La capatul emotiei

E adevarat, e foarte tarziu sa mai scriu despre finala Champions League, dar mi-ar parea rau sa nu scriu chiar nimic si sa nu am astfel cateva cuvinte la care sa ma intorc peste niste ani, cand acest titlu european al lui United nu va mai fi ultimul. Asadar, la 10 zile dupa finala Ligii Campionilor, la 5 zile dupa a 99-a aniversare a lui Sir Matt Busby si Seara Campionilor de pe Ghencea, si la 2 zile dupa dezvelirea celei de-a doua statui din complexul Old Trafford, o sa incerc sa descriu cum le-am vazut eu pe fiecare dintre ele.

Incep, evident, cu finala, ultimul meci al sezonului, tras parca la indigo dupa primul meci al sezonului, Community Shield, supercupa Angliei. Acelasi scenariu, acelasi scor, acelasi deznodamant.

Rezumatul primului meci, aici. Al ultimului, in continuare.

"Finala Champions League...", cu cuvintele astea incepe comentariul lui Costi Mocanu pe Pro TV si, desi nu sunt fan al comentariilor romaesti, enuntul asta reuseste sa imi induca o stare specifica, alaturi de senzatia ca sunt martor al unui eveniment grandios.

"E mai tare decat un campionat mondial" spunea Sir Alex Ferguson acum 3 sezoane despre CL, iar echipa lui avea sa paraseasca competitia 3 luni mai tarziu, ocupand doar locul 4 in grupa, cea mai slaba performanta a lui Manchester din cate imi amintesc eu.

Numai ca drumul spre mai bine trece prin mai rau, si orice urcus incepe de jos, asa ca - iata - la 3 ani distanta, diavolii se incoroneaza pentru a treia oara campionii Europei.

Chelsea a fost echipa pe care United trebuia s-o infrunte in finala, prima exclusiv engleza si a treia disputata intre cluburi din acelasi campionat, dupa Real Madrid - Valencia(2000) si Juventus - AC Milan(2003). Echipa lui Abramovich, parasita de Jose Mourinho la inceputul sezonului, parea usor in deriva dupa ce capriciosul miliardar rus o lasase pe mana lui Avram Grant, un antrenor fara nici un fel de anvergura. Numai ca, beneficiind de un lot de fotbalisti extraordinari si de ajutorul lui Henk Ten Kate ca antrenor secund, cand s-a tras linie Chelsea a reusit sa confirma pronosticurile din vara, acelea care o vedeau ca a doua candidata la castigarea titlului in Anglia. Mai mult inca, londonezii au reusit sa si ajunga, in premiera, in finala Champions League, performanta care lui Mourinho i s-a refuzat de 3 ori.

Asa ca pe 21 mai 2008, la Moscova, Manchester United si Chelsea FC - cele mai in forma echipe din Europa - si-au disputat al 52-a Cupa a Campionilor din istorie.

Impotriva fotbalului au fost o ploaie abundenta si prelungita pe mai multe zile, un teren incropit in graba si prea alunecos pentru ca fotbalul sa se desfasoare in voie si un arbitru pe care nu inteleg de ce FIFA inca il pastreaza in primul esalon valoric.

Pentru fotbal au fost doua echipe extraordinare, cu un potential fizic uluitor, un oras nerabdator sa organizeze un eveniment a carui grandoare a simtit ca o poate cuprinde, o natie incantata ca are doua reprezentate intr-un meci in care orice federatie europeana isi doreste sa aiba o reprezentanta, si foarte multe milioane de spectatori, credinciosi ai zeului fotbal, care se intrupeaza intr-o forma atat de grandioasa doar doua ore pe an.


Ferguson a trimis in teren un 4-4-2, cu van der Sar in poarta, fara surprize in linia de fund (Brown, Ferdinand, Vidic, Evra), cu o linie de mijloc atipica (Hargreaves, Scholes, Carrick, Ronaldo) si cu doua varfuri(Rooney, Tevez), semn ca a inscrie e mai important decat a nu primi gol in acest meci.
Cred ca a fost prima data cand Hargreaves a jucat mijlocas dreapta, probabil datorita jocului bun pe care l-a facut ca fundas dreapta, in ciuda faptului ca postul lui de baza e inchizator. Impresia mea a fost ca Ferguson a incercat o alcatuire care sa fie si surprinzatoare, si sigura si care sa-i si asigure lui Ronaldo destula libertate de miscare. Numai ca, pana la urma, jucatorii au respectat destul de fidel pozitiile pe care le intuise grafica tv, si - pentru ca totul s-a terminat bine - probabil ca a fost bine.

Chelsea a reusit sa-l recupereze pe Ashley Cole, accidentat la antrenamentul oficial, si a aliniat si ea cea mai buna formula: Cech - Essien, Terry, Carvalho, A.Cole - J.Cole, Ballack, Makelele, Lampard, Malouda - Drogba. Cu o mica mentiune: Essien este, dupa parerea mea, unul din cei mai buni inchizatori din lume - daca nu cel mai bun. Desi nimeni nu-l poate contesta pe Makelele ca fotbalist, cred c-ar fi fost mai intelept ca Essien sa apara in fata fundasilor, iar Belletti sau Alex sa completeze linia de fund. Si nu reusesc sa inteleg de ce in iarna Chelsea l-a dat la Portsmouth pe Glen Johnson, un fundas dreapta valoros, care sigur s-ar fi descurcat mai bine in fata lui Ronaldo decat a facut-o Essien.

Prima repriza a fost copios dominata de diavoli, care-au au avut cel putin 4 ocazii mari si au deschis scorul in minutul 25, prin golul - cum altfel? - al lui Ronaldo, al 42-lea al sezonului pentru portughez. Brown a centrat din dreapta, mingea a plutit peste linia de fund a albastrilor, iar Essien nu si-a imaginat ca cineva ar mai putea s-o ajunga. Si nici ca Ronaldo e in spatele lui, pregatit sa sfideze gravitatia, cu un elan scurt si o detenta impresionanta, plus o lovitura de cap directionata dezarmant de bine, la care Cech nu s-a mai obosit sa sara.

Publicul de pe Luhjniki Stadium a infirmat parerea mea - si nu numai - cum ca Chelsea o sa se simta la Moscova ca pe tern propriu, "That boy Ronaldo" fiind ritmul care s-a auzit in tribune multe minute dupa golul minunii din Madeira.

Neimpresionati insa, londonezii au incercat sa riposteze imediat dupa gol, cand Ballack s-a suit peste Ferdinand si-a trimis spre poarta periculos, dar pe directia lui van der Sar, care s-a remarcat cu-o parada spectaculoasa.

