Manchester United - Arsenal 2-1 (Rooney (pen) '59, Diaby (og) '64 - Arshavin '40), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 4, 2009-08-29, Old Trafford, Manchester
Dupa cum scrie si-n parantezele alea cu litere putine, victorie cam in hacuri pentru United, care-au beneficiat din plin de norocul de-a da peste o echipa care stie ce joaca, dar a uitat de ce.
Pe vremuri - adica inainte ca numele Abramovich sa poata fi bagat in aceeasi propozitie cu "fotbal" - asta chiar era un meci important, de multe ori decisiv sau aproape decisiv pentru stabilirea campioanei. Acum, indiferent daca Arsenal bate pe Old Trafford si ii ia lui United 4 puncte pe sezon (ca anul trecut), exista suficiente Ville, Evertoane, ba chiar Hulluri si Stokeuri care sa faca puctele astea inutile pentru socoteala din mai. Si tot ce-a ramas din confruntarea asta e audienta mare si statisticile aberante, de genul de cate ori l-a batut Wenger pe Ferguson sau invers, care-a pierdut mai tarziu ultimul meci si alte asemenea. Pentru ca asta-i treaba cu statisticile: manuite cu grija, poa' sa puna intr-o lumina buna pe oricine. (Se stie ca Villa a castigat de doua ori mega-trofeul la care Wenger viseaza de mai bine de 10 ani, nu?).
Asa se face ca, in nota obisnuita a ultimelor intalniri directe din campionat, Arsenal a inceput mult mai hotarata, in timp ce United continua sa caute o formula decenta de echipa. Iar cea de ieri a fost departe de a fi decenta. Cu Giggs al doilea varf si Rooney impins, si cu flancurile Nani si Valencia, impresia a fost aceeasi ca si in meciurile trecute: diavolii ajung mult mai greu in fata portii fata de sezonul trecut si, inca si mai ingrijorator, de multe ori cel care are mingea la marginea careului face una-doua atingeri in plus, suficiente pentru a strica ocazia de gol. La plusuri, in schimb, e de apreciat stabilitatea defensivei indiferent de numele sau de numarul absentilor, si modul extraordinar in care United se repliaza, aducand 10 oameni in spatele mingii la cateva secunde dupa ce incheie un atac.
Doar forma slaba a lui O'Shea, din care a rezultat o banda dreapta ca si inexistenta, a facut ca Arshavin sa se distreze in zona aceea de teren, fapt din care a rezultat si potentialul penalty, si golul din faza urmatoare. Mie unul mi s-a parut penalty la intrarea lui Fletcher. Pentru ca nu l-a dat, probabil ca arbitrul a judecat faza in sensul ca Fletcher a luat mingea si l-a pus pe Arshavin in imposibilitatea de a continua faza. Chiar si asa, e tackling cu picioarele inainte, jucatorul a fost daramat, si daca rezultatul ar fi atarnat de faza asta, scandalul ar fi fost imens. Pana la urma, faptul ca Arshavin a dat gol din actiune in faza imediat urmatoare a facut uitat potentialul penalty si a adus lui Arsenal golul pe care, cel putin dupa cum s-a jucat prima repriza, il meritau.
Sutul a fost bun, dar in nici un caz atat de imparabil pe cat a parut initial, iar pe reluare s-a vazut ca Foster a atins mingea, dar n-a stiut cum s-o respinga. Oricum, nu trebuie certat prea tare nici Foster, pentru ca pe langa faza golului, a avut vreo doua interventii, pe fiecare final de repriza, fara de care distributia celor 3 puncte ar fi putut arata altfel.
Arsenal au terminat cu prima repriza cu un avantaj minim, dar se prea poate ca asta sa-i fi incurcat mai mult decat i-a ajutat. Desi au inceput repriza a doua in aceeasi nota, mai bine ca United, scaderea de ritm, asa insignifianta cum a fost, a fost suficienta pentru diavoli. A venit intai faza penaltyului la Rooney - mai evident decat cel la Arshavin, iar transformarea si egalarea situatiei la 1 i-a clatinat serios pe manjii lui Wenger. Bineinteles ca dupa 1-1 ar fi putut sa incerce sa forteze si sa preia din nou conducerea, dar astea sunt situatiile in care conteaza o medie de varsta mai ridicata. Cei care au fortat imediat dupa gol au fost oamenii lui Ferguson, si a durat doar 5 minute pana la momentul in care Wenger a stiut ca a pierdut meciul. Lovitura libera din marginea dreapta a terenului, pe care Giggs a aruncat-o in careu la coltul lung, spre Rooney. Diaby a vazut in ea ocazia perfecta sa se remarce si a reluat din centrul careului, nemarcat, nederanjat, fix in plasa lui Almunia, cu o lovitura de cap lobata aproape perfect. In faza imediat urmatoare, Diaby a trecut de 3 fundasi ai lui United si a fost aproape de a egala. Dar "aproape" asta rezuma pe undeva intreaga esenta a meciurilor de genul asta. "Aproape reusit" nu inseamna in nici un caz "reusit", si diferenta dintre cele doua cuprinde intregul hau dintre esec si succes.
