Toate drumurile duc la Vaslui

Orice inceput se vrea fecund...

FC Vaslui - Steaua 1-0 (Ljubinkovici '25), Liga I Realitatea sezon 2008-2009 Etapa I, Stadionul Municipal din Vaslui, 2008-07-30

E hazardat sa spui ca Vaslui e peste Roma, asa cum hazardat e sa spui ca Steaua e sub Nefti Baku. Dar nimic nu e mai hazardat decat sa spui ca echipa "va juca la fel ca Spania" cand n-ai habar de calitatile si profilul jucatorilor pe care i-ai adus la jumatatea sau la sfarsitul perioadei de pregatire pentru completarea posturilor deficitare care inseamna circa jumatate de echipa.

Si e confirmata evidenta, anume ca nu era cazul sa ne entuziasmam peste masura dupa meciul cu Roma. In primul meci oficial al sezonului Steaua a aratat aceeasi mentalitate paguboasa, acelasi joc constipat, cu doar rare - prea rare - sclipiri. Nici nu conteaza asa tare ca s-au pierdut 3 puncte, pentru ca astea sunt recuperabile. Mai important e insa ca nu se vad semnele revigorarii promise de 3 sezoane deja. Si, desi unele bucati de puzzle au inceput sa se potriveasca, jocul Stelei e inca departe de cel al unei echipe capabile sa revendice pe buna dreptate titlul.

Desi Steaua a inceput foarte bine, ocazia din primul minut a lui Nicolita a ramas unul dintr-o serie nu foarte mare de momente mai degraba izolate de dominare a Stelei. Golul vasluienilor a avut in el o doza mare de noroc, dar asta nu scuza greseala de incepator a lui Zapata.

Castiguri evidente sunt, la Steaua, Szekely si Ochirosii. Banel n-a jucat rau, dar nici suficient de bine incat sa-si asigure postul de titular. Mijlocul a fost complet rupt, si n-ar strica sa avem, in locul lui Ovidiu Petre, un mijlocas care sa stie sa joace si in jumatatea adversa de teren. Thiago Gomes a fost sters, dar are ca circumstante atenuante atat debutul la Steaua, cat si sperietura prin care a trecut la intrarea extrem de nesportiva a senegalezului N'Doye.
De la Dayro Moreno se cere prea mult si impresia mea e ca el inca nu a gasit in angrenajul Stelei postul pe care sa dea randament maxim. Iar cele doua varfuri care au jucat, Arthuro si Kapetanos, au facut-o destul de discret. Cu un plus pentru titularul Arthuro, care a apucat sa suteze de vreo doua sau trei ori la poarta. Mult mai putin decat trebuie, oricum.

In aparare, Golanski e singurul om pe care se poate conta deplin. Petre Marin e din ce in ce mai depasit de evenimente, varsta si gabaritul nefiind deloc de partea lui, indiferent de adversar. Iar cuplul Radoi-Ghionea, desi compus din doi fundasi valorosi, nu e la fel de sudat ca Goian-Ghionea, si de asta in anumite momente apar spatii in centrul defensivei. Tot de asta Steaua e incapabila sa iasa din aparare cu mingi pe jos si pase scurte.
Constructia e ilustrativa pentru dispunerea in teren si valoarea jucatorilor. Pasele se leaga numai in zonele 0-16 m si 50-80 m. Intre careul propriu si jumatatea terenului, ca si in ultimii 20 de metri, din fata portii adverse, ideile dispar subit si pasele nu se mai leaga deloc. In fata portii adverse, devierile si centrarile laterale fac legea. Numai ca n-au rezultate.

Iar ultimul sfert de ora a fost o caricatura a tuturor meciurilor proaste din ultimele sezoane. Mingi bubuite in fata si atacuri dupa ideile tactice furate din campionatele de fotbal ale scolilor primare.

Deci Steaua a jucat prost si a fost invinsa. Treburile se pot indrepta, dar nu sunt prea multe semne c-ar face-o curand. Mai trebuie oricum cateva etape pana la primele concluzii. Deocamdata, astazi, in ciuda infrangerii, nu s-a pierdut nimic. Decat startul.

It's happening again...

Pentru ca dupa Euro interesul meu pentru fotbal a luat o pauza si pentru ca din punctul meu de vedere campionatul romanesc incepe cu adevarat abia maine, o sa incerc mai jos o mica pre-evaluare a aspectului urmatorului sezon in competitiile pe care le urmaresc si a sanselor pe care le au echipele mele preferate. In ordine, Steaua Bucuresti si Manchester United.

Intersezonul fotbalistic e extrem de linistit daca nu urmaresti imensul flux de stiri cretinoide care contin in cea mai mare parte speculatii, de cele mai multe ori nefondate. Despre transferuri, in general. Si eu am facut tot posibilul sa evit stirile sportive. Am urmarit totusi rezultatele amicalelor, care imi spun ca in Romania, CFR Cluj pare categoric o echipa pe care sa pariezi la castigarea campionatului. Steaua nu promite prin nimic c-ar juca cu ceva mai bine fata de sezonul trecut. La plusuri sunt Bogdan Stancu si Szekely, doi jucatori foarte vanati din campionatul intern. La minusuri, pierderea a 3 din 5 jucatori transferati acum 6 luni, ceea ce nu ajuta prea mult la sudarea echipei.
A plecat Dica, da' asta nu e deloc ceva rau. Omu' se plafonase la Steaua, era destul de clar ca voia mai mult. Apoi, strategia Stelei se invartea tot timpul in jurul lui, iar forma echipei era data de forma lui Dica. Asta nu e niciodata sanatos. Iar din punctul lui de vedere, treaba e cat se poate de buna: salariu mai mare, campionat mai puternic, este antrenat de Zenga, care-l cunoaste si pe care-l cunoaste, deci ocaziile de a arata ce poate vor veni mai usor. Si nu in ultimul rand, a scapat de publicul nerecunoscator din Ghencea care, cel putin cu Dica, nu s-a comportat deloc cum ar fi trebuit de-a lungul timpului.
Amicalul cu Roma a fost un semn bun, Steaua a aratat o promisiune de mai bine. Dar a fost un amical si trebuie interpretat ca atare. Apetitul de joc, increderea si dorinta de victorie nu valoreaza nimic daca nu sunt sustinute de constanta, daca nu apar la fiecare meci. Cel mai bun aspect al amicalului, faptul ca s-au rulat doua echipe, ambele aparent capabile sa intre in lupta pentru titlu din Liga I.
Foarte bine e ca Lacatus e inca antrenor si ca nimic nu pare sa-i pericliteze pozitia deocamdata. O prezenta puternica pe banca tehnica e poate cel mai important atu al unei echipe de fotbal. Din punctul asta de vedere, Rapid a castigat foarte mult. Cu Taher, in primul rand, care pare mai interesat de performanta decat Copos, si cu Peseiro, un individ cu un aspect foarte apropiat de acela al unui antrenor de fotbal. Dan Petrescu, Razvan Lucescu, Dusan Uhrin sunt si ei niste antrenori care par chititi sa incurce socotelile tuturor in sezonul asta. Despre Andone si Rednic nu ma pronunt, pentru ca, desi au dovedit destule, pe mine nu reusesc sa ma convinga. Nu stiu despre ce anume e vorba, dar cu siguranta le lipseste ceva, si nu imi par a avea anvergura antrenorilor mari.

