Lacrimi si sfinti

Ziua de astazi a fost lunga si trista. Am inceput cu cateva telefoane in Bucuresti - pentru ca nu prea-mi venea sa cred ca e adevarat.

Am fost intr-un club aseara. Am fost la un concert rock in seara de dinainte. Din ultimele 7 seri, 4 le-am petrecut in sali de spectacole. Daca eram in Bucuresti, posibil sa fi fost in Colectiv aseara. N-am fost. Am fost in Electric Ballroom, in Camden, unde am vazut un numar de inghitit flacari si am ascultat Enter Sandman: Exit light, Enter night, Take my hand, We're off to never never land...

Am plecat dupa Raining Blood, cand probabil ca in Colectiv chiar ploua cu sange. Si ma gandeam la fata care a facut numarul de inghitit flacari, si la cum la final n-a reusit sa stinga pe scena una din torte, asa ca a dus-o aprinsa in culise, si m-am uitat dupa ea sa vad daca nu cumva se intampla vreun accident. Un accident se intamplase...

Ideea e ca o asemenea tragedie se poate intampla oricui, oriunde. Si sunt socat doar de cat de aproape a fost asta. In The Forum, in seara dinainte, la concert Carcass, am vazut oameni fumand in sala in ciuda interdictiei de a fuma, Si crowdsurfingul era interzis, dar in orice moment erau cel putin doi oameni care faceau crowd surfing. Ce se poate intampla daca ai grija, nu-i asa? Iar legislatia e oricum imposibil de stricta. Tin minte cat m-am enervat cand a trebuit sa cheltui 15 lire pentru un spray ignifugant, pentru ca altfel nu-mi dadea teatrul voie sa folosesc decorul. Sau cata bataie de cap ne dadeau aprobarile si securizarea materialelor pirotehnice la Five's. Sau cata munca de convingere si cat de neconvenabil e de fiecare data la Leicester Square Theatre cand trebuie sa folosim flacara deschisa. Si te intrebi de fiecare data de ce, si cateodata primesti cate un raspuns de-asta care e atat de absurd incat nu te lamureste de fapt cu nimic, dimpotriva.

Primul instinct cand se intampla o tragedie este de a cauta vinovati - cel putin conform lui Nietzsche, dar mi se pare ca nu e momentul pentru asta acum. Cele trei zile de doliu national inseamna fix asta: o perioada in care sa ne plangem mortii si sa avem grija de raniti, ca in perioadele de amnistie din razboiul traditional. Prioritatea noastra acum trebuie sa fie sa-i ajutam pe cei 150 de raniti si apoi sa-i plangem pe cei 27 pe care de acum inainte doar Dumnezeu ii mai poate ajuta.

Am vazut ca multi oameni s-au grabit sa arunce vini intr-o parte sau alta: a fost acuzat clubul, organizatorii, tehnicienii, edilii, pompierii, doctorii, biserica (?), Dumnezeu (??), sarbatoarea halloweenului sau muzica rock (?!?). Dar cui folosesc toate astea? Haidem mai bine sa vedem daca putem sa facem ceva pentru oamenii aia din spitale cu fetele arse si cu plamanii plini de fum.

Am vazut si multe dovezi de solidaritate si cumva asta a mai indulcit putin gustul amar, pentru ca iata, incepem sa invatam si noi cum sa fim solidari si uniti in fata tragediilor. Merge greu, e nesigur si ezitant, pentru ca nu prea avem exercitiul solidaritatii, pentru ca suntem prea obisnuiti cu suspiciunea. Exercitiul urii ne vine mult mai usor.

Sper ca dupa cele 3 zile de doliu, cand emotiile se vor mai domoli, cei in drept sa faca o ancheta care sa indeplineasca doua obiective:

 - sa stabileasca daca normele PSI din club respectau legislatia in vigoare si daca materialele pirotehnice au fost folosite in conformitate cu legile si normele in vigoare;

 - sa stabileasca daca legislatia in vigoare legata de PSI si de utilizarea materialelor pirotehnice este la un standard la care sa poate reduce la minim orice risc rezonabil de accident.

Abia dupa ce cunoastem dintr-o sursa oficiala lucrurile astea putem sa stim ce masuri se impun.

Iar despre Adi... of, Doamne! Am incercat astazi sa-mi aduc aminte cand ne-am cunoscut si mi-a venit abia acum, dupa miezul noptii: ne-am cunoscut prin 2003, cand el era tobosar la Nexus iar eu le filmam concertele sau stateam treaz pe plaja din Vama Veche pana la 5 dimineata pentru ca erau ultima trupa din Stufstock si au cantat de fapt pe la 6.30, pe lumina curata.

Imi amintesc cand i-a adus pe Lake of Tears la Agronomie, cum l-am rugat sa ma ajute sa fac un internship la E!Magic prin 2009 si a acceptat si cum isi gasise nisa in piata cu Backline Shop.

Dar tot astazi, devreme, mi-am adus aminte de un alt episod care pentru mine il surprinde perfect pe Adi Rugina. Era, daca-mi amintesc bine, Festivalul Enescu 2007, trebuia sa montam un ecran 6X6 in Piata Revolutiei, spectacolul incepea in cateva ore si abia ne apucasem, Eram relaxati, poate prea relaxati. Adi era coordonatorul de eveniment. A venit si m-a intrebat "O sa fie gata montarea in timp util?" "Da" i-am raspuns. "Ok, daca esti tu aici nu-mi fac probleme. L-ai montat de atatea ori, sunt sigur ca stii ce faci."

Cam asta a fost tot schimbul de replici, de un calm desavarsit, acolo unde de obicei lucrurile se desfasurau cu panica, nervi, tipete si certuri. De altfel, nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata pe Adi Rugina nervos. Nu-mi amintesc nici sa fi auzit vreodata pe cineva ca a fost enervat de sau ca este suparat pe Adi Rugina.

Si m-am gandit si eu astazi toata ziua: nimeni nu si-ar fi facut probleme pentru Adi Rugina. A fost la atatea evenimente incat stia ce face. Cu fizicul, experienta si calmul lui nu i se putea intampla nimic, nici macar intr-o situatie de criza ca asta. A mai fost in situatii de criza. Sigur stia sa simta pericolul, sa realizeze ce e de facut si sa se puna in siguranta. Sunt convins ca nu despre asta a fost vorba. Sunt convins ca in momentele alea nu s-a gandit sa se puna in siguranta. Sunt convins ca prima lui grija au fost ceilalti, restul publicului. Sunt convins ca Adi Rugina a murit pentru ca altcineva sa traiasca, Nu stiu nimic despre credintele lui, dar oricare ar fi fost ele, lucrurile astea ar trebui sa se contabilizeze undeva. Sper ca e bine acum.

Si mai sper ca - pentru ca o mare parte a crestinatatii sarbatoreste astazi ziua tuturor sfintilor (care, a-propos, e si sarbatoare ortodoxa, doar ca in alta data) - traditia sa fie adevarata. Sper ca intr-adevar astazi portile cerului vor sta deschise vor trece prin ele fara judecata si vor merge de-a dreptul la Dumnezeu, sa-i stea alaturi,

LATER EDIT: nu stiam, la momentul in care am scris cele de mai sus, ca doi dintre membrii trupei Goodbye to Gravity au murit. Sper ca cei ramasi sa continue.