Pana la sfarsitul meciului, cei care au fortat mai mult au fost United, mai interesati se pare de diferente de scor decat de diferente de puncte. Evra a facut ture de maratonist pe partea stanga, exasperandu-l probabil pe Eboue, Vidic s-a luptat nebuneste pentru mingi la 20 de metri de poarta lui Almunia, iar Rooney mi-a smuls cateva lacrimi cand s-a aruncat cu capul inainte ca sa recupereze o minge pe care o urmarea indeaproape si gheata unui adversar. Cel mai aproape de gol a trecut Berbatov, intrat in locul lui Giggs, dar bulgarul a preferat sa se impiedice in minge in fata portarului tunarilor in loc sa incheie definitiv socotelile zilei.
Cele 5 minute de prelungire dictate de Mike Dean (altfel destul de prietenos cu United in meciul asta) au adus o usoara licarire de speranta pentru londonezi, iar la ultima faza de joc van Persie a bagat mingea in poarta, dar dupa un fluier de off-side la Gallas. A fost momentul in care Wenger a intervenit si el in spectacol, protestand la adresa arbitrilor, a adversarilor, si a divinitatii care l-a facut antrenor la o echipa care nu stie sa castige. A fost trimis initial pe banca, apoi in tribune, apoi in alte tribune, si doar sfarsitul meciului la scutit de a alerga cateva ture de teren, pedeapsa pe care imi imaginez ca Mike Dean ar fi dictat-o cu multa placere.
In ansamblul lui, a fost un meci destul de ecilibrat, cu cate o repriza stapanita de fiecare echipa, si cu un joc oarecum mai bun pentru oaspeti. Cei mai buni au profitat din plin de norocul care a tinut cu ei astazi, in timp ce Arsenal ramane cu 6 puncte, cu un Arshavin care nu e in stare sa joace 90 de minute si cu laudele celor care apreciaza mai mult pasele la mijlocul terenului decat capacitatea de a stapani un meci in toate aspectele lui. Iar faptul ca Arsenal este constat laudata pentru jocul lor spectaculos, dar complet ineficient, ca e in stare sa dea 6 goluri pe Goodison Park dar nu e in stare sa apere unul pe Old Trafford, ca nu reuseste sa transforme victoriile in trofee, precum si alte aspecte mai putin fotbalistice legate de echipa lor ma face sa ii aseaman cu acele trupe care isi fac cunoscuta prezenta cu o fraza devenita oarecum clasica: "Copii, a venit circul!"
duminică, 30 august 2009
sâmbătă, 22 august 2009
Living the Nightmare
Wigan Athletic - Manchester United 0-5 (Rooney '56 '65, Berbatov '58, Owen '85, Nani '90), Barclays Premier League 2009-2010 Matchday 3, 22009-08-22, DW Stadium, Wigan
Dupa gustul de pelin de saptamana trecuta, victoria de azi e o licoare dulce, dar servita in pahare de plastic.
Pentru ca tot ce conteaza e rezultatul, e greu sa spui lucruri rele despre o echipa care tocmai a castigat cu 5-0. Dar pentru ca United si-a refuzat singura dreptul sa ne dezamageasca, lucrurile trebuiesc privite dintr-o perspectiva ceva mai larga. Iar daca ne aruncam privirea pana hat departe, spre luna mai a anului viitor, victoria de azi se vede mica, iar perspectiva e destul de cenusie.
Primele doua etape au fost aproape catastrofale pentru ceea ce inseamna Manchester United. Un singur gol dat in 180 de minute, tot atatea primite, si doar jumatate din punctele posibile impotriva a doua nou-promovate, o inlantuire de fapte care o aseza pe United undeva in anonimitatea mijlocului clasamentului, mult in spatele lui new-money Manchester City. Asta n-ar fi inca nimic, dar in meciul cu Burnley am vazut o echipa care nu semana deloc cu ceea ce ar trebui sa fie United. Incapabila sa desfaca o aparare aglomerata, multe pase inapoi, emotivitate si atingeri in plus in fata portii, multe, inadmisibil de multe ezitari defensive, totul incheiat cu un rusinos 0-1 in fata unei nou promovate altfel entuziasta si meritorie, dar net inferioara.
SAF a vazut acelasi meci si, fata de acel "plenty of positives" pe care l-a spus sezonul trecut, cand United a inceput doar cu un egal in fata viitoarei retrogradate Newcastle, discursul din sezonul asta a fost "we were poor". Asa ca e foarte probabil ca aspectele negative de mai sus sa fie in curs de tratament. Razbunarea pe care acelasi Ferguson a promis-o placintarilor insa s-a lasat asteptata destul de mult, si a ajuns la Wigan abia la pauza (e foarte posibil sa se fi ratacit, confuzata si ea de schimbarea numelui si a aspectului lui JJB Stadium pentru a reflecta mai bine personalitatea megalomaniaca a presedintelui clubului).