Oricum, una peste alta e clar ca nivelul de competitivitate la varf in fotbalul romanesc a crescut mult, chiar comparativ cu anul trecut. Clujul si Rapid par in fruntea plutonului la capitolul intariri, in timp ce Dinamo pare sa cam fi pierdut pasul. Steaua inca nu-mi dau seama unde se situeaza, dar avand in vedere rezultatele din week-end, doar 5-0 la Vaslui m-ar linisti deplin.
Asadar, estimarea mea e ca prima sansa la titlu o are Clujul, dupa care Steaua si Rapid.
In cupele europene, din 7 echipe cred ca vom ramane doar cu 4 in faza grupelor. Cluj si Steaua in Champions League, unde ceferistii or sa se faca de ras, exact ca anul trecut. Daca nu mai tare. Oricum, mai putine puncte ca Steaua.

Echipa ideala a Stelei, asa cum o vad eu acum:

Zapata - Golanski, Goian, Ghionea, Emeghara - Szekely, Radoi, Bogdan Stancu, Ochirosii - Dayro Moreno, Arturo

Campioni in mai 2009, sper eu.

3000 de kilometri mai la vest, desi campioana atat in Anglia cat si Europa, trupa lui Sir Ferguson va avea o misiune extrem de dificila in a-si apara amble titluri. Chelsea s-a intarit suparator de tare, si arata in acest moment ca cea mai solida trupa din Europa. Pentru prima data mi-e putin frica de Liverpool, care - odata cu aducerea lui Robbie Keane - si-a format cel mai redutabil cuplu ofensiv de care am cunostinta. Partea buna e ca Benitez a ramas, si pare in destinul lui sa nu castige Premier League. Cam asa cum Wenger n-o sa castige niciodata Liga Campionilor.
Asadar, scenariul de cosmar e Liverpool campioana a Angliei si Chelsea castigatoare a Champions League. Dar ca sa nu se intample asta trebuie doar sa ma trezesc la timp. Invers suna mult mai bine, chiar daca nici asta nu mi-as dori. Evident, un nou Treble pentru United ar fi idealul. Daca nu, cat mai aproape.

De Arsenal n-am zis nimic, pentru ca pare mult mai slaba acum decat la inceputul sezonului trecut. A 4-a sansa la titlu, dar nu prima sansa la locul 4.

Vom vedea ce va fi. Bine ca Milan nu participa in editia asta de CL. Eu unul n-o sa le regret prezenta.

A inceput din nou...

It's an entertainment | art thing

It's a Boy Girl Thing (2006), SUA, regia: Nick Hurran

Este un tipic "teen movie", fara nici cea mai mica umbra de abatere sau de tentativa de abatere de la canoanele comediei usurele americane.

Doi adolescenti in ultimul an de liceu, vecini, cu sexe, interese si personalitati opuse se urasc unul pe celalalt. Sub un pretext oarecare (vraja unui zeu aztec, in cazul asta), intr-o dimineata se trezesc unul in corpul celuilalt si o ora mai tarziu ajung sa se inteleaga si sa se iubeasca, moment in care fiecare trece la loc in corpul lui si traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Destul de imprevizibil, este?

Mai mult inca, pentru a ramane total in gen, avem tot restul cliseelor: baiatul e capitanul echipei de fotbal, fata e tocilara virgina, avem prietenul cel mai bun (care e si negru - doi iepuri dintr-un foc) care face numai tampenii, blonda proasta (sefa majoretelor - cum altfel?) si, evident, grand finale, balul de absolvire. Daca ma gandesc bine, nici nu cred c-ar fi avut nevoie de scenariu. Body-swap teen movie easy comedy, si de restul improvizam.

Realizari tehnice? Zero e mult spus. Filmul asta se putea face cu o camera din supermarket si cu lumina naturala tot timpul. Probabil asa si e facut.
Prestatie actoriceasca? Ca lucrarea unui elev de nota 7. In regula, absolut nici o sclipire.
Un film de retinut? Categoric nu.

Insa n-o sa descalific filmul asta. Am vrut o comedie usurica, nu neaparat una care sa ma faca sa rad cat una care sa nu ma solicite in absolut nici o masura. Si este exact ce-mi doream.
La cinematograf, e genul de film fara nici un fel de riscuri pentru prima intalnire. Audienta recomandata ramane insa undeva in zona 14-16 ani.

Se iau doi actori simpatici, se iau doua-trei idei fumate si rasfumate, ca sa elimini pe cat posibil partea creativa, se impaneaza cu cliseele genului si iese un film. Se serveste rece. Asa merge treaba. Oricum, Oscar e numai unu' pe an. Si nu toata lumea e Spielberg.