Frank Lampard, orfan de mama de doua saptamani, a fost totusi suficient de puternic incat sa se constituie in suportul psihic al intregii echipe pentru meciul asta, si a dovedit-o prima data cand a reusit sa egaleze, in ultimul minut al primei reprize. Sut de la 30 de metri al lui Essien, deviat nefericit de Carrick, apoi de Ferdinand, iar van der Sar a alunecat in momentul cheie, facand mai usoara misiunea mijlocasului lui Chelsea, care a trimis mingea in poarta elegant, dar fara prea mare efort. Evident, si golul asta, ca si cel impotriva lui Liverpool, a fost dedicat tot raposatei Pat Lampard, palida consolare pentru fiul ei a carui durere e cu siguranta mai mare decat lasa sa se vada.

In repriza a doua portile sau schimbat, dar directia predominanta de atac a ramas aceeasi, spre poarta care intre timp a devenit a lui van der Sar. Raportul ocaziilor in aceasta repriza a fost de partea albastrilor, care-au avut si-o bara, dupa un sut spectaculos al lui Drogba, dar singurul raport care conteaza, acela al golurilor, a ramas nemodificat pana la sfarsitul minutelor regulamentare de joc, spre disperarea multor pariori.

Dupa consumul fizic enorm din timpul primelor 90 de minute de joc, accentuat si de un teren foarte greu, moale din cauza ploii si extrem de solicitant, ar fi fost de asteptat ca meciul sa inghete in asteptarea penaltyurilor. Dar Anglia traieste din regulile elementare ale fotbalului si arunca la gunoi toate regulile continentului care tacticizeaza excesiv jocul si omoara spectacolul. Astfel ca ritmul de joc din prelungiri a fost destul de sustinut, prima repriza inregistrand cate o mare ocazie de fiecare parte.

Lampard a lovit bara cu un sut din intoarcere, si cine vrea, isi poate aminti - ca o curiozitate - ca si in finala din 1999 Bayern Munchen a lovit bara de doua ori. De partea cealalta, in minutul 100, Evra a scapat de doi fundasi si a trimis o minge in spate, central, spre Ryan Giggs, faza trasa la indigo dupa primul gol al sezonului pentru diavoli. Numai ca de data asta n-a mai fost gol, John Terry pastrandu-si echipa in joc cu o interventie de mare fundas.

Repriza a doua s-a scurs incet, agonizant de incet si pentru spectatori si probabil ca si pentru fotbalisti, epuizati dupa kilometrii cei multi alergati pe acest gazon-bazin. De consemnat nu sunt decat schimbarile facute in vederea penaltyurilor de cei doi antrenori si meleeul general incheiat pana la urma cu un cartonas rosu pentru Drogba, penalizare pentru o palma cu care ivorianul l-a lovit pe Vidic. S-a spus dupa meci ca gestul necugetat al atacantului lui Chelsea i-a costat pe acestia Cupa Campionilor, Drogba fiind, evident, un executant de penalty mai bun ca Terry. Eu cred ca gestul lui Drogba n-a avut repercusiuni decat la nivelul reputatiei fotbalistului, si-asa nu prea grozava. Pentru ca, la un meci atat de strans si decis atat de greu si de atat de putin cum a fost asta, e foarte corect sa spui ca si cel mai insignifiant detaliu poate pierde meciul, asa cum a spus Ferguson, dar e cu totul hazardat sa indici vreunul din detalii ca fiind cel decisiv.
Revazand faza, mi se pare ca, dimpotriva, Lubos Michel i-a facut un bine lui Drogba eliminandu-l, pentru ca ar fi fost mult mai rau pentru el sa ramana pe mana lui Vidic.

Si au venit penaltyurile, "loteria fotbalului", despre care eu cred ca a fost studiata de cei doi antrenori mai ceva decat Ogica. Nu incape indoiala, norocul se simte acasa la loviturile de departajare, dar contributia lui este redusa din ce in ce mai mult in fotbalul modern, prin pregatire psihologica, prin exersarea obsesiva a loviturilor la antrenamente si prin fel de fel de metode care mai trec prin capul antrenorilor.
Probabil ca despre fiecare din cele 14 lovituri as putea scrie cate un roman, dar imi vine greu sa spun cateva vorbe despre ce simteam cand le-am privit live. Desi nu m-am indoit nici un moment pe parcursul meciului de victoria lui United, in momentul ratarii lui Ronaldo mi s-a parut ca ceva in mine e paralizat, ca emotiile nu se mai pot transmite intre organe, ca picioarele nu imi mai ingheata si spatele nu mi se mai infioreaza la fiecare lovitura, creierul refuzand probabil sa mai proceseze vreo informatie pana la aflarea deznodamantului.

Loviturile s-au executat la poarta dinspre peluza suporterilor lui United, probabil un usor avantaj pentru diavoli, si o noua infirmare a teoriei conform careia Chelsea ar avea publicul de partea ei la Moscova.
Si au fost dupa cum urmeaza (revazute si redate pe masura ce se executa):

Tevez, micutul atacant argentinian care a incheiat meciul foarte nervos (de la el a plecat altercatia care a dus la eliminarea lui Drogba), a executat cu mult calm dupa un elan mare, l-a trimis pe Cech in partea opusa si a transformat. 1-0

Ballack a deschis balul pentru Chelsea. Executie sigura, puternica, nu foarte tehnica. Van der Sar a ghicit coltul, dar i-a fost imposibil sa ajunga mingea. 1-1

Carrick, fara vreo urma exterioara de emotie, a executat cum scrie in manual, a pacalit portarul si a trimis mingea in partea opusa. 2-1

Juliano Belletti, campion european cu Barcelona si marcator in finala de acum doi ani, a avut si el o executie foarte buna, in stilul lui Carrick dar cu mai multa eleganta. A ales dreapta, spre deosebire de Carrick, dar van der Sar n-avea de unde sa stie. 2-2

Cristiano Ronaldo, visul umed al lui Real Madrid, a vrut pentru a doua oara sa demonstreze ca ratarea de pe Nou Camp nu l-a afectat in nici o masura, dar executia l-a tradat. Oprirea in fata mingii - trademarkul lui - a parut una nervoasa, nicidecum calculata, iar a doua fenta a venit pe ntru ca Cech se incapatana sa nu aleaga partea si sa ramana pe picioare. Executia n-a mai fost calculata, elanul a fost scurt, iar inteligenta portarului lui Chelsea a avut castig de cauza. 2-2 in continuare, iar Chelsea, cel putin statistic, avea prima sansa. Doua penaltyuri ratate in momente cheie sunt suficiente pentru a eclipsa impresionanta performanta a celor 42 de goluri in sezon si de a-i pune lui Ronaldo o eticheta urata. Ceva imi spune ca portughezul va avea o tema pentru acasa in vara asta. Norocul lui insa, ca si al lui Manchester (daca se poate numi noroc uluitorul fler al acestui mare antrenor care este Ferguson), este ca echipa se ajuta mult de Ronaldo, dar nu depinde de el. Ronaldo este vedeta lui United, nu si omul providential pentru echipa, asa cum era Ronaldinho la Barcelona in 2006, sau Henry la Arsenal pana anul trecut.