In prima repriza, United a aratat ca o gaina decapitata. Miscarile erau aceleasi, fuga, bataia din aripi erau acolo, dar lipsea ceva esential: capul, centrul constientei si al coordonarii, partea care defineste, coordoneaza si implineste menirea celorlalte membre. In locul unde trebuia sa fie acel cap nu mai era acum nimic, in afara de o rana sangeranda, imposibil de suplinit de o aripa inca necoapta pentru asa o provocare, si l-am numit aici pe Antonio Valencia. Da, e foarte dureros, dar trebuie sa privim realitatea in fata si sa spunem ca deocamdata (iar acest deocamdata e suprema explozie de optimism de care eu unul sunt in stare) Manchester United resimte din plin plecarea lui Ronaldo. Pentru fanii lui United a vorbi despre asta acum este ca si cum am cere unui om caruia i-a fost recent amputata mana dreapta sa spuna daca isi va putea face treaba la fel de bine ca inainte. Dureros, adica.
Sigur, era individualist, arogant, scandalagiu, nerespectuos, disparea din joc perioade lungi, dar golurile erau bune. Iar dintre cele mai recente, imi amintesc acum lovitura libera de 3 puncte din 2-1 cu Blackburn, cele doua goluri care au cumparat bilete pentru Roma din semifinala cu Arsenal si cele doua din revenirea magnifica de la 0-2 la 5-2 cu Tottenham. Sigur ca mai sunt multe, dar pentru toate ne-am bucurat deja, iar deocamdata nu mai exista inca un Ronaldo la United.
Nani incearca, constient probabil ca se asteapta enorm de la el, si astazi chiar a facut cativa pasi importanti, odata cu golul din lovitura libera la abia a doua incercare. Drumul e insa lung, si devine tot mai greu odata cu apropierea de varf, iar un singur moment e suficient sa strice tot. Deocamdata Nani este, al fel ca si in ultimii doi ani, doar o speranta.
Desigur, Rooney nu mai are nevoie de nici o confirmare, si cele doua goluri ale lui de azi (incidental, primul a insemnat golul cu nr. 100 pentru United) au salvat punctele, la fel ca in meciul cu Birmingham. Numai ca travaliul enorm al lui Rooney trebuie sustinut de un partener pe masura, iar Berbatov nu pare a avea CV-ul potrivit. Sigur, bulgarul e definita elegantei in fotbal, felul aproape erotic in care atinge mingea e absolut incantator, iar golul lui de astazi a fost din nou o bijuterie tehnica. Dar eleganta nu arata bine alaturata travaliului, si fiecare receptie de pasa lunga, demarcare sau sprint pe care trebuie sa le faca Berbatov demonstreaza nefamiliaritatea lui cu cuvinte din familia lexicala a conceptului de viteza.
Owen? Cum zice si becali, la ce poti sa te astepti de la un jucator luat gratis? A avut 3 meciuri la dispozitie pana acum si a demonstrat ca stapaneste bine arta ratarii. Sunt convins ca Owen va ajuta United sezonul asta, dar e o diferenta subtila intre "a ajuta" si "a scoate din cacat". La fel, e clar ca are nevoie de restabilirea increderii in sine si a mentalitatii de invingator, si asta se poate rezolva cu 2-3 goluri. Primul a venit astazi. Daca si urmatoarele or sa ajunga repede, atunci poate Owen e capabil sa umple golul din atacul lui United, macar pana cand Welbeck sau Macheda se vor transforma din niste pusti promitatori in niste marcatori certificati. Si, ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, golul lui Owen a fost spectaculos, aducand chiar aminte de marele fotbalist care a reusit golul turneului la Mondialul din Franta in 1998. Acela chiar era un pusti promitator, pacat ca nu s-a mai auzit nimic de el atata timp.
In schimb, doua mari plusuri in dreptul meciului de azi. In primul rand, Ben Foster, care deja incepe sa se obisnuiasca cu absenta lui van der Sar, si astazi a aratat in sfarsit ca are increderea in el despre care toata lumea credea ca-i lipseste. Vreo patru parade foarte reusite, o lespede grea peste groapa in care s-au ascuns sperantele lui Wigan ca ar putea obtine ceva de la meciul asta. Apoi, pustiul Gibson, un jucator inca necopt, nerafinat, si care deocamdata nu arata prea multe. Are insa o foame de gol nemaintalnita. Chiar daca nu-i ies multe lucruri intr-un meci si chiar daca minutele pe care le prinde in prima echipa sunt destul de putine, curajul si determinarea lui sunt absolut de invidiat. Nu renunta niciodata, iar tupeul cu care ataca poarta de la distanta e incantator. Daca isi pastreaza atitudinea si isi imbunatateste jocul, din mijlocul lui United va rasari o noua vedeta.