Putin despre Putin

Natalia Givorkyan, Andre Kolisnikov, Natalia Timakova - "La Persoana Intai - Convorbiri Cu Vladimir Putin"
Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000
Traducere din limba rusa: Boris Ranghet

O sa incep prin a spune despre cartea asta ceea ce ea insasi nu precizeaza in nici un loc evident, cateva informatii pe care eu mi-as fi dorit sa le stiu inainte de a o cumpara. Trebuie, asadar, spus ca cele 6 convorbiri ale celor 3 jurnalisti rusi cu Vladimir Putin au avut loc in primele luni ale anului 2000, iar cartea a aparut inainte ca Putin sa devina presedinte ales, la 26 martie 2000.
E vorba, deci, de Vladimir Putin - presedintele interimar al Rusiei, un om aparut practic de nicaieri. Fost ofiter activ KGB, intrat apoi in politica pe filiera administrativa (a fost adjunctul primarului din Sankt Petersburg), numit de Yeltsin rand pe rand sef al FSB (serviciul de informatii al Rusiei, succesorul KGB) in 1998, prim-ministru in 1999 si, in sfarsit, presedinte interimar in ultima zi a lui 1999.


Acestea erau cele mai importante repere din viata publica a lui Putin la momentul aparitiei cartii. Desi ramane interesanta din multe puncte de vedere, Vladimir Putin pe care eu l-as fi gasit mult mai interesant de studiat ar fi fost cel de la capatul celor doua mandate de presedinte ales. Omul care intr-un timp extrem de scurt a transformat radical Rusia si a plasat-o, probabil ireversibil, pe traiectoria capitalismului, chiar cu mentinerea unui sistem politic care nu rareori deraiaza de la caile democratiei de azi. Putin a preluat in 2000 o Rusie deloc in regula, cu o zestre istorica deloc onorabila (mostenitoarea ramasitelor imperiului celei mai mari utopii din istorie, dupa amploarea esecului), macinata de probleme interne grave (saracie, separationism, segregare etnica), cu o economie distrusa si cu un rol pe cale de a deveni decorativ in politica mondiala, unde nu de mult fusese unul din cei doi poli de putere.
Opt ani mai tarziu, Putin inapoiaza rusilor o tara in plina dezvoltare, cu o situatie economica si militara stabila, cu un ritm de dezvoltare extraordinar si cu un cuvant din ce in ce mai puternic pe scena politica internationala. Ma gandesc in primul rand la trei repere: Gazpromul si santajul periodic pe care il aplica Europei legat de aprovizionarea cu gaz natural (forta acestei corporatii se vede din faptul ca directorul ei, Dmitri Medvedev a devenit intre timp succesorul lui Putin. Iata ceva nou - un director de corporatie influent in statul in care pana acum 20 de ani era dictatura absoluta a sefilor partidului unic); Moscova, orasul cu cei mai multi miliardari in dolari, care intre timp a depasit Londra in clsamentul celor mai scumpe orase; concluzia summit-ului NATO din aprilie de la Bucuresti, care a avut nevoie de Putin ca sa-i supervizeze deciziile.


Pe de o parte sunt toate astea, definindu-l pe omul politic Vladimir Putin. Omul cotidian Vladimir Putin este nu mai putin interesant. Fost spion sovietic, posesor al centurii negre la judo, practicant pana la nivele de performanta media a mai multor sporturi, un om care nu se fereste de tabloide si de expunerea vietii private dar care, pe de alta parte, nu a avut nici o ezitare in a inchide un ziar care a mers prea departe, in cel mai pur stil al cenzurii staliniste.


Cartea este deci sub asteptarile mele din puctul asta de vedere, pentru ca se opreste exact in momentul in care Putin intra pe scena politica internationala. Un alt aspect dezamagitor al ei este acela ca - dupa parerea mea - inainte de a fi un demers jurnalistic dezinteresat, lucrarea pare a fi mai degraba un instrument de popularizare a viitorului presedinte si, intr-o oarecare masura, de curatare a imaginii lui, patata totusi ireversibil de apartenenta la KGB, un instrument opresiv inainte de toate. Evident, in varianta Putin, povestea e mult americanizata, cliseul adolescentului fascinat de imaginea spionului din filme si carti, imagine creata dintr-o insumare de calitati. Apoi intrarea in structura, progresul si declinul, si ele stereotipii, dar de data asta pentru ca istoria a vrut asa. Da, da, da. Sigur, tovarasul Putin, suntem siguri c-asa a fost. De altfel, nici macar nu trebuie ca lucrurile sa fi stat altfel. Dar nimic nu poate schimba faptele: Vladimir Putin a fost spion sovietic in Germania de Est.


Desi o serie de interviuri, cartea e construita ca o desfasurare epica. Desfasurare epica intr-o oarecare masura banala, pentru ca - oricat de puternic - un om nu poate trai decat o viata. Cu inerentele particularitati, dar cu aceleasi etape majore. Iar viata lui Vladimir Putin nu se poate sustrage nici ea acestei insiruiri de etape. Ar fi fost cu siguranta mai interesanta daca presedintele Rusiei s-ar fi aratat mai dispus sa-si discute in detaliu activitatea politica si s-o integreze in contextul istoriei recente. Nu e cazul, asa ca cele mai interesante parti din corpul cartii raman cele referitoare la tablourile sociale. URSS-ul post-stalinist, RDG-ul de dinainte de integrare, URSS-ul dizolvat si noua Rusie, renascuta.


Dintre conceptiile politice ale lui Putin, cea care mi-a atras cel mai mult atentia a fost cea referitoare la republicile separatiste (Cecenia e cel mai bun exemplu): in stilul american, Putin sustine ca o Rusie puternica e necesara pentru echilibrul global si ca exista o datorie a marilor puteri fata de tarile subdezvoltate sau in curs de dezvoltare. In schimb, disparitia Rusiei ca mare putere ar insemna crearea un vid politic care ar destabiliza intreaga Eurasie si ar putea genera colapsuri economice, crize politice si situatii conflictuale de-a lungul intregului glob. E o poveste frumoasa, numai ca suntem patiti. Stim prea bine ce-a insemnat in istorie o Rusie puternica sub cel putin doua regimuri politice, si nu exista nici un indiciu ca sub capitalism lucrurile ar sta in vreun fel diferit.


Sunt de acord cu Putin in punctul in care el spune ca o concesie facuta de Rusia unei regiuni separationiste ar atrage dupa sine o serie intreaga de concesii care vor trebui mai apoi facute si altor zone, fapt care ar duce in cele din urma la destramarea tarii. "Rusia e dispusa sa stea de vorba cu oricine nu pune mana pe arma", spune Putin, iar in teorie asta suna nobil, mai ales daca ne gandim la situatii similare cu desfasurari extrem de nefericite, cum ar fi Kosovo sau Transnistria. Numai ca tendintele separationiste reflecta doar eterogenitatea populatiei care ocupa imensul teritoriu rus, si sunt nota de plata pe care Rusia trebuie s-o plateasca politicii ei continue de expansiune, de la aparitia cnezatului de Kiev incoace. Daca vreti, cam atat costa visul lui Petru I.