Frank Lampard, in fata a 40.000 de fani ai diavolilor, probabil fiecare dintre ei nerabdator sa-i aminteasca de moartea mamei lui cu doua saptamani in urma, avea ocazia sa-si puna echipa in avantaj. Si, desi excutia a fost nervoasa - van der Sar ghicind partea si ratand de putin interventia - a avut suficienta precizie incat sa marcheze, iar de Pat Lampard si-a amintit abia dupa ce-a executat, ridicand mainile spre cer, a 3-a oara in ultimele 3 meciuri. 2-3, iar guma lui Ferguson avea dintr-o data gust salciu.

Owen Hargreaves, simtind si el din plin cotele adrenalinei crescand vertiginos, a executat cu emotii pentru toti cei care - dintr-un motiv sau altul - ii voiau campioni pe United. Cech a sarit corect si pana in ultimul moment mingea a parut ca sare poarta, dar a prins de putin spatiul de sub bara, fara vreo sansa pentru portar. 3-3, o singura ratare.

Ashley Cole, al doilea fundas stanga cu care Chelsea a terminat meciul, trecut aproape de o ratare. van der Sar s-a concentrat, a ghicit partea si a atins mingea, dar prea putin pentru a reusi sa o scoata din poarta. 3-4, iar pe londonezi ii despartea un singur penalty de primul lor titlu european.

Nani, portughezul din Praia, a executat ultimul penalty pentru diavoli, cam de aceeasi maniera cu Ashley Cole. Cech a lovit mingea, dar din manusa lui mingea a intrat in plasa. 4-4, dar Chelsea avea ultima lovitura, si doar Dumnezeu sau van der Sar mai puteau face ceva pentru Ferguson si echipa lui.

Si probabil ca primul a decis ca e cazul sa faca ceva atunci cand capitanul albastrilor, John Terry, s-a indreptat spre punctul cu var. Cel care si-a mentinut echipa in joc cand a scos sutul pe care scria gol al lui Ryan Giggs a reusit sa-l pacaleasca pe van der Sar, dar a alunecat in momentul loviturii, iar mingea a ricosat din bara din dreapta spre peluza care a explodat de bucurie. 4-4 dupa prima serie de 5, si probabil ca lacrimile pe care bravul John Terry le va varsa in amintirea acestei executii vor fi mai multe decat stropii de ploaie care au cazut pe Luhjniki in seara de 21 mai 2008.

Moartea subita, cel din urma criteriu prin care se poate decide castigatorul unui meci de fotbal. Probabil ca o asemenea finala n-ar fi fost completa daca nu s-ar fi ajuns pana aici.

Anderson - intrat in locul lui Brown special pentru a executa penalty (oare Ferguson chiar s-a pregatit pentru al 6-lea executant?) - a trimis pe directia portarului, dar cu suficienta forta incat sa nu-i dea acestuia nici o sansa. 5-4

Salomon Kalou a executat cu calmul celui care n-a trait toate cele 120 de minute ale meciului si a transformat sec, fara a-i lasa vreo sansa lui van der Sar. Chelsea continua sa traiasca, chiar daca multi spectatori simteau ca se apropie de infarct. 5-5

Batranul Ryan Giggs, dupa 34 de ani, 18 sezoane si 759 de meciuri in tricoul lui United a aratat ca a vazut prea multe pentru a se lasa dominat de emotiile acestei finale. 6-5, la fel de firesc ca moartea.

Anelka, si el introdus special pentru penaltyuri, s-a indreptat spre minge la fel de calm ca si cum ar fi mers sa-si cumpere paine. van der Sar era cel nervos si se pare ca, dupa criterii de nimeni stiute, uneori asta ajuta. Anelka a ratat, iar Manchester United a devenit, pentru a treia oara, campioana Europei.

Ciudata priveliste, imediat dupa bucuria diavolilor, camerele l-au surprins pe Ronaldo prabusit la jumatatea terenului, portughezul avand probabil nevoie de aceasta descarcare inainte de a se bucura de un titlu la care, desi a contribuit din plin, putea fi principal vinovat daca in vreuna din fractiunile de secunda pe care nu le intelege nimeni, ceva s-ar fi intamplat altfel.
Caracterele exceptionale ies in evidenta in momente exceptionale, iar seara de la Moscova n-a dus lipsa de nici una din cele doua componente. Imediat dupa deznodamant, Gary Neville a fost cel care l-a ridicat pe Ronaldo de la pamant, iar Paul Scholes, inainte de a se alatura bucuriei colegilor lui, a simtit nevoia sa incerce sa-l consoleze pe neferictul Terry.
Avram Grant imbratisandu-l pe John Terry in ploaie e o priveliste demna de cel mai siropos film din cate pot exista, dar senzatia mea e ca smulge mai multe lacrimi.

E totusi gresit, cred eu, ca vreunul dintre cei doi care au ratat pentru Chelsea sa fie discreditati in vreun fel exclusiv pe baza acestor penaltyuri. Nimeni nu poate explica mecanismele prin care un asemenea meci se castiga si mie imi e clar ca nu poate fi vorba despre faptul ca, intr-o masura sau alta, asta e ceva ce transcede fotbalul. In nici un caz nu poate fi vorba de vreo vina a lui John Terry sau a lui Nicholas Anelka, ambii providentiali in anumite momente pentru echipa lor, si probabil ca fara oricare dintre ei Chelsea nu ar fi ajuns pana aici.

In tabara invingatorilor e normal ca sentimentele sa fie antagonice. Pentru mine, bucuria castigarii acestui trofeu mi-a asternut pe fata pentru cateva zile un zambet tamp, de felul celor care apar imediat dupa sex. Si am inteles in sfarsit, la vreo 10 ani distanta, la ce se referea Dan Petrescu cand declara pentru Eurosport "Scoring a goal is like the best sex of your life", fraza care m-a urmarit si m-a intrigat de pe vremea cand actualul antrenor de la Urziceni era una din vedetele lui Chelsea.