O sa termin cu ideea cu care am inceput. Ma bucur de victoria de astazi cu 5-0, in fata unui Wigan care s-a predat repede si care in urmatoarele doua sezoane va avea dificultati in a se mentine in prima liga. Dar ma intereseaza mai mult pozitia din clasament din mai 2010. Asa cum zicea si Ferguson, echipa trebuie sa isi redefineasca stilul dupa plecarea lui Ronaldo. Numai ca ma asteptam ca asta sa se fi intamplat deja. Si se pare ca Ferguson va avea nevoie de multa determinare, inteligenta si o portie mare din acel ingredient secret care transforma antrenorii buni in antrenori legendari. Sper ca mai are suficient si sper ca n-o sa-si spuna ce mi-as spune eu in locul lui: "Sunt prea batran pentru chestia asta!"
Dupa gustul de pelin de saptamana trecuta, victoria de azi e o licoare dulce, dar servita in pahare de plastic.
Pentru ca tot ce conteaza e rezultatul, e greu sa spui lucruri rele despre o echipa care tocmai a castigat cu 5-0. Dar pentru ca United si-a refuzat singura dreptul sa ne dezamageasca, lucrurile trebuiesc privite dintr-o perspectiva ceva mai larga. Iar daca ne aruncam privirea pana hat departe, spre luna mai a anului viitor, victoria de azi se vede mica, iar perspectiva e destul de cenusie.
Primele doua etape au fost aproape catastrofale pentru ceea ce inseamna Manchester United. Un singur gol dat in 180 de minute, tot atatea primite, si doar jumatate din punctele posibile impotriva a doua nou-promovate, o inlantuire de fapte care o aseza pe United undeva in anonimitatea mijlocului clasamentului, mult in spatele lui new-money Manchester City. Asta n-ar fi inca nimic, dar in meciul cu Burnley am vazut o echipa care nu semana deloc cu ceea ce ar trebui sa fie United. Incapabila sa desfaca o aparare aglomerata, multe pase inapoi, emotivitate si atingeri in plus in fata portii, multe, inadmisibil de multe ezitari defensive, totul incheiat cu un rusinos 0-1 in fata unei nou promovate altfel entuziasta si meritorie, dar net inferioara.
SAF a vazut acelasi meci si, fata de acel "plenty of positives" pe care l-a spus sezonul trecut, cand United a inceput doar cu un egal in fata viitoarei retrogradate Newcastle, discursul din sezonul asta a fost "we were poor". Asa ca e foarte probabil ca aspectele negative de mai sus sa fie in curs de tratament. Razbunarea pe care acelasi Ferguson a promis-o placintarilor insa s-a lasat asteptata destul de mult, si a ajuns la Wigan abia la pauza (e foarte posibil sa se fi ratacit, confuzata si ea de schimbarea numelui si a aspectului lui JJB Stadium pentru a reflecta mai bine personalitatea megalomaniaca a presedintelui clubului).
In prima repriza, United a aratat ca o gaina decapitata. Miscarile erau aceleasi, fuga, bataia din aripi erau acolo, dar lipsea ceva esential: capul, centrul constientei si al coordonarii, partea care defineste, coordoneaza si implineste menirea celorlalte membre. In locul unde trebuia sa fie acel cap nu mai era acum nimic, in afara de o rana sangeranda, imposibil de suplinit de o aripa inca necoapta pentru asa o provocare, si l-am numit aici pe Antonio Valencia. Da, e foarte dureros, dar trebuie sa privim realitatea in fata si sa spunem ca deocamdata (iar acest deocamdata e suprema explozie de optimism de care eu unul sunt in stare) Manchester United resimte din plin plecarea lui Ronaldo. Pentru fanii lui United a vorbi despre asta acum este ca si cum am cere unui om caruia i-a fost recent amputata mana dreapta sa spuna daca isi va putea face treaba la fel de bine ca inainte. Dureros, adica.
Sigur, era individualist, arogant, scandalagiu, nerespectuos, disparea din joc perioade lungi, dar golurile erau bune. Iar dintre cele mai recente, imi amintesc acum lovitura libera de 3 puncte din 2-1 cu Blackburn, cele doua goluri care au cumparat bilete pentru Roma din semifinala cu Arsenal si cele doua din revenirea magnifica de la 0-2 la 5-2 cu Tottenham. Sigur ca mai sunt multe, dar pentru toate ne-am bucurat deja, iar deocamdata nu mai exista inca un Ronaldo la United.
Nani incearca, constient probabil ca se asteapta enorm de la el, si astazi chiar a facut cativa pasi importanti, odata cu golul din lovitura libera la abia a doua incercare. Drumul e insa lung, si devine tot mai greu odata cu apropierea de varf, iar un singur moment e suficient sa strice tot. Deocamdata Nani este, al fel ca si in ultimii doi ani, doar o speranta.