Here comes the story of The Hurricane...

Ascultam Bob Dylan. Si la un moment dat, am descoperit o melodie. "Hurricane", compusa de Bob impreuna cu Jack Levy in 1975. Melodia mi-a placut, iar versurile - descriind povestea arestarii lui Rubin Carter, dar de o maniera foarte subiectiva - mi-au amintit ca am auzit cate ceva despre acest Rubin "Hurricane" Carter, si ca am vazut chiar si filmul in care Denzel Washington il personifica.

De aici, Wikipedia, si usa spre o intreaga literatura legata de cazul Carter. Astfel, melodia lui Dylan (una foarte buna, in opinia mea) ascultata si reascultata, impreuna cu filmul, revazut si el, si cu lecturile oferite de internet, au format un tablou care pare sa-si traiasca ultimele zile in mintea mea, dar care, totusi, s-a constituit in principala mea preocupare non-cotidiana din - sa zicem - ultimele doua saptamani. Cu o puternica tema sonora, oferita de un Dylan revoltat ceva mai tare decat de obicei.

Melodia pe youtube, alaturi de un montaj cu imagini din filmul din 1999:


Pe scurt, treaba sta asa: Rubin Carter a fost, intre 1961 si 1966, un boxer de middleweight de valoare medie, cu un cazier judiciar destul de incarcat si cu o mare parte din viata traita in diverse centre corectionale. Porecla de Hurricane o capata in urma catorva KO-uri rapide, dar meciul pentru centura mondiala il pierde la puncte in fata campionului mondial la acea vreme, Arthur Giardello, dupa 15 runde. Dupa acest moment, cariera lui intra in declin, iar palmaresul lasat in urma nu e deloc unul impresionant. In 1966 este acuzat si judecat pentru o tripla omucidere, si condamnat la inchisoare pe viata. Numeroasele recursuri se soldeaza cu esecuri, cel putin in primii 20 de ani. Intr-un final, in 1985, Rubin Carter e eliberat pe baza unor vicii procedurale. Astazi, Rubin Carter traieste in Canada si se ocupa cu sprijinirea a diverse cauze sociale.

In continuare versurile lui Dylan, pe marginea caruia voi comenta mai mult:

Pistol shots ring out in the barroom night
Enter Patty Valentine from the upper hall.
She sees the bartender in a pool of blood,
Cries out, "My God, they killed them all!"

Here comes the story of the Hurricane,
The man the authorities came to blame
For somethin' that he never done.
Put in a prison cell, but one time he could-a been
The champion of the world.

Three bodies lyin' there does Patty see
And another man named Bello, movin' around mysteriously.
"I didn't do it," he says, and he throws up his hands
"I was only robbin' the register, I hope you understand.
I saw them leavin'," he says, and he stops
"One of us had better call up the cops."
And so Patty calls the cops
And they arrive on the scene with their red lights flashin'
In the hot New Jersey night.

Meanwhile, far away in another part of town
Rubin Carter and a couple of friends are drivin' around.
Number one contender for the middleweight crown
Had no idea what kinda shit was about to go down
When a cop pulled him over to the side of the road
Just like the time before and the time before that.
In Paterson that's just the way things go.
If you're black you might as well not show up on the street
'Less you wanna draw the heat.

Alfred Bello had a partner and he had a rap for the cops.
Him and Arthur Dexter Bradley were just out prowlin' around
He said, "I saw two men runnin' out, they looked like middleweights
They jumped into a white car with out-of-state plates."
And Miss Patty Valentine just nodded her head.
Cop said, "Wait a minute, boys, this one's not dead"
So they took him to the infirmary
And though this man could hardly see
They told him that he could identify the guilty men.
Four in the mornin' and they haul Rubin in,
Take him to the hospital and they bring him upstairs.
The wounded man looks up through his one dyin' eye
Says, "Wha'd you bring him in here for? He ain't the guy!"

Yes, here's the story of the Hurricane,
The man the authorities came to blame
For somethin' that he never done.
Put in a prison cell, but one time he could-a been
The champion of the world.

Four months later, the ghettos are in flame,
Rubin's in South America, fightin' for his name
While Arthur Dexter Bradley's still in the robbery game
And the cops are puttin' the screws to him, lookin' for somebody to blame.
"Remember that murder that happened in a bar?"
"Remember you said you saw the getaway car?"
"You think you'd like to play ball with the law?"
"Think it might-a been that fighter that you saw runnin' that night?"
"Don't forget that you are white."
Arthur Dexter Bradley said, "I'm really not sure."
Cops said, "A poor boy like you could use a break
We got you for the motel job and we're talkin' to your friend Bello
Now you don't wanta have to go back to jail, be a nice fellow.
You'll be doin' society a favor.
That sonofabitch is brave and gettin' braver.
We want to put his ass in stir
We want to pin this triple murder on him
He ain't no Gentleman Jim."

Rubin could take a man out with just one punch
But he never did like to talk about it all that much.
It's my work, he'd say, and I do it for pay
And when it's over I'd just as soon go on my way
Up to some paradise
Where the trout streams flow and the air is nice
And ride a horse along a trail.
But then they took him to the jailhouse
Where they try to turn a man into a mouse.
All of Rubin's cards were marked in advance
The trial was a pig-circus, he never had a chance.
The judge made Rubin's witnesses drunkards from the slums
To the white folks who watched he was a revolutionary bum
And to the black folks he was just a crazy nigger.
No one doubted that he pulled the trigger.
And though they could not produce the gun,
The D.A. said he was the one who did the deed
And the all-white jury agreed.
Rubin Carter was falsely tried.
The crime was murder "one," guess who testified?
Bello and Bradley and they both baldly lied
And the newspapers, they all went along for the ride.

How can the life of such a man
Be in the palm of some fool's hand?
To see him obviously framed
Couldn't help but make me feel ashamed to live in a land
Where justice is a game.