Despre Manchester United, despre victorie, despre istorie si despre glorie, despre Busby Babes si George Best, despre Matt Busby si Bobby Charlton, despre Alex Ferguson si Ryan Giggs raman foarte multe de spus, dar pentru toata astea imi voi rezerva o postare separata.

Asta a fost necesara, dar prea lunga si probabil nereusita. Raman dator cu multe intrari, sper sa recuperez cat mai curand

Un17ed Champ10ns

Imediat dupa castigarea titlului, ma tot intrebam cum o sa arate poza care o sa reprezinte, in colajele foto-video viitoare, aceasta campanie victorioasa a lui United. Si am gasit-o, la vreo doua zile dupa meci. Iat-o:


Sigur, de afara si din reflectarea in media, Ronaldo e incontestabil vedeta sezonului. Nu e vorba doar de cele 41 de goluri si de prestatiile pe cat de incantatoare pe atat de determinante in fiecare meci, dar portughezul a avut un sezon cum rar se poate vedea. Record peste record, au cazut in fata lui ca niste fundasi obositi ai unei echipe deja retrogradate. A luat toate premiile individuale care se pot lua, si probabil ca Balonul de Aur va urma in curand.


Dar daca o echipa se exprima prin vedeta ei, ea isi cladeste rezultatele pe spatele celor care apar mai rar la televizor. Iar Ryan Giggs este incontestabil unul dintre acestia. E la United de mai multa vreme decat au trait pe lumea asta o buna parte din vedetele de azi ale Premiership. In 1990, cand Ferguson mergea la Cardiff sa negocieze cu parintii lui Ryan transferul pustiului de 15 ani la United, Ronaldo avea 6 ani. Neimpliniti.


Stapan absolut al benzii stangi a diavolilor in epoca Ferguson, Giggs n-a fost niciodata vedeta echipei. In 1993, cand Manchester castiga prima editie a Premier League din istorie, pe Old Trafford se nastea un zeu. Prea mare, prea stralucitor sa lase spatiu in ziare si altora. Si totusi, "Ryan Giggs e singurul jucator cu care ma inteleg aproape telepatic", spunea Cantona.


Generatia de aur din 1999, castigatoare - unica in istorie - a Treble-ului, i-a avut pe "gemenii golului", Cole si Yorke, pe "babyface killer" Soljkaer si pe marele blond, Beckham. Putin loc pentru Ryan Giggs, care nici macar n-a putut sa participe la incoronarea echipei lui drept regina a Europei.


Apoi a venit "olandezul zburator" van Nistelrooy, cel mai eficient marcator pe care l-a vazut Old Trafford, sub aspectul raportului intre numarul de goluri si cel de meciuri jucate.


Acum, iata, emblema celui mai iubit club din lume e purtata de acesti magnifici tinerei, Ronaldo si Rooney.


Dar toti au stiut ca titlul asta este al lui Ryan Giggs. Al zecelea, performanta cu care vrajitorul galez egaleaza recordul de Guiness al lui Lacatus.
Rio Ferdinand a stiut de ce nu vrea sa fie primul care ridica trofeul, chit ca a fost capitanul echipei si era un privilegiu pe care il avea de drept. Gerard Pique a stiut de ce nu vrea sa ia ultima medalie de pe panoplia oficialului FA. Ronaldo a stiut de ce nu vrea sa apara in pozele de generic. Sir Bobby Charlton a stiut de ce si-a adus aminte tocmai acum ca in urma cu mai bine de 40 de ani, intr-unul din cele 759 de meciuri ce i s-au contorizat in tricoul lui United, n-a jucat deloc. Pentru ca asta e titlul lui Giggs.


Ryan Giggs, nebarbierit, usor iesit din forma si imbatranit, lipsit de carisma marilor vedete, pare micut sub impunatorul trofeu Barclaycard. Dar dati-i o minge. Cu o minge la picior, Vrajitorul Galez devine mare. Cel mai mare mijlocas stanga al inceputului de deceniu. Dar cel mai mare fotbalist care n-a participat niciodata la un turneu final.

Rangers la Zenit

Finala Cupei UEFA din seara asta a depasit miza unui simplu meci de fotbal, semanand cu o disputa intre doua filozofii de viata care au marcat istoria omenirii.

De o parte, Zenit, echipa capitalei imperiale ruse, cu un stil spectaculos si ultra-ofensiv, ca un barzoi in plin fuleu. Dupa ce au defilat in meciurile cu echipele simbol ale Germaniei, inregistrand rezultate intalnite mai des in ligi inferioare ale Europei (4-1 in Germania impotriva lui Leverkusen, 4-0 impotriva lui Bayern Munchen), rusii sprijiniti de cel mai mare concern industrial asiatic veneau la Manchester sa infrunte 100.000 de scotieni - dintre care in stadion au incaput doar vreo 35.000, iar pe teren abia 11 - si sa castige.

De cealalta parte, Rangers, fanionul protestantilor din capitala Scotiei, cu o defensiva care le-a castigat multe meciuri, copie fidela a incapatanarii si consecventei intruchipate in bulldogul britanic. Cu doar 2 goluri in ultimele 8 meciuri si ultimele 480 de minute fara gol primit, intre scotieni si Cupa UEFA ramanea un singur test, probabil cel mai dificil, acela al celui mai impunator atac din competitie.

Si s-a jucat fotbal dens, chiar daca nu tot timpul sclipitor. Scotienii s-au aparat cum au facut-o si pana acum, pe doua linii, abandonandu-l pe Darcheville undeva intre vreo 4 tricouri albe, dar rarele lor faze de constructie s-au dovedit mai de fiecare data periculoase.
Rusii au jucat mai tot timpul sus, cu Arshavin protagonist, dar cu destula prudenta si fara sa piarda prea multe mingi pasibile de a se transforma in contra-atacuri.

Vreo ora s-a juct in stilul asta, dupa un scenariu parca scris dinainte. Cate un penalty neacordat de fiecare parte, de ambele dati pentru henturi in careu. Tind sa cred ca arbitrul a socotit bine lasand meciul sa se desfasoare dupa cum au dictat cele 22 de perechi de picioare ale jucatorilor, nu fluierul lui.

Rusii au avut cateva lovituri libere din preajma careului si cateva cornere pline de promisiuni, dar fazele se terminau de fiecare data mai bine pentru Alexander si Broadfoot decat pentru Timosciuk si Sirl.

