpul principal al romanului, cel putin in editia asta, sunt doua bucati de puzzle aruncate la intamplare peste o imagine mult mai vasta, despre care nu exista nici o alta indicatie. Plasarea lor cronologica in carte e prima provocare, iar primul impuls e considerarea lor ca atare, respectiv ca ultimele doua capitole ale cartii. Cred ca nici n-am gresi prea mult, numai ca lipsesc imense portiuni care ar trebui sa justifice situatiile in care eroii se regasesc dintr-o data, printr-un salt temporar complet necunoscut. Aceste portiuni insa, pot fi regasite azi doar intr-un cimitir din Praga.

"Plecarea Bruneldei" mi se pare ca prezinta finalul unei inlantuiri de evenimente care - daca este intr-adevar aceeasi cu cea imaginata de mine - suna aproape firesc: dupa ce nu mai poate profita de Brunelda, Delamarche o paraseste si il taraste dupa el pe Robinson, care pare a nu avea alta misiune decat de a fi supusul francezului. Karl va ramane sa o ingrijeasca pe Brunelda, care apare aici lipsita de vointa si mult mai neputincioasa fata de aceea pe care Karl a intalnit-o fugind de la Hotelul Occidental. Iar fragmentul, in care Brunelda isi paraseste pentru prima data si in mod exceptional casa, pare a povesti despartirea lui Karl de ea, despartire probabil stabilita de comun acord.

"Teatrul din Oklahoma" ar putea fi plasat oriunde, doar aparitia lui Giacomo - pe care Karl il intalnise la Hotel Occidental - e elementul care muta fragmentul dupa sederea lui Karl la hotel. Si pentru ca dupa fuga de a hotel faptele se inlantuiesc cursiv, pare in regula sa presupunem ca asta e ultimul capitol al cartii. Si chiar daca finalul capitolului nu coincide in nici o masura cu finalul intentionat de Kafka, a-l il interpreta ca pe sfarsitul povestii lui Karl Rossman transforma romanul in cea mai optimista scriere a marelui neinteles al literaturii universale. Ca niciodata, eroul nostru ne paraseste imbratisand un viitor plin de sperante, cu promisiunea unei cariere si a unei vieti implinite, probabil total daca o punem la socoteala si pe Fanny, despre care nu stim decat ca este o prietena a lui Karl pe care acesta abia asteapta sa o reintalneasca la Oklahoma.

Toate semnele de intrebare pe care le ridica scrierile lui Kafka par motive sa il abandonezi cu cele mai diverse sentimente, dar intotdeauna total. Fara indoiala ca si asta se intampla cu multi dintre cititorii lui, dar pentru cei care reusesc sa treaca de barierele propriei logici citind opera lui Kafka, cehul ii intampina cu un stil al scriituri aproape delicios, si cu o lectura care - mai ales daca o raportam la cantitate - imbogateste probabil mai mult decat oricare alta scriere a beletristicii universale.

Si pentru ca Franz Kafka scrie natural, fara sa-si caute sau sa-si slefuiasca fraza (chestie care cred ca se cheama talent), putine citate memorabile se pot extrage din opera lui. In America, eu am gasit unul singur:

"fiecare abuza de puterea pe care o avea pentru a-si ocari inferiorul. Odata deprins cu realitatile, vorbele de acest gen sunau asemenea batailor monotone de ceasornic."