Now all the criminals in their coats and their ties
Are free to drink martinis and watch the sun rise
While Rubin sits like Buddha in a ten-foot cell
An innocent man in a living hell.

That's the story of the Hurricane,
But it won't be over till they clear his name
And give him back the time he's done.
Put in a prison cell, but one time he could-a been
The champion of the world.

Pana la arestarea lui Carter, intreaga poveste e doar o banala crima dintr-un bar american, o alta tragedie americana, un fapt divers pe o pagina dinspre sfarsitul ziarului. Intreaga poveste, cu faima aferenta si cu manifestarile pe care le-a starnit, se invarte in jurul vinovatiei/nevinovatiei lui Carter la acuzatia de tripla omucidere in Lafayette Bar & Grill, niciodata dovedita sau infirmata fara putinta de tagada.

Este, in melodie, punctul in care Dylan o ia complet razna fata de fapte:
- vazand pozele de la locul faptei, distanta dintre locul crimelor si locul unde Carter se plaseaza in acel moment e de cateva sute de metri, nicidecum "far away in another part of town". Deranjant la Dylan e ca incearca sa discuple mai mult decat e cazul, pentru ca pana si Carter admite ca era aproape de barul Lafayette, iar acei "couple of friends" inseamna, conform lui Carter, doar John Artis.
- apoi, Hurricane Carter n-a fost nicodata challengerul nr.1, cea mai buna pozitie ocupata de el in ierarhia oficiala WBA fiind challenger nr.3
- intreaga poveste se invarte in jurul rasismului, pe seama caruia sunt puse toate relele care s-ar fi abatut asupra lui Carter. Ori se pare ca aparatul justitiei oficiale a incercat in permanenta sa se pazeasca de pericolul unui verdict influentat de prejudecati rasiale. Cei doi anchetatori ai cazului pentru primul recurs au fost negrii, la fel ca si doi dintre juratii recursului.
- Dylan exagereaza si cand se refera la confruntarea singurului supravietuitor al masacrului de la Lafayette cu Carter. Conform lui Dylan, acesta ar fi fost ferm in a-l absolvi pe Carter. Conform lui Carter, martorul ocular nu s-ar fi pronuntat, iar conform adeptilor vinovatiei lui Carter, doar frica l-ar fi facut pe supravietuitorul din Lafayette sa taca, el marturisind mai tarziu apropiatilor ca unul dintre cei doi tragatori a fost Carter.
- pare foarte convins Dylan de tendentiozitatea anchetatorilor, si de ambitia lor de a-l condamna pe Carter, mai presus de aflarea adevarului. Nimeni, nici macar Carter, n-a spus asa ceva, cu toate ca de-a lungul timpului, rand pe rand, mai multe marturii, atat pro cat si contra, s-au dovedit a fi fost false.
- aproape patetica tendinta de a-l idealiza pe Carter, atata vreme cat omul insusi recunoaste ca n-a fost tocmai usa de biserica si isi asuma anterioarele certuri cu legea, precum si oarecari porniri violente. Adversarii lui spun ca n-ar fi bun nici de balamale.
- si, in sfarsit, inainte de ultimul refren, paranoia atinge paroxismul: Rubin sits like Buddha in a ten-foot cell??? Hai ma Bob, intelegem influenta Hare Krishna in epoca, dar totusi, alaturarea a doua personaje din capete opuse ale spectrului perfectiunii umane cam bate la ochi.

Si cam asa cu versurile. Piesa e grozava, imi place mult, dar versurile rasufla puternic, iar atitudinea e complet deplasata, oricat am incerca s-o contextualizam. Revolta de dragul revoltei, ce bine a facut asta vreodata?

Acum despre film:

Am retinut numele lui Norman Jewinson, pe care eu il leg in primul rand (daca nu exclusiv) de Jesus Christ Superstar, o realizare artistica foarte pe gustul meu, dar o realizare mai degraba muzicala decat cinematografica. As zice ca e si cazul acestui Hurricane (1999), care se constituie mai degraba intr-un document continand dreptul la replica al lui Carter, cu realizari care nu depasesc mediocritatea, vorbind strict cinematografic.

Insa faptul ca insusi controversatul Hurricane Carter e coautor al scenariului si ca a urmarit indeaproape realizarea filmului lasa cinematografia in planul doi si deplaseaza accentul pe poveste, o rara ocazie a personajului de a face cunoscuta propria-i versiune asupra evenimentelor.
Si am fost frapat in primul rand de moderatia disculparii. Cu toate ca isi sustine - evident - nevinovatia, Rubin Carter isi asuma multe din faptele care - ascultand doar versiunea acuzarii - par a-i fi pur si simplu puse in carca: scoala corectional pentru minori (desi delictul e minimizat), arestarea la intoarcerea din armata (desi nu spune nimic de "dishonorable discharge", asa cum figureaza ea in registrele US Army), violenta si caracterul dificil (desi, evident, trivializate sau glorificate) si, peste toate astea, prea putin despre faptele incriminate, reliefand in schimb lupta pentru libertate. Pe undeva e normal, dat fiind ca el e singurul care a si trait faptele, singurul care le-a cunoscut nemijlocit.

Meciul pentru centura mondiala este povestit de o maniera extrem de subiectiva, atat de suboectiva incat a fost nevoie de ceva mai mult de jumatate de milion de dolari pentru ca Giardello sa fie de acord cu existenta filmului. Dovada ca Hurricane si-ar fi dorit sa fie un boxer mai bun. Mi-a adus aminte de meciul De La Hoya - Mayweather, in care mexicanul a fost furat grosolan, si a pierdut decizia. Dovada - pentru cei care se agatau de argumentul discriminarii rasiala - ca negrii nu s-ar da in laturi de a discrimina la randul lor pe aceleasi criterii rasiale, atat vreme cat au posibilitatile.
Subiectiva este si prezentarea detectivului care a condus ancheta initiala - practic singurul personaj negativ din film, dar pot sa inteleg ca pe el nu l-a placut Carter.

Un aspect care mie mi-l face simpatic pe Carter este recursul lui la ideile misticii buddhismului lamaist in perioada ultimei incarcerari. "Pot fi liber inauntru atata vreme cat nu-mi doresc nimic de afara" spune personajul lui, iar adevarul asta transcede barierele spatio-temporale, fiind la fel de solid atat in inchisoare cat si in afara ei, la fel de rezistent acum 27 de secole ca si in zilele noastre.