Desigur, Rooney nu mai are nevoie de nici o confirmare, si cele doua goluri ale lui de azi (incidental, primul a insemnat golul cu nr. 100 pentru United) au salvat punctele, la fel ca in meciul cu Birmingham. Numai ca travaliul enorm al lui Rooney trebuie sustinut de un partener pe masura, iar Berbatov nu pare a avea CV-ul potrivit. Sigur, bulgarul e definita elegantei in fotbal, felul aproape erotic in care atinge mingea e absolut incantator, iar golul lui de astazi a fost din nou o bijuterie tehnica. Dar eleganta nu arata bine alaturata travaliului, si fiecare receptie de pasa lunga, demarcare sau sprint pe care trebuie sa le faca Berbatov demonstreaza nefamiliaritatea lui cu cuvinte din familia lexicala a conceptului de viteza.
Owen? Cum zice si becali, la ce poti sa te astepti de la un jucator luat gratis? A avut 3 meciuri la dispozitie pana acum si a demonstrat ca stapaneste bine arta ratarii. Sunt convins ca Owen va ajuta United sezonul asta, dar e o diferenta subtila intre "a ajuta" si "a scoate din cacat". La fel, e clar ca are nevoie de restabilirea increderii in sine si a mentalitatii de invingator, si asta se poate rezolva cu 2-3 goluri. Primul a venit astazi. Daca si urmatoarele or sa ajunga repede, atunci poate Owen e capabil sa umple golul din atacul lui United, macar pana cand Welbeck sau Macheda se vor transforma din niste pusti promitatori in niste marcatori certificati. Si, ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, golul lui Owen a fost spectaculos, aducand chiar aminte de marele fotbalist care a reusit golul turneului la Mondialul din Franta in 1998. Acela chiar era un pusti promitator, pacat ca nu s-a mai auzit nimic de el atata timp.
In schimb, doua mari plusuri in dreptul meciului de azi. In primul rand, Ben Foster, care deja incepe sa se obisnuiasca cu absenta lui van der Sar, si astazi a aratat in sfarsit ca are increderea in el despre care toata lumea credea ca-i lipseste. Vreo patru parade foarte reusite, o lespede grea peste groapa in care s-au ascuns sperantele lui Wigan ca ar putea obtine ceva de la meciul asta. Apoi, pustiul Gibson, un jucator inca necopt, nerafinat, si care deocamdata nu arata prea multe. Are insa o foame de gol nemaintalnita. Chiar daca nu-i ies multe lucruri intr-un meci si chiar daca minutele pe care le prinde in prima echipa sunt destul de putine, curajul si determinarea lui sunt absolut de invidiat. Nu renunta niciodata, iar tupeul cu care ataca poarta de la distanta e incantator. Daca isi pastreaza atitudinea si isi imbunatateste jocul, din mijlocul lui United va rasari o noua vedeta.
O sa termin cu ideea cu care am inceput. Ma bucur de victoria de astazi cu 5-0, in fata unui Wigan care s-a predat repede si care in urmatoarele doua sezoane va avea dificultati in a se mentine in prima liga. Dar ma intereseaza mai mult pozitia din clasament din mai 2010. Asa cum zicea si Ferguson, echipa trebuie sa isi redefineasca stilul dupa plecarea lui Ronaldo. Numai ca ma asteptam ca asta sa se fi intamplat deja. Si se pare ca Ferguson va avea nevoie de multa determinare, inteligenta si o portie mare din acel ingredient secret care transforma antrenorii buni in antrenori legendari. Sper ca mai are suficient si sper ca n-o sa-si spuna ce mi-as spune eu in locul lui: "Sunt prea batran pentru chestia asta!"
sâmbătă, 1 august 2009
The Gods Made Heavy Metal
Dintr-o serie de motive, vara asta nu prea m-a indemnat la scris. Viata mea, in schimb, si-a vazut netulburata de drum si a adunat subiecte. peste multe din ele o sa sar, dar exista cateva pe care mi-ar parea rau sa nu le punctez. Primul, Manowar.
De la concertul americanilor la Bestfest (5 iulie) au trecut fix patru saptamani, dar la cat de bine si-au pregatit lectia, sunt sanse bune ca el sa-mi supravietuiasca in memorie semnificativ mai mult de atat.
Plecat de fapt la proiectia concertului de la Bucuresti din 1992 al lui Michael, pe stadionul Iolanda Balas, am ajuns aproape intamplator la Manowar. Probabil ar trebui sa multumesc MTV-ului, pe care m-am suparat la momentul respectiv, pentru ca la 75 de minute dupa ora anuntata inca nu incepuse proiectia concertului. Asa se face ca am trecut alaturi, la Romexpo, unde nu credeam ca vreun concert imi mai poate spune ceva la doar o zi dupa Santana.
Prin tineretile mele s-a intamplat sa ascult suficient de mult Manowar incat sa le cunosc muzica. Desi placuta, nu am pus niciodata prea mare pret pe ea, probabil din cauza patosului exagerat pe care cei 4 americani il pun in muzica si mai ales in textele lor, patos care ii face sa cocheteze periculos de mult cu ridicolul. Dar pentru publicul lor tinta, care e undeva in zona 14-17 ani, banuiesc ca atitudinea e potrivita.