In repriza a doua, Darcheville a tras un prim mare semnal de alarma pentru Advocaat, sutand excelent dintr-o pozitie dificila. Portarul lui Zenit respinge greu, si in careul rusilor se creeaza o busculada cu vreo 4 suturi consecutive la poarta, fara rezultat pe tabela insa, in ciuda hentului facut de un fundas in careu.

10 minute mai tarziu rusii raspund cu un contraatac care i-a ridicat pulsul lui Walter Smith. Arshavin depaseste in viteza un fundas si ramane singur cu portarul la vreo 30 de metri de poarta. Alexander iese hazardat si mingea il depaseste usor, dar il baga pe atacant in unghi si lasa destul timp fundasilor sa se replieze. Atacantul rus trage spre poarta din care lipseste Alexander, dar din care un aparator respinge cu capul.

Primul gol va veni dupa o actiune mult mai elaborata, dar desfasurata la fel de rapid. Arshavin si Denisov par legati telepatic la un un-doi in urma caruia al doilea se demarca perfect si ramane singur cu portarul dupa o pasa din alta lume a primului. Miza e prea mare si pozitia prea buna pentru ca atacantul rus sa rateze. 1-0, si scotienii au circa 20 de minute la dispozitie sa se remarce la un capitol la care nu prea stralucesc: golul. Antrenorul Smith baga imediat in teren doi jucatori cu profil ofensiv si echipei se schimba vizibil. Insuficient insa, pentru ca rusii demonstreaza ca stiu sa se si apere.

Rangers au de partea lor increderea si speranta, Zenit au avantajul unui gol si pe cel al timpului care se scurge. Minutul 90 gaseste careul lui Malafeev suprapopulat cu tricouri albastre, dar mingea ramane afara. Mergeam incet spre deznodamant si, pentru a-l grabi, rusii trag de timp prin toate metodele cunoscute de om. Cartonas galben la portar pentru intarzierea repunerii, schimbare in ultimul minut al prelungirilor si, in sfarsit, ca sa termine definitiv cu temerile, un al doilea gol venit la ultima faza a meciului. Nici nu prea mai conteaza cum, oricum scotienii atacau in 10.

2-0 scor final, iar echipa Gazpromului aduc trofeul UEFA din nou in Rusia, la 3 sezoane distanta de performanta identica a lui CSKA Moscova. Personal as fi preferat sa castige Glasgow, dar nu pot sa nu recunosc meritele acestei uluitoare echipe venite de la polul european al frigului, care demonstreaza ca mai e loc pentru fotbalul-spectacol, ofensiv si cu multe goluri.
Rangers sunt si ei o echipa merituoasa, dar din faptul ca au pierdut aceasta finala se poate desprinde fix concluzia de deasupra.

Sau, dupa cum spune Henry, "uneori, in fotbal, trebuie sa dai goluri".

Liga I, 2007-2008

Nu prea simt c-as avea multe de spus, dar simt c-ar trebui sa spun totusi ceva despre acest final de sezon fotbalistic romanesc pe care l-am incheiat cu capul in pamant cu toate ca performantele Stelei au fost peste asteptarile mele.

In primul rand cred ca se impune sa felicit campioana. Nu credeam c-o sa reuseasca, nu credeam ca merita, dar se pare ca m-am inselat. CFR Cluj au castigat primul titlu din istoria lor, iar aseara au castigat si cupa, impotriva echipei care - dupa parerea mea - a prestat cel mai bun fotbal din Romania in acest sezon: Unirea Urziceni.

Despre CFR: daca totul s-ar mentine la nivelul unei echipe foarte ambitioase, al unui proiect indraznet si-a unor mercenari adusi sa joace fotbal, mi-ar placea mult aceasta echipa. Dar pe langa asta, sunt si multe aspecte negative la CFR: foarte multe transferuri facute cu mare pompa care se dovedesc a fi fasuri, un presedinte care incepe se scuipe cu cacat imediat ce se vede deasupra liniei de cupe europene, un public in care se trezesc resentimente regionaliste de cum se vad cu televiziunea in oras, un patron caruia ii place sa taca, dar care - atunci cand o face - vorbeste numai de altii. Si nu in ultimul rand, Trica. Un oltean artagos transformat in ardelean pe filiera bulgareasca, cu o gura care-i bate si mintea, si picioarele.

Imi era mult mai simpatica echipa asta cand juca in Intertoto, cu Dorinel Munteanu antrenor, si lua la rand echipele frantuzesti. Si cel mai important, nu dadea declaratii.
Din multele transferuri ale Clujului, pe mine m-au impresionat doar doi jucatori: Semedo si Durbardier. Si-mi mai place si de Tony, dar mai degraba pentru bun-simtul de care da dovada in declaratiile lui decat pentru ce l-am vazut jucand.

Oricum, prefer sa-i vad pe CFR in CL mai degraba decat pe Dinamo. Chit ca nu cred sa faca vreun punct. Si sper ca Muresan, cu ingamfarea lui de taran ajuns la oras mascata in spatele unei pojghite subtiri de modestie si bun-simt ardelenesc, sa dispara din media. Desi asta ar insemna sa avem o presa de calitate. Treaba care n-o sa se intample.

Apoi, m-au dezgustat peste masura mizeriile din media. Putina informatie, mult scandal, scris numai cu tendinta si dictat de interese politice si financiare, totul in numele unei asa-zise "misiuni" pe care-o au.
Este intrucatva periculoasa si campania impotriva Stelei. Pentru ca - din nefericire - presa va fi intotdeauna formatoare de opinie, iar atunci cand opinia lor e una anti-stelista, asta se va reflecta la nivelul consumatorilor obisnuiti. Pe termen lung, va face rau Stelei. Si, pe termen chiar mai scurt, isi fac rau lor insisi, pentru ca s-ar putea sa se dovedeasca treaba ca 17 echipe din Liga de 102 milioane de euro sa nu faca audienta pe masura Stelei. Si-atunci vom vedea din nou articole in care e proslavita Steaua, pentru ca pana si politica trece prin stomac. Vom vedea. sper sa ma insel eu.

Apoi, Steaua. La inceputul sezonului, cu Hagi antrenor si dupa rezultatele slabe din amicale, ma asteptam sa fie un campionat extrem de slab. "Pierdem Champions League si ne clasam pe un onorabil loc 8", obisnuiam sa spun. N-a fost chiar asa. Am prins CL cu mai putine emotii ca anul trecut si, chit ca am fost ciuca batailor si-am avut un joc si-un lot mult mai slab decat in sezonul trecut, am jucat mult mai dezinvolt si n-am mai pierdut la scoruri de forfait. Sper ca din toamna CL sa arate ceva mai bine si pentru Steaua. Daca ma uit la Olympiakos sau la Fener, as zice ca optimile nu sunt chiar asa de intangibile pe cat se vorbeste.