O sa ma mai leg doar de ultima replica din scenariu, una care - desi se vrea de anvergura, pe masura intregului film - esueaza lamentabil in tentativa de a impresiona, si nu mai e deloc de actualitate dupa tsunamiul indonezian din 2004 si dupa Katrina in 2007:
"Voi fi intotdeauna Hurricane. Pentru ca uraganul... este frumos..."(sic!)

Parerea mea despre cazul Carter: omul a facut-o. Sunt o serie de indicii, directe si indirecte, care il arata pe el drept unul din cei doi ucigasi de la Lafayette, si n-a aparut in nici un moment vreo alta pista in legatura cu tripla omucidere.
Inchisoarea pe viata e o pedeapsa cu deplina justificare, asadar.
Imi vine greu sa inteleg amploarea miscarilor sociale pro-Carter. Nu prea imi dau seama de ce Cassus Clay, Martin Luther King sau Bob Dylan ar fi sustinut cu atata patima cauza unui ucigas.
Si nu in ultimul rand, activitatea lui Carter dupa gratiere ma face sa cred ca povestea lui a fost decisa undeva la un nivel unde oamenii nu mai au nici dreptul la vreo parere, nici vreun fel de putere.
Inchisoarea a preluat un pericol social - indiferent de vinovatia sau nevinovatia lui in cazul Lafayette - si a redat, 20 de ani mai tarziu, un individ util si functional. Chit ca justitia n-a functionat cum trebuie, cred ca rezultatele sunt mai importante decat metoda.

Povestea lui Carter s-a scris deja, si eu cred ca lucrurile s-au intamplat exact cum trebuiau sa se intample, in ceea ce Leibnitz numea "cea mai buna dintre lumile posibile".

Euro 2008

Banal? Destul de banal, Germania in finala e ca tramvaiul 41. Vine des, da' te dezgusta mai intotdeauna. Spania ar fi fost episod pasager, noroc c-au si castigat. Ramane macar asta, Spania campioana europeana. A mai fost o data, e drept, da' suficient de demult incat doar statisticile sa-si mai aminteasca. Spaniolii ne-au obisnuit, ca si olandezii, sa aduca numai echipe frumoase, valoroase, puternice si spectaculoase la turneele finale, care sa iasa surprinzator imediat dupa grupe. Noroc cu pustiul asta, Torres. Bun rau, sa-l tina bine. Spania. Lu' Liverpool sa-i stea in gat.

Asadar, conform unei vorbe ramase de pe vremea cand se juca altfel de fotbal, dar cam cu aceleasi rezultate, nemtii au jucat prost la tunreul asta, n-au ajuns decat in finala. Daca jucau bine ar fi castigat-o, dar era pacat ca - la un turneu in care veteranii au avut indeobste castig de cauza - batranul Aragones sa nu bata si el un record, chit ca de vechime.

N-am apucat sa vad toate meciurile, daramite sa le consemnez, dar cu ce-am scris pe sport365.ro, cred ca am suficient material la care sa ma intorc peste 4 ani. Chiar mai mult, dac-a vrea Dumnezeu. Si chiar daca n-am, mare lucru nu mai e de facut.

S-a terminat, deci. Si inca de vreo 3 zile intregi. Vine ca o mare surpriza sa descopar ca - pe langa fotbal - pe-aici pe la noi se intampla o gramada de chestii. Exista fel si fel de filme, carti si muzici care te pot tine ocupat cel putin la fel de mult ca fotbalul. Numai ca tot ciudat mi se pare sa n-am nimic de facut la 21.30 si mai ales, perspectiva urmatorului meci care sa prezinte un oarecare interes este peste hat, trei-patru saptamani. Ma simt intrucatva ca personajul lui Platon abia scos din pestera. Sau ca New Orleans dupa Katrina.

Voi incerca in continuare sa vad cam ce fel de amintiri a lasat in urma lui acest euro, cu sentimentul pe care-l incearca maturatorii care au de curatat Piata Constitutiei la 5 dimineata, dupa un mega-concert cu mici si bere gratis. Ce frumos a fost... si ce dezolant arata acum!

A fost, in primul rand, un turneu spectaculos. Asta pot s-o spun fara retineri. Daca pana acum Euro era un turneu mai degraba plictisitor, cu meciuri putine, echipe blazate si obosite si cu fotbal scremut, si chiar daca asta nu se anunta cu nimic diferit, mai ales dupa un sezon in care "consum fizic" a fost aproape un laitmotiv al celor mai multe meciuri pe care le-am vazut, Euro 2008 a punctat puternic la capitolul spectacol. Nu stiu cum si de ce, dar echipele maruntele care-au venit la Euro sperand sa ciupeasca ceva de la baietii mari, obositi de Champions League sau de campionate in care se joaca si fotbal, s-au intors cu buzele umflate si - mai ales - repede. A fost si cazul Romaniei, dar mai ales al Greciei, care acum 4 ani a reusit chiar sa castige turneul pe baza acestei strategii parsive. Grecia - suna hilar acum - campioana europeana in 2004. Cea mai slaba prestatie de la acest Euro. 1 gol, 0 puncte.

Apoi, s-a dovedit a fi turneul baietilor mari. Nu mari prin palmares sau statura, cat prin varsta, pur si simplu. Grecia, de exemplu, a aliniat in linii mari aceeasi formula de acum 4 ani. Chiar daca la ei n-a contat, pentru ca n-ar fi facut nimic nici cu tinerii, oricum, mi se pare destul de evident ca jucatorii determinanti au fost in general oameni care au mai vazut oaresce turnee finale la viata lor. Rusii au avut cel mai tanar lot, cu o medie undeva peste 26 de ani, iar asta inseamna destul de mult fata de ce tin eu minte. S-a confirmat ca tinerii sunt buni, dar numai daca sunt condusi atent de 2-3 veterani cu viziunea jocului si care sa fie capabili sa intervina decisiv cand e cazul. Spania i-a avut pe Xavi, Puyol sau chiar Casillas, Germania pe Ballack si Klose, Portugalia pe Deco si Carvalho, Olanda pe van der Sar sau van Nistelrooy. Am vazut ca Wenger a fost si el la multe dintre meciuri, poate a invatat ceva. Deocamdata, l-a cumparat doar pe Nasri (20 ani). :)

Fair-playul a fost si el prezent, chiar daca inventatorii lui au fost principala lipsa a turneului. Jocuri cursive, arbitraje bune si foarte bune, putine penalizari, putine accidentari. Si fotbalul a stiut sa rasplateasca asta, dand castig de cauza lucrurilor care te fac sa te indragostesti de sportul asta: entuziasm, apetit ofensiv, goluri. Plus sentimentul - dupa fiecare meci - ca a castigat cel mai bun. Oricat de ciudat ar parea, asta nu-i un lucru tocmai obisnuit.