Ei bine, concertul nu mi-a schimbat prea mult parerea legata de exagerarile din muzica Manowar. Mi-a schimbat insa in bine parerea despre ei, demonstrandu-mi ca patosul care te duce spre ridicol nu e neaparat un lucru rau. Si in plus, punerea in scena - punctul forte al trupei, fara indoiala - este cu totul memorabila.
Primul lucru pe care l-am remarcat, decorul cu totul neobisnuit: 16 boxe (cate 4 pe doua randuri, de fiecare parte a tobelor) si 14 seturi de blindere (cate 7 pe fiecare set de 8 boxe). M-am intrebat la ce e nevoie de ele - in conditiile in care desfasurarea tehnica a festivalului era totusi impresionanta - iar raspunsurile au venit pe parcurs. Boxele reprezinta, dupa spusele bassistului DeMaio, "cel mai mare amplificator de chitara din lume", iar blinderele, pe langa aprinderea ocazionala pe parcursul spectacolului, au avut treaba pe final, la Hail and Kill, cand aruncau in ochii celor 20.000 de spectatori prezenti un cuvant scurt si puternic, scris pe fiecare parte a scenei: KILL.
Au inceput apoi sa cante, si pe prima melodie am remarcat un detaliu care m-a facut din nou sa zambesc condescendent la adresa trupei: atitudinea scenica a lui Joey DeMaio, bassistul, felul de a canta cu barbia ridicata si cu pieptul in fata, cam in felul in care se reprezinta mandria in filme.
Asta pe langa vestimentatia tuturor celor 4 membri ai trupei: umeri goi, veste de piele, pantaloni de piele si bocanci cu caramb inalt, cum sta bine oricarui rocker. Pleata e subinteleasa, si doar axilele si piepturile proaspat ceruite pot arunca oarece umbre de indoiala asupra autenticitatii atitudinii. Dar in tot cazul, Manowar sunt de departe cei mai corecti rockeri pe care i-am vazut, in sensul unei definitii nascute acum mai bine de un deceniu in Timisoara.
Zambetele mele ghiduse s-au schimbat in interes destul de repede totusi, cand l-am vazut pe DeMaio facand niste slideuri doar din par si poigne, cu bassul asezat peste umar. Nici o indoiala ca si aceasta mica acrobatie e o bucata bine studiata a showului.
Hand of Doom a fost piesa care m-a cucerit pentru ca, desi nu face nici o abatere de la linia temelor eroico-fanteziste ale trupei, are cateva versuri care au rezonat in mine, evocandu-mi niste vremuri in care mi-ar fi placut sa traiesc: "Together we'll fight, some of us will die / But they'll always remember that we made a stand / And many will die by my hand"
Si se prea poate ca si faimoasa pana de curent sa fi fost calculata sa intre exact dupa asemenea versuri. Indiciile sunt ca - si fara s-o programeze - au cautat-o, pentru ca se pare ca la repetitii au folosit mai putina putere decat in spectacol, si nu au lasat organizatorii sa foloseasca un generator mai puternic. Asa se face ca publicul a petrecut circa jumatate de ora in liniste, sa se regaseasca dupa 3 melodii ale celei mai galagioase trupe din lume, conform Guiness Book. Jumatate de ora petrecuta in liniste si veselie de cei 20.000 de oameni, cu tipete, scandari, bere si chiar si o torta razleata, ca sa ne aduca aminte de stadioane, ultimele refugii ale violentei fizice defulate.
Dupa rezolvarea penei de curent a venit primul discurs. "Nu va faceti probleme, n-o sa fiti jefuiti. Organizatorii au vorbit deja cu politia si o sa prelungim concertul cu jumatate de ora, asa ca o sa cantam toate piesele"a spus DeMaio, de parca pe organizatori nu i-ar fi durut prea tare daca 20.000 de oameni n-ar fi primit cam 30% din valoarea unui bilet destul de scump pe care l-au platit la intrare.
A doua pana de curent, dupa doar cateva acorduri din Brothers of Metal, l-a iritat pe bune pe vocalistul Eric Adams, dar s-a rezolvat mult mai repede. Si a fost urmata si de discursul care probabil o sa intre si in folclor, cu Metallica, Iron Maiden si Motorhead, carora le-a ajuns puterea de care Manowar a abuzat. Evident ca nici o legatura cu realitatea, dar de sunat, a sunat bine. Si au avut si ei ocazia sa-si mai verse din frustrarile de a nu avea succesul pe care si l-au dorit acolo unde alea trei trupe mentionate au facut istorie.