In campionat Steaua a jucat slab, mult mai slab decat ce-as vrea eu sa vad. Chiar si-asa, a fost foarte aproape de titlu. Faptul ca nu l-a castigat, desi suparator pe moment, are partile lui bune. Conducerea clubului trebuia sa realizeze cumva ca mai sunt si alte echipe in Romania in afara de Dinamo si Rapid, ca ritmul si competitivitatea campionatului sunt in continua crestere si ca victoriile nu le aduce Dumnezeu, Lovin, sau asezarea cu doi inchizatori statici in fata liniei de fundasi.

Dar pentru Steaua, chit ca ar fi terminat pe 8 si-ar fi pierdut locul de CL, tot as fi caracterizat sezonul asta ca bun dintr-un singur mare motiv: Lacatus antrenor. E o chestie la care visez din 1999, cand Lacatus a plecat de la Steaua intr-un mod ce nu face deloc cinste clubului. Acum, sper doar ca sefia lui Lacatus la Steaua sa se extinda cat mai mult. Pun asta chiar inaintea rezultatelor, desi sunt convins ca rezultatele vor veni si mai sunt convins ca, daca echipa va merge rau, Lacatus va pleca singur.

Drumul spre mai bine trece prin mai rau, asa as rezuma sezonul asta. Va fi mai bine de la toamna. Asa e intotdeauna.

Campioane morale si de toamna

Dinamo - Steaua 2-1 (Bratu '40 pen., Danciulescu '57 - Ghionea '70), Liga I Sezonul 2007-08, Etapa XXXIII, Stadionul Dinamo, Bucuresti

Marea mea greseala e ca ma uit la fotbalul englezesc. Si, dupa campionatul Angliei, sa ma uit la meciurile romanesti e ca si cum as trece de la McLaren la Oltcit. In plus, tot circul mediatic imi provoaca sila. Dar ma uit si sper, si ma minunez cum mama dracilor a reusit Steaua sa-i tina la respect pe Arsenal aici si sa dea gol pe Emirates. Si ma ingrozesc de ce urmeaza sa se intample in urmatoarele sezoane europene, daca n-o sa se schimbe nimic.

Meciul de azi, "eternul derby", "finala campionatului", "pe viata si pe moarte" a fost, una peste alta doar o lupta scremuta pe un teren neprielnic intre doua echipe impotente fizic aducand vag a fotbal, cam de nivelul ligii a treia din Regat.

Lacatus a inceput cu aceeasi formula 4-2-3-1 neschimbata de 4 antrenori incoace si care, dintr-un motiv sau altul, nu vede nimeni ca nu functioneaza. Mai ales cand inchizatorii de cheama Lovin si Ovidiu Petre.

Prima repriza s-a jucat pe o ploaie diluviana, care numai la fotbal nu tragea. Asa ca, intr-o transmisie cu lentile aburite si stropite de ploaie si cu un comentariu groaznic si vadit pro-dinamovist al renumitului anti-stelist Baleanu, am putut vedea o prima repriza fara prea multe combinatii sau demonstratii tehnice, dar cu multe intrari direct pe picioare si foarte solicitanta fizic, mai ales pentru niste jucatori fara prea mari resurse.


Dinamo a avut doar vreo doua suturi mai periculoase, prin Ropotan si Cristea, ambele din afara careului, ambele scoase de Zapata. Stelistii au dominat cea mai mare parte a reprizei, dar relativ steril, cu mai multe faze de poarta decat media echipei, dar cu mai putine decat ar fi normal pentru o echipa cu majoritatea posesiei. Cele mai periculoase suturi spre poarta au fost ale lui Dica (18 m usor lateral stanga) si Neaga(7-8 metri, din unghi inchis in dreapta portii), ambele scoase afara de fundasii dinamovisti.

Golul a venit oarecum in afara cursului jocului, la o faza la care Danciulescu a pacalit fundasii Stelei si a ramas unu la unu cu Zapata, nevoit sa faulteze. Galben pentru Zapata si penalty pentru Dinamo, transformat de Bratu.

Stelistii n-au mai incercat nimic pana la pauza, si au iesit destul de nehotarati si dupa. Au inceput in atac, dar la fel de timid ca in prima repriza, nearatand nicidecum ca o echipa care joaca cu titlul pe masa. A fost nevoie de golul 2 al lui Dinamo, dupa un contra-atac excelent al lui Bratu (cel mai bun om de pe teren de altfel), finalizat de Danciulescu, mai rapid decat Nesu.
Imediat dupa gol, Lobont are problema la un sut inselator al lui Dica, dar reuseste sa nu scape mingea in poarta pana la urma.

Lacatus are la dispozitie 3 schimbari, si le face pe toate, bagand in joc toti jucatorii ofensivi de pe banca. Dayro, Habibou si Badea pentru Mendoza, Petre si Neaga, astfel ca Steaua a terminat meciul intr-un fel de 4-2-4, foarte la moda in anii '60. Si toate astea, pentru ca singurul gol sa vina de la un fundas, dupa un corner din minutul 70. Lobont a mai fost incercat in vreo doua ocazii, cap al lui Dica si un sut de la 16 metri tras in acelasi timp de Habibou si Dayro, fapt ce-a determinat mingea sa plece pe o rezultanta cam fara legatura cu poarta.

Bratu trebuie eliminat cu al doilea galben in doua ocazii, la simularea din careu la care a cerut al doilea penalty si la o alta simulare, in tusa, dar Steaua nu poate da vina pe asta pentru infrangere.

Meciul s-a terminat cu o incaierare generala, prea incinsa pentru ritmul de pensionari in care s-a jucat. Si bineinteles, obisnuitele romanisme: trageri de timp, prabusiri dupa lovituri ale moleculelor de aer, Lovin care nu da mingea inapoi la adversar, Banel care il impinge pe Munteanu afara, si toate astea pentru niste tentative de atacuri terminate, mai toate, in tusa.

Arbitrul Tudor a jucat prudent, iertandu-l pe Bratu de eliminare in doua randuri, dar a tinut mortis sa faca pe eroul, la incaierarea din ultimele minute in care a aruncat un teanc de cartonase, din care doua rosii. Cate unul de fiecare parte, nu conteaza vina sau infractiunea, ca romanu' impartial.

