vineri, 12 decembrie 2008

Francofollie

Mes Stars et Moi (France, 2008), Regia: Laetitia Colombani

Proaspat, asta e primul cuvant care-mi vine in minte cand incerc sa descriu filmul asta. Proaspat si reconfortant, ca o sticla de suc, dulceaga si doar usor acidulata, pe o zi calda de vara.

Doar al doilea film al unei regizoare suspect de tanara (30 de ani la momentul productiei), aceasta comedie frantuzeasca usoara aduce doua nume grele (Catherine Deneuve si Emmanuelle Beart) si alte cateva mai putin cunoscute pe acelasi afis, intr-o tentativa de a adapta genul la stilul hollywoodian de a face film.

E vorba despre un individ ale carui obsesii legate de 3 actrite celebre il fac sa renunte la propria lui viata pana cand, in urma unei serii savuroase de farse ale celor 3, realizeaza ca reperele propriei vieti sunt mai importante. Este, adica, o mica farseta contemporana de care probabil Moliere ar fi fost mandru.

Filmul binedispune inca de la inceput, si este foarte bine gandita secventa in care protagonistul e prezentat printr-o demascare rapida, cu rol sa smulga primele hohote de ras si sa dea tonusul audientei pentru urmatoarele 90 de minute. E drept ca pe parcurs filmul mai calca pe alaturi cu cateva doze bune de balast (sub-ploturile politistului-microbist sau al asistentului demis, de exemplu), sau cu cateva sketchuri mai mult decat invechite (confruntarea cu asistentul de productie, fiica vorbind tatalui neatent despre pornografie), dar as vrea sa cred ca aceste scapari se datoreaza mai degraba lipsei de experienta decat lipsei de inspiratie. Plus ca, desi e absolut previzibila si nici nu-si propune altfel, actiunea nu plictiseste, iar umorul e dozat suficient de bine incat genericul de final sa te prinda razand, la fel ca cel initial.

Actoriceste vorbind, nu prea exista partituri care sa faca remarcat un actor, da' se vede cu ochiul liber ca cele doua mari au cam facut ce-au vrut cu rolurile si cu stilul lor. Am impresia ca actorii francezi din generatia parintilor nostri care si-au castigat notorietatea international sunt excesiv de respectati in Franta, ceea ce face foarte dificil pentru filmele noii generatii sa-i integreze fara a le face portrete in acvaforte. Desi mi se pare ca si ceilalti actori isi fac treaba foarte bine, cele doua dive (Deneuve si Beart) sunt lasate sa fure tot spectacolul cu o bunavointa care nu era, poate necesara. Foarte buna alegerea pentru Violette (Melanie Bernier - o frumusete tipic frantuzeasca) si pentru Robert, protagonistul (Kad Merad inspira exact ce trebuie sa inspire - un mediocru - ceea ce e de multe ori o capcana pentru un actor). Regizoarea Laetitia Colombani isi ia si ea un rol, acela al psihiatrei de pisici, rol circumscris unei intrigi secundare (a pisicii bulimice) care are drept unic scop catalizarea sau diluarea umorului atunci cand se impune.

Frantuzesc in continut, filmul incearca sa fie hollywoodian in forma. Cultul divei, scenele de covor rosu, casa de la tara tipica inlocuita de casa din suburbii si chiar mediul in care se desfasoara actiunea (filmele despre filme sunt un gen inventat de Hollywood inca din perioada studiourilor) si alte cateva sunt elemente de film american, probabil datorita influentei pe care cinematografia de dincolo de Atlantic o exercita asupra culturii globale.

Pentru ca e sanatos sa si carcotim putin, o sa ma uit si la unele defecte: scenografia e ori insuficient finantata, ori insuficient valorificata, pentru ca arata ca un film cu buget mic; planurile apropiate lipsesc aproape complet, facand personajele sa piarda din adancime; Catherine Deneuve incepe sa-si poarte tot mai evident varsta pe cutele fetei; atitudinea de vampa a Emmanuellei Beart nu e suficient exploatata dpdv al imaginii (pe undeva normal - de regula femeile regizor se concentreaza mai mult pe redarea trairilor decat a aspectului).
Intr-o nota mai personala, la minusuri as trece si scurta referinta la Romania (ce altceva decat un tigan orfan, tocmai bun de adoptat?), si atitudinea condescendent-superficiala cu care sunt tratate manifestarile sportive (rugbistul e o bruta, spectatorii de fotbal sunt o adunatura de grobieni - si aproape singurul loc din film in care apare un negru).
Aproape, pentru ca mai este si baiatul de la chioscul de ziare, cel care pe parcursul celor 90 de minute reuseste sa citeasca aproape complet o carte in forma de cub pe care scrie, simplu, Proust. Trebuie ca citeste foarte repede.

Cu ce ramanem dupa filmul asta? Cu rasetele si veselia, asta e clar. La sfarsit esti mult mai vesel decat la inceput, iar asta e lucru mare. Avem si mica morala sociala (familia si viata sociala sunt pe primul loc), dar care nu e nici pe departe elementul cheie, dar si promisiunea unei revigorari a cinematografului european.

Un film despre un obsedat, dar nu despre obsesii. Mi s-a parut ca, la o adica, as putea sa ma identific destul de usor cu tipologia personajului principal. Suparator de usor.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Clar ca o sa-l vad. Si comentariul ti-a iesit tot ca un suc dulceag si usor acidulat :) Ceva aroma de pere pe acolo ;)