Dupa care a urmat doar muzica, pana la momentul lui DeMaio, minutios pregatit, fara indoiala. Discursul de aproximativ 10 minute in romaneste este, orice s-ar spune, remarcabil, si chiar daca am mai vazut discursuri in romaneste la Phill Collins sau Pink Martini (asta pe langa "buna seara" sau "multumesc" pe care multi artisti le invata), DeMaio e singurul pe care l-am vazut vorbind fara sa aiba hartia in fata. Evident, a folosit casca, dar efectul a fost memorabil. Nici nu mai conteaza asa tare ce-a zis, desi a atins unele aspecte care au nevoie si de documentatie si de tupeu sa fie spuse de un artist strain pe o scena romaneasca.
A urmat momentul fanului din public, care a primit cadou o chitara, o bere si un tricou cu Manowar (in locul celui cu Manowar pe care-l purta), momentul cu adus bulgaroaicele pe scena, luat in brate si pupat, totul conform desfasuratorului.
Serios acum, dupa asta puteau sa cante oricat de prost, publicul era oricum cucerit. Si totusi, melodia imediat urmatoare, The Gods Made Heavy Metal, este cea care mi-a ramas in minte dupa ce am plecat.
Iar pe final au aruncat in lupta artileria grea, cu Kill with Power, Hail and Kill si The Crown & the Ring.
Si asa cu Manowar. Desi fac numeroase lucruri care ar putea sa-i descalifice ca trupa de succes prin partea asta de lume, stiu sa-si asume lucrurile astea si stiu foarte bine sa foloseasca resursele pe care le au la dispozitie, tehnic si artistic. Si, cel mai important, stiu sa faca spectacole memorabile. Pe mine m-au convins deplin, si o sa raspund prezent anul viitor, la concertul la care s-au autoinvitat.
Set List:
Manowar
Blood of My Enemies
Hand of Doom
Brothers of Metal
Call to Arms
Heart of Steel
Sleipnir
Loki
Kings of Metal
[moment Joey DeMaio]
The Gods Made Heavy Metal
Fast Taker
Warriors of the World
Kill with Power
----------------
Hail and Kill
----------------
Battle Hymn
The Crown & the Ring
De la concertul americanilor la Bestfest (5 iulie) au trecut fix patru saptamani, dar la cat de bine si-au pregatit lectia, sunt sanse bune ca el sa-mi supravietuiasca in memorie semnificativ mai mult de atat.
Plecat de fapt la proiectia concertului de la Bucuresti din 1992 al lui Michael, pe stadionul Iolanda Balas, am ajuns aproape intamplator la Manowar. Probabil ar trebui sa multumesc MTV-ului, pe care m-am suparat la momentul respectiv, pentru ca la 75 de minute dupa ora anuntata inca nu incepuse proiectia concertului. Asa se face ca am trecut alaturi, la Romexpo, unde nu credeam ca vreun concert imi mai poate spune ceva la doar o zi dupa Santana.
Prin tineretile mele s-a intamplat sa ascult suficient de mult Manowar incat sa le cunosc muzica. Desi placuta, nu am pus niciodata prea mare pret pe ea, probabil din cauza patosului exagerat pe care cei 4 americani il pun in muzica si mai ales in textele lor, patos care ii face sa cocheteze periculos de mult cu ridicolul. Dar pentru publicul lor tinta, care e undeva in zona 14-17 ani, banuiesc ca atitudinea e potrivita.
Ei bine, concertul nu mi-a schimbat prea mult parerea legata de exagerarile din muzica Manowar. Mi-a schimbat insa in bine parerea despre ei, demonstrandu-mi ca patosul care te duce spre ridicol nu e neaparat un lucru rau. Si in plus, punerea in scena - punctul forte al trupei, fara indoiala - este cu totul memorabila.
Primul lucru pe care l-am remarcat, decorul cu totul neobisnuit: 16 boxe (cate 4 pe doua randuri, de fiecare parte a tobelor) si 14 seturi de blindere (cate 7 pe fiecare set de 8 boxe). M-am intrebat la ce e nevoie de ele - in conditiile in care desfasurarea tehnica a festivalului era totusi impresionanta - iar raspunsurile au venit pe parcurs. Boxele reprezinta, dupa spusele bassistului DeMaio, "cel mai mare amplificator de chitara din lume", iar blinderele, pe langa aprinderea ocazionala pe parcursul spectacolului, au avut treaba pe final, la Hail and Kill, cand aruncau in ochii celor 20.000 de spectatori prezenti un cuvant scurt si puternic, scris pe fiecare parte a scenei: KILL.
Au inceput apoi sa cante, si pe prima melodie am remarcat un detaliu care m-a facut din nou sa zambesc condescendent la adresa trupei: atitudinea scenica a lui Joey DeMaio, bassistul, felul de a canta cu barbia ridicata si cu pieptul in fata, cam in felul in care se reprezinta mandria in filme.
Asta pe langa vestimentatia tuturor celor 4 membri ai trupei: umeri goi, veste de piele, pantaloni de piele si bocanci cu caramb inalt, cum sta bine oricarui rocker. Pleata e subinteleasa, si doar axilele si piepturile proaspat ceruite pot arunca oarece umbre de indoiala asupra autenticitatii atitudinii. Dar in tot cazul, Manowar sunt de departe cei mai corecti rockeri pe care i-am vazut, in sensul unei definitii nascute acum mai bine de un deceniu in Timisoara.