S-a terminat 2-1 pentru Dinamo, iar Clujul are o mare sansa sa castige si al treilea titlu al sezonului, dupa cel de "campioana morala" si "campioana de toamna". Asta daca se va mobiliza exemplar pentru a trece de un ultim mare hop numit U Cluj, o echipa cel putin la fel de infricosatoare ca Pandurii sau Mioveni.

Si, intr-un meci in care n-am vazut nici o deposedare corecta, dar foarte multe intrari dure, Steaua a oferit un spectacol in nota celor din ultima vreme. Adica un potential ofensiv mult peste campionatul romanesc irosit in doua gauri negre(Lovin si Ovidiu Petre) si un mare vid la mijlocul terenului.
Mi-a placut in schimb defensiva, a functionat foarte bine. Zapata n-a avut optiune la penalty, iar Nesu a gresit o singura data, la golul doi. Mai mult decat suficient, se pare.
Despre Lovin nu zic nimic, pentru ca simt ca tortura prelungita urmata de tragerea pe roata intr-o piata centrala, cu public, e o pedeapsa mult prea blanda pentru evolutiile lui. Sper ca zilele care i-au mai ramas la Steaua sa fie desemnate de un numar mic.
Iar lui Ovidiu Petre i-ar mai trebui viteza, plasament, dribling, forta si viziune ca sa fie un fotbalist complet.

Dica si Mendoza au jucat relaxat, de vacanta, doar e sfarsitul sezonului in 3 zile, ce Dumnezeu! Mendoza probabil ca a avut ca unica indicatie tactica executarea fazelor fixe, iar Dica a avut un numar de ocazii dublu fata de cel al cartonaselor rosii incasate. Adica 2.

Neaga si Pepe au incercat sa joace fotbal si sa creeze pericol. Si eu am incercat sa zbor. Nu merge cand n-ai cu ce. Pepe e lent si previzibil, in timp ce Neaga se misca incet si e usor de ghicit.

Faza carambolului dintre Habibou si Dayro e hilara si arata clar ca jucatorii n-au mare habar de care ar trebui sa fie locul lor in teren si cam cu ce-ar trebui sa se ocupe fiecare. Nu mai zic nimic de automatisme de joc ca ma fac de ras, prea suna a termen de politehnica.

Una peste alta, Steaua primeste cam ce merita de la campionatul asta. Fara sa insemne ca CFR merita titlul, pentru ca nu-l merita. Acum, ca treaba cu titlul la puncte pare adjudecat, ma gandesc c-ar fi trebuit sa ne implicam si noi in lupta pentru titlul de campioana morala a campionatului. Era ceva.

Here's your favourite...

Machester United - West Ham United 4-1, Barclaycard Premiership 2007-08, Matchday 37, 2008-05-03, Old Trafford, Manchester

Ultima reprezentatie a sezonului pe teren propriu pentru diavoli a fost intampinata cu mult entuziasm de cei 76.013 spectatori platitori de pe Teatrul Viselor, probabil inca euforici dupa calificarea in finala Ligii Campionilor. Iar campania "Show your colours", lansata de conducerea clubului inainte de meciul tur cu Barcelona a dat roade. Foarte multe tricouri rosii in tribuna astazi, o priveliste infinit mai placuta decat cea a turbanelor inchise la culoare, care devenisera la un moment dat specifice. Miscare inteligenta in primul rand la nivel de markenting. Probabil magazinul clubului a fost asediat inainte de returul cu Barcelona. Dar, nu-i asa?, si salariul lui Ronaldo trebuie platit de undeva.


In fata unui United montat sa castige ambele meciuri care-i mai desparteau de titlul al 17-lea s-a prezentat un West Ham destul de dispus sa piarda puncte in acest final de sezon lipsit si de emotii, si de ambitii. Nu-i bai, si daca ar fi venit montati sa castige nu cred c-ar fi ajutat prea mult.


In formula de start, Ferguson a pastrat aceeasi linie defensiva care a tinut piept cu succes Barcelonei marti. Wes Brown mutat in centru, unde functioneaza din ce in ce mai bine, iar Hargreaves retras in dreapta.
O sa insist putin asupra acestui aspect. Cand a venit de la Bayern Munchen in vara trecuta, am privit cu multa suspiciune transferul acestui inchizator de 30 de ani, cu o cariera prea putin stralucitoare pana atunci. Am crezut ca nu poate aduce nimic nou echipei si am fost cu atat mai mirat cand vedeam cum pagina oficiala a clubului il anunta ca o mare lovitura. Si mai bine de jumatate de sezon l-am injurat pe Hargreaves, considerand ca de multe ori strica jocul ofensiv al echipei lasand spatii libere in fata careului advers prin pozitia lui retrasa, si ca incetineste mult actiunile de atac, pasand cu precadere in spate. O vreme chiar asa a si fost. Pana acum cateva etape, cand Hargreaves a devenit o prezenta din ce in ce mai pregnanta in joc, aratand lucruri de care eu - si probabil ca nu sunt singurul - nu-l credeam capabil: driblinguri, atacuri, pase decisive, chiar si-o portie de goluri importante. Si, cum spuneam si in articolul trecut, imi place acum din ce in ce mai mult de acest fotbalist modest, care si-a asteptat cu rabdare randul, probabil ca a muncit mult, si iata, devine preferat unor jucatori cu state mult mai vechi la United, ca O'Shea sau chiar capitanul Gary Neville (cu care de altfel nu inteleg ce se intampla).
Mi se par uluitoare transformarea acestui canadian cu pasaport englez, cat si viziunea acestui mare antrenor care este Alex Ferguson.

In linia de mijloc centrul a fost ocupat de Carrick si Scholes (recompensa binemeritata pentru golul cat o calificare in finala CL al lui Scholessy de marti), iar pe benzi Sir Alex a preferat doua motoare de mare turatie: Nani si Park. Astfel ca cel mai bun fotbalist al planetei a urcat in atac, sal ajute pe Tevez, cu rapide si directe repercusiuni asupra scorului final.

Si diavolii n-au facut un secret din pofta de joc si din dorinta de victorie cu care au intampinat meciul, astfel ca atunci cand am pornit eu televizorul, in minutul 3, in Anglia un portughez cum nu cred sa se mai fi vazut marca primul gol al meciului dupa un dans halucinant printre fundasii londonezi.