Un capitol cu totul si cu totul aparte prin care acest euro va ramane in istorie este "finala din vis", Rusia - Turcia, meciul pe care multa lume il astepta cu sufletul la gura si care n-a mai avut loc, un fapt ce-ar trebui sa-i convinga pe UEFA sa-l doteze pe Euro si cu finala mica. Judecat la rece si numai prin prisma cifrelor, aceste doua echipe n-au surprins prin nimic si nu s-au facut remarcate decat prin cate un meci peste propria lor medie. Pentru rusi a fost acel 2-0 in fata Suediei, o surprinzatoare declaratie de inferioritate a echipei batranului Larsson, iar turcii au jucat cel mai bine in meciul in care au fost eliminati. 2-3 impotriva Germaniei, dar cu o prima repriza in care nemtii au fost nauciti de atacul aproape continuu al otomanilor. Dar sunt convins ca pe langa cifre, o sa ramana in istorie si revirimentul spectaculos al rusilor dupa intrarea lui Arshavin sau superbul meci in urma caruia Guus Hiddink si-a trimis conationalii acasa si si-a adus presa europeana la picioare, pe picior de egalitate cu cele 3 reveniri consecutive pe final de meci ale Turciei, care a dominat Germania cu doar 14 jucatori apti din lotul de 23. Si pe cat de induiosator de trista a fost imaginea lui Slaven Bilic consolandu-si jucatorii dupa ce au pierdut la penaltyuri in fata Turciei, pe atat de induiosator de admirabila e privelistea lui Terim cu camasa desfacuta, motivandu-si oamenii cum trebuie s-o fi facut-o candva si marele Mahomed Cuceritorul. Si tot Terim e autorul a ceea ce mi se pare cea mai grozava indicatie tactica din cate exista, dupa ce Croatia a deschis scorul in minutul 119 (!): "luati mingea si egalati!". O tactica foarte buna, a tinut.

Si, in sfarsit, o treaba ceva mai tehnica, dar in egala masura importanta: organizarea acestui euro a fost unanim laudata. Chiar daca n-am fost printre norocosii care s-o observe la fata locului, si prin televizor au "transiprat" destule indicii cum ca austriecii si elvetienii si-ar fi facut treaba ceas, ca sa zic asa. "Zona fanilor", organizata in fiecare oras-gazda, desi inregimentatoare si pentru jignitoare pentru cei ce se declara "Against modern football" si impotriva importului de capitalism consumist in ceea ce ar trebui sa fie o sarbatoare a luptei si a barbatiei, a fost o chestie necesara si un compromis foarte bun intre manifestarile de bucurie ale suporterilor si dorinta de liniste a localnicilor. Elvetienii, oamenii care au un plan si pentru situatiile spontane.

Astfel, Euro s-a desfasurat fara incidente, tribunele au fost pline de culoare la fiecare meci si am fost foarte surprins sa vad ca galeriile rivale pot sta alaturi, despartite doar de un rand de scari, nu de un cordon de jandarmi. Semn bun.

Frumos si refrenul care nu stiu de unde vine sau ce inseamna, dar care mi-a rasunat in cap in multe randuri, dupa cate un meci. Acel "Oo -o-o- o-oo-ooooo" cantat de toate tribunele.

Ecranele gigantice - la inaltime si ele. Provoca cate un zambet fiecare reactie de bucurie a cate unui spectator care facea cu mana unui alter-ego in versiune marita, afisat pe ecranul cu leduri al stadionului.

Si, cel mai important pentru telespectatori, vor ramana de la Euro 2008 acele extraordinare reluari incetinite care te fac sa vezi faza mai bine chiar decat protagonistii. Sper sa fie preluata moda si de regizorii transmisiilor de la banalele meciuri de campionat.

E drept, UEFA s-a si facut de rasul curcilor cu gazonul inundat de la Elvetia-Turcia sau cu transmisia intrerupta de la Turcia-Germania, dar le ramane doar sa spere ca imaginile cu Casillas ridicand cupa sau cu executia extraordinara a lui Arshavin de 2-1 cu Olanda o sa se dea mai des decat mingea oprita in baltoaca la 1 metru de poarta la golul lui Hakan Yakin.

E mult, dar as vrea sa ma refer, macar in treacat, si la echipe si la meciuri, cronologic. Urmeaza:

Grupa A, cu Portugalia favorita clara (totodata echipa mea preferata la acest turneu final), a avut o lupta pentru locul 2 destul de stransa. Eu ii vedeam pe cehi acolo dar, la fel ca in 2006, trupa lui Karel Brukner nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor decat sporadic. Mai exact, doar cand au egalat Portugalia la 1 dupa 7 minute. Cel mai bun om al lor, Cech, a gafat decisiv in meciul cu turcii, iar Milan Baros e remarcabil mai mult pentru vitezele cu care e inregistrat de radar in Franta decat pentru ce-a facut pe teren in ultima vreme. Mi-e aproape jena s-o spun, dar cel mai util om al Cehiei a fost Jan Koller. 35 de ani, 202 cm, profesia ideala: garda de corp. Cel mai bun marcator all-time al Cehiei.

Elvetia s-a prezentat mai bine decat credeam, dar n-au avut de unde sti ca pentru turci nimic nu e decis pana in minutul 90. Respectiv 122, uneori. Un onorant 2-0 impotriva Portugaliei, dar intr-un meci care putea foarte bine sa nu se joace.