Zambetele mele ghiduse s-au schimbat in interes destul de repede totusi, cand l-am vazut pe DeMaio facand niste slideuri doar din par si poigne, cu bassul asezat peste umar. Nici o indoiala ca si aceasta mica acrobatie e o bucata bine studiata a showului.
Hand of Doom a fost piesa care m-a cucerit pentru ca, desi nu face nici o abatere de la linia temelor eroico-fanteziste ale trupei, are cateva versuri care au rezonat in mine, evocandu-mi niste vremuri in care mi-ar fi placut sa traiesc: "Together we'll fight, some of us will die / But they'll always remember that we made a stand / And many will die by my hand"
Si se prea poate ca si faimoasa pana de curent sa fi fost calculata sa intre exact dupa asemenea versuri. Indiciile sunt ca - si fara s-o programeze - au cautat-o, pentru ca se pare ca la repetitii au folosit mai putina putere decat in spectacol, si nu au lasat organizatorii sa foloseasca un generator mai puternic. Asa se face ca publicul a petrecut circa jumatate de ora in liniste, sa se regaseasca dupa 3 melodii ale celei mai galagioase trupe din lume, conform Guiness Book. Jumatate de ora petrecuta in liniste si veselie de cei 20.000 de oameni, cu tipete, scandari, bere si chiar si o torta razleata, ca sa ne aduca aminte de stadioane, ultimele refugii ale violentei fizice defulate.
Dupa rezolvarea penei de curent a venit primul discurs. "Nu va faceti probleme, n-o sa fiti jefuiti. Organizatorii au vorbit deja cu politia si o sa prelungim concertul cu jumatate de ora, asa ca o sa cantam toate piesele"a spus DeMaio, de parca pe organizatori nu i-ar fi durut prea tare daca 20.000 de oameni n-ar fi primit cam 30% din valoarea unui bilet destul de scump pe care l-au platit la intrare.
A doua pana de curent, dupa doar cateva acorduri din Brothers of Metal, l-a iritat pe bune pe vocalistul Eric Adams, dar s-a rezolvat mult mai repede. Si a fost urmata si de discursul care probabil o sa intre si in folclor, cu Metallica, Iron Maiden si Motorhead, carora le-a ajuns puterea de care Manowar a abuzat. Evident ca nici o legatura cu realitatea, dar de sunat, a sunat bine. Si au avut si ei ocazia sa-si mai verse din frustrarile de a nu avea succesul pe care si l-au dorit acolo unde alea trei trupe mentionate au facut istorie.
Dupa care a urmat doar muzica, pana la momentul lui DeMaio, minutios pregatit, fara indoiala. Discursul de aproximativ 10 minute in romaneste este, orice s-ar spune, remarcabil, si chiar daca am mai vazut discursuri in romaneste la Phill Collins sau Pink Martini (asta pe langa "buna seara" sau "multumesc" pe care multi artisti le invata), DeMaio e singurul pe care l-am vazut vorbind fara sa aiba hartia in fata. Evident, a folosit casca, dar efectul a fost memorabil. Nici nu mai conteaza asa tare ce-a zis, desi a atins unele aspecte care au nevoie si de documentatie si de tupeu sa fie spuse de un artist strain pe o scena romaneasca.
A urmat momentul fanului din public, care a primit cadou o chitara, o bere si un tricou cu Manowar (in locul celui cu Manowar pe care-l purta), momentul cu adus bulgaroaicele pe scena, luat in brate si pupat, totul conform desfasuratorului.
Serios acum, dupa asta puteau sa cante oricat de prost, publicul era oricum cucerit. Si totusi, melodia imediat urmatoare, The Gods Made Heavy Metal, este cea care mi-a ramas in minte dupa ce am plecat.
Iar pe final au aruncat in lupta artileria grea, cu Kill with Power, Hail and Kill si The Crown & the Ring.
Si asa cu Manowar. Desi fac numeroase lucruri care ar putea sa-i descalifice ca trupa de succes prin partea asta de lume, stiu sa-si asume lucrurile astea si stiu foarte bine sa foloseasca resursele pe care le au la dispozitie, tehnic si artistic. Si, cel mai important, stiu sa faca spectacole memorabile. Pe mine m-au convins deplin, si o sa raspund prezent anul viitor, la concertul la care s-au autoinvitat.
Set List:
Manowar
Blood of My Enemies
Hand of Doom
Brothers of Metal
Call to Arms
Heart of Steel
Sleipnir
Loki
Kings of Metal
[moment Joey DeMaio]
The Gods Made Heavy Metal
Fast Taker
Warriors of the World
Kill with Power
----------------
Hail and Kill
----------------
Battle Hymn
The Crown & the Ring
Abonați-vă la:
Postări (Atom)