La ritmul de joc impus in primele minute, mi s-a parut ca primele goluri au venit aproape unul dupa altul. Si totusi, caseta tehnica spune ca intre ele au fost putin peste 20 de minute.
Hargreaves, cu o evolutie cel putin pe masura omologului sau de pe stanga faimos pentru jocul ofensiv excelent (si l-am numit pe Evra), a centrat de pa partea dreapta, o minge inselatoare care, sarindu-i pe fundasii lui West Ham, i-a facut sa creada ca nu mai poate fi ajunsa. Ronaldo a fost de alta parere, si a deviat mingea spre plasa cu interiorul coapsei, un gest care arata ca pentru septarul lui United golul vine din instinct, mai natural ca Prigatul. :)
Are 40 pana acum, si inca doua meciuri sa depaseasca restul de recorduri ramase in picioare in legatura cu marcatorii din istoria primei ligi engleze. Am impresia ca nu-s prea multe. 40 de goluri Ronaldo!!! Spre comparatie, in Romania, Steaua, echipa de pe primul loc, are in 32 de etape 45 de goluri date (din care 3 sunt rezultatul unei decizii la masa verde). Cateodata "nu se compara" chiar se potriveste.

Tevez si-a amintit ca are si el o norma a lui. Asa ca, probabil si gelos pe Ronaldo, nu a asteptat decat ocazia de a pune piciorul pe minge, imediat dupa golul 2. S-a intamplat relativ repede, la vreo 2 minute distanta. Un dribling scurt, o privire spre poarta si un sut de la 30 de metri care va reorienta cateva cariere ale unor portari juniori. Mingea a plecat din piciorul lui Tevez cu o tinta precisa, si probabil ca a trecut printr-o alta dimensiune pana sa ajunga la destinatie, pentru ca neferictul Green nu parea prea lamurit cum a ajuns in plasa lui.

3-0, si-am prevazut ca e o ocazie buna pentru un nou record legat de diferenta de scor. Dar ciocanarii sunt lipsiti de interes, nu si de mandrie. Asa ca Dean Ashton, profitand de una din putinele ocazii de atac la poarta lui van der Sar, a ales o solutie inteligenta pentru a trimite mingea spre poarta. O foarfeca spectaculoasa de langa un Wes Brown surprins de initiativa, si un gol care probabil ar trebui sa se puna de doua.

Dar si daca golul asta s-ar fi pus de doua, si daca Mark Riley le-ar fi dat oaspetilor penaltyul pe care-l meritau la hentul in careu al lui Wes Brown la scorul de 1-0, tot nu cred ca West Ham s-ar fi putut intoarce la Londra cu vreun punct. Oricum, penaltyurile neacordate sunt in Anglia la fel de banale ca ploaia. In Blackburn - Manchester, acum 2 etape, am numarat vreo 4.

Pana la pauza oaspetii au mai avut o palida actiune de atac, finalizata cu sut pe langa dupa o lovitura libera executata nu prea fericit de Ashton.

Evenimentul restului de repriza va fi insa incaierarea lui Neill cu Nani. Fundasul londonez il bruscheaza pe portughez, cazut, iar acesta se ridica cu chef de harta. Apoi il loveste pe Neill cu capul si cade cu un gest ce-ar putea marca inceputul unei stralucite cariere actoricesti, in speranta ca Rilley n-a vazut faza. Si n-a vazut-o, dar are doi tusieri. Iar unul dintre ei ii spune ca mijlocasul lui United are urgent nevoie de un dus. Rece.

Cartonas rosu, si un gest imatur si necugetat al lui Nani, din care se vede ca protejatul lui Ronaldo a progresat mult, dar mai are pana unde trebuie sa ajunga.

Iar repriza a doua a debutat cu un 4-4-1 al diavolilor, cu Tevez din nou abandonat in atac si cu Ronaldo coborat pe postul pe care a devenit mare fotbalist, mijlocas dreapta. Nici o surpriza deci ca repriza a doua s-a jucat la o turatie ceva mai scazute decat prima. Alan Curbishley a mimat ca forteaza atacul, dar a facut numai schimbari post pe post, ramanand intr-o formula cu un varf impins. Singura modificare a fost urcarea lui Bobby Zamora ceva mai aproape de careul advers, miscare din care au mai iesit vreo doua actiuni bune ale oaspetilor in repriza a doua, inclusiv un sut prins de van der Sar. Oricum, pun pariu ca olandezului meseria de portar i se pare mult mai usoara decat crede Green, portarul lui West Ham.

Sir Alex mai are meciuri importante si-un lot in egala masura obosit si orgolios, asa ca a profitat de cursul jocului sa-i odihneasca pe unii si sa ofere minute de joc altora. Mai ales ca a fost linistit complet de Carrick, care a si inchis tabela in minutul 59 cu un sut din afara careului deviat de Neill intr-o directie complet diferita fata de cea spre care plecase portarul.

4-1 se va termina meciul, iar schimbarile au fost dupa cum urmeaza: batranul Giggs a intrat in locul lui Park, pentru ca probabil Sir nu e foarte decis in privinta titularului pe acel post la Moscova. Ronaldo a iesit si el dupa o ora de joc, pentru aplauze separate si pentru jumatate de ora de binemeritata odihna. Doua goluri nu sunt suficiente pentru Ronaldo, asa ca s-a remarcat si printr-unul din putinele cartonase galbene ale meciului, dupa o lovitura prosteasca cu piciorul sus. E adevarat ca a fost si in meciul asta, ca si in multe altele, cel mai tavalit jucator de pe teren, dar trebuie sa inteleaga ca riposta nu e raspunsul si ca cele 10 milioane de euro pe sezon includ si o portie sanatoasa de iarba cu pamant. Probabil ca nu e nimeni mai potrivit decat Ferguson sa-i explice asta, si probabil ca isi va ajusta mentalitatea cu timpul. Ideea e ca Ronaldo va deveni complet cand capul i se va maturiza pe masura picioarelor.
In locul lui a intrat Fletcher, iar O'Shea l-a inlocuit pe Scholes pentru care, dupa 73 de minute de joc, cei 100 de metri ai terenului pareau la fel de lungi ca anii carierei lui intotdeauna glorioase, intotdeauna umbrita de gloria altora.

Si pentru ultimul sfert de ora, au existat doar 4 oameni pe teren: Giggs, la originea a doua pase de mare maestru si la un pas distanta de o minge care l-ar fi lasat 1 la 1 cu portarul; Tevez, tancul pe doua picioare, care de multe ori a pus de unul singur probleme intregii linii de fundasi londoneze; neobositul Hargreaves, o lovitura libera trecuta putin pe langa si doua faze de mare pericol pentru adversari plus Fletcher, care a finalizat una din pasele de mare maestru ale lui Giggs cu o bara.

Si-asta a fost. Cum ar spune Ronaldo, "I'm glad because I score but more important is team play very well and I think victory is very good." Sper sa poata sa spuna asta si dupa Moscova.