Grupa B, a limbilor neinteligibile, n-a fost dominata de nemti, cum ar fi fost normal, ci de croati, care au scos 9 puncte si au administrat Germaniei un 2-1 mai clar decat spune scorul, cu putin loc pentru comentarii sau justificari. Polonia a fost prea mica pentru un razboi asa mare si s-a multumit cu un punct din egalul cu Austria. Care Austrie aparent a avut calificarea in mana, in meciul direct cu Germania din ultima etapa a grupei. Numai ca - oricat ar spera - Austria o sa-i bata pe nemti atunci cand Vastic o sa fie platit mai bine ca Ballack. Sau cand o sa se spuna si despre ei ca oricat de prost ar juca, ajung in finala. Adica nu.

Grupa C, asa-numita grupa a mortii, s-a dovedit fasul europenelor, fiind singura grupa fara reprezentanta in careul de asi. Ar fi nedrept totusi sa uitam cat de tare a stralucit Olanda in aceste 3 meciuri, administrand infrangeri usturatoare si de referinta ultimelor doua finaliste de mondial. 3-0 Italiei si 4-1 Frantei. Romania a scapat usor, doar 2-0 intr-un meci in care ai nostri si-au jucat calificarea, dar fara prea mare hotarare se pare. Nici olandezii n-au fost foarte hotarati sa ne bata, dar - dupa cum a concluzionat la unison presa romaneasca - ne-am dorit mai mult infrangerea.

Italia i-a urmat pe olandezi in sferturi si pe buna dreptate, fie si numai pentru ca i-au batut pe francezi fara sa mai aiba nevoie de injuraturile lui Materazzi. Cu doua goluri din suturi de la distanta, da' nu mai spuneti la nimeni.

Franta a avut o prestatie jenant de slaba in raport cu pretentiile si cu valoarea lotului. Singura contributie a lor la acest european a fost aceea ca au oferit subiecte de bascalie intregii prese continentale. Un singur gol, bijuterie individuala a lui Henry, intr-un meci in care au primit 4. Remarcabile la Franta mi s-au mai parut mie faulturile lui Makelele, o armonioasa combinatie de duritate si discretie, ca Roberto Carlos in zilele lui bune. Ah, si Gomis, dar se pare ca trebuie sa mai astept putin pana sa-l vad si jucand.

Cat despre Romania... a venit imbracata in trening la nunta. Sau in smoching la antrenament, cum vreti. In tot cazul, inadecvat. La turneul care a transformat 4-2-3-1 in 4-1-4-1, Piturca a prezentat un 4-3-2-1 inflexibil, ramas la fel chiar si in meciul cu Olanda, cand atacul ramanea singura optiune. Poate si pentru ca in atac solutii nu prea au fost. Daniel Niculae a fost complet pierdut in cele 3 meciuri pe care le-a bifat, in timp ce Mutu - singurul jucator care putea sa insemne cat de cat ceva ca varf impins - a fost nevoit sa ramana in banda stanga pentru ca nici acolo nu erau solutii. Daca ma uit si la Podolski, sunt tentat sa concluzionez ca reprofilarea atacantilor in mijlocasi stanga nu prea face.

Si sa nu ne facem iluzii, apararea a fost si ea departe de a fi impenetrabila. Italienii ne-au egalat la un minut dupa golul nostru - fara sa mai punem la socoteala golul anulat pe nedrept al lui Toni, in timp ce in fata echipei a doua a olandezilor n-am fost in stare sa mentinem un 0-0 datator de sperante, scor la care, cu vreo deviere fericita in careul lor in ultimul minut, am fi putut juca sferturi (vezi Turcia).

Mutu nu trebuia sa rateze penaltyul impotriva Italiei, dar nu acolo s-a pierdut calificarea, ci in meciul cu deja calificata Olanda. Astia sunt, cu astia defilam.

Campionii europeni jucat constant bine, inca de cand au deschis Grupa D cu un convingator 4-1 impotriva Rusiei. Si, cu Arshavinul lor cu tot, au repetat performanta in semifinale. Bine, doar 3-0, si fara hattrick David Villa.

Pe suedezi i-au batut greu, dar i-au batut. Si nici de greci n-au avut prea multa mila, trimitandu-i acasa ca singura echipa fara punct castigat la Euro 2008 dupa un meci fara miza in care Aragones a menajat multi titulari.

Iar meciul decisiv pentru locul 2 i-a trimis acasa pe suedezi, care au pierdut in fata Rusiei dezlantuite. Mi-a parut rau in special pentru marele Henrik Larsson, dar dezinvoltura obosita a batranului zeu al catolicilor din Glasgow n-a putut face fata incrancenarii nebune a reprezentantei fotbalului cu cea mai spectaculoasa ascensiune din ultimii ani.

Sferturile au lasat in urma regretele eliminarii Portugaliei si Olandei, dar si cate un meci extrem de spectaculos in ambele cazuri, ca premiu de consolare. Celelalte doua sferturi s-au decis la penaltyuri, ambele castigatoare avand de infruntat mai degraba proprii daimoni decat pe adversari.

Turcii si-au fortat norocul cu a treia revenire consecutiva pe final de meci, cu egalarea din minutul 122 si cu castigarea penaltyurilor avand in poarta un Rustu complet iesit din forma. Noroc ca cei mai buni jucatori ai croatilor au ratat.

Spaniolii nu s-au luptat atat cu Italia, cat cu propriul complex in fata Italiei - campioana mondiala la ei acasa in 1982 - si in fata zilei de 22 iunie, in care n-au inregistrat nici o victorie. Norocul lor a fost ca Iker nu e omul superstitiilor sau al complexelor. Nici Buffon nu e, dar azzurii n-au mai avut cresterea de forma care-i caracteriza de fiecare data cand incepeau pe branci.

Semifinalele au facut dreptate dar au lasat in urma sentimente mai degraba contrare. Dar serios, de unde pana unde Rusia-Turcia? E campionat european totusi, putin respect. Si daca nu e respect, chiar si un atlas ajuta. Retineti, EUROPEAN!

Iar finala... usor anosta, dar la ce frumoasa a fost desfasurarea, deznodamantul isi pierde din pondere. Superb golul lui Torres, oricum. A taiat milioane bune din cota lui Lahm. Asta a fost... au trait fericiti pana la adanci batraneti. Luna asta, pe 26, incepe campionatul romanesc. Pana atunci, doar surogate ieftine, cum a fost azi CFR Cluj - Dinamo Kiev. Sau asta...