Inabordabil

Barcelona - Manchester United 3-1 (Pedro '27, Messi '54, Villa '69 - Rooney '34), Champions League Final 2011, 2011-05-28, New Wembley, London

At 23 Messi is already running out of records and milestones and after failing to find the net at Anfield, Old Trafford, the Emirates and Stamford Bridge he chose the greatest stage to write another chapter in his extraordinary story. (The Independent)

The new Wembley Stadium, opened in 2007, came of age. It has staged some memorable games but whereas the old stadium resonated with the sprit of Ferenc Puskas, Sir Stanley Matthews , Johan Cruyff and Diego Maradona, the modern incarnation lacked a sense of history. Now men and women will tell their grandchildren of how they watched the great Leo Messi beneath the stadium's grand arch. (The Mail)

There was no disgrace in being beaten by a team that deserves to be ranked beyond Pele's Santos, Di Stefano's Real Madrid, Cruyff's Ajax and Gullit's AC Milan. (Sunday Mirror)

Rather than investing time needlessly in a ranking of teams spanning so many eras in the game, much better to just appreciate Barcelona define this one. (Eurosport)

Evident, intreaga prea sportiva a planetei vuieste astazi, si va vui inca niste zile de-acum incolo (zile ce vor parea, tocmai din cauza asta, enervant de multe) cu elogii la adresa Barcelonei. Si pe buna dreptate, pentru oricine a vazut meciul aseara este incontestabil meritul Barcelonei, care si-a castigat in mod categoric dreptul de a mai urca o treapta pe scara ce duce spre Olimpul fotbalului. Dar permiteti va rog sa nu ma alatur corului de osanale, sau cel putin sa nu le impartasesc tonul.

E imposibil, evident, sa spun ca spaniolii nu meritau sa castige. E redundant sa-mi aduc aminte ca si anul asta, ca si in 2009, trupa lui Guardiola s-a folosit de greseli enorme de arbitraj ca sa treaca de cate o echipa englezeasca (Chelsea in 2009, Arsenal in 2011), pentru ca aseara nici Chelsea si nici Arsenal n-au stat intre Barcelona si cel mai ravnit trofeu din fotbalul de club. Acolo a fost Manchester United, si de la ei ma astept de fiecare data la o evolutie mai buna decat a oricui altcuiva.

Nu s-a intamplat aseara, si senzatia pe care am incercat-o, care abia acum se decanteaza si pentru care n-am gasit inca un cuvant, am cautat-o indelung in arhiva trairilor mele. Si la un moment dat, astazi, a aparut. Am mai simtit asta in 1989, a doua zi dupa ce o echipa fantastica a AC Milanului care includea magnificul trio olandez Guullit - van Basten - Rijkaard zdrobea cu 4-0 Steaua Bucuresti tot in meciul care urma sa decida castigatoarea Cupei Campionilor. Si atunci, prin analogie, pot sa-mi clarific putin senzatia de azi. Privind retrospectiv de nenumarate ori acea seara in intervalul de 22 de ani care a trecut, mi-a devenit evident un lucru: nimic nu se putea face pentru a schimba soarta acelui meci. Iar aceasta evidenta e total nedigerabila pentru noi, rasfatatii suporteri ai lui United, cel putin atata vreme cat a intrat in natura noastra ideea ca - indiferent de adversar si indiferent de rezultat - United este echipa mai buna, iar infrangerile ocazionale, oricat de importante, sunt doar niste concesii facute echilibrului universal.

In cheia asta imi explic de altfel si finala din 2009. A fost cea mai stearsa evolutie a diavolilor din acel sezon si chiar si asa, era nevoie doar ca bara lui Cristiano Ronaldo din minutul 3 sa intre in plasa pentru ca soarta partidei sa fie radical diferita.

Deosebirea evidenta dintre finala din 2009 si cea de aseara a fost ca de data asta United nu intra in meci ca favorita. Deja asta e o chestie inedita, o situatie atat de rara incat sa nu stiu s-o intampin. Dar nu-i nimic, favorita conteaza oricum doar pentru pariori, iar statisticile isi pierd valabilitatea in momentul in care cei 22 de barbati intra pe gazon.

SAF a avut la dispozitie doua saptamani exclusiv sa pregateasca meciul asta, si este cel mai priceput om pe care-l stiu in a gasi metodele prin care se poate invinge o echipa de fotbal. Asta imi dadea sperante inainte de meci. In plus, vulnerabilitatea Barcelonei era atat de evidenta incat o vedea toata lumea: catalanii nu au plan B, nu stiu sa joace altceva decat ce joaca in mod obisnuit. Oricat de teribil ar fi sufocantul lor joc de pase interminabile la mijlocul terenului, e unica strategie de joc a trupei lui Pep Guardiola, iar orice masinarie care functioneaza in baza unui algoritm inflexibil poate fi contracarata.

Evident ca e greu sa faci fata enervantului lor tiki-taka, imposibil chiar pentru cele mai multe echipe, dar aici e cheia, asta e adversarul, arhicunoscut, oricat de inspaimantator. Si da, United a facut fata cu brio. Cu toata presiunea Barcelonei, cu toata posesia lor care batea spre 70%, United s-a pregatit pentru asta si s-a pregatit bine. Chiar si golul lui Pedro, venit in urma unei combinatii tipice, a fost inclus in planul de damage management al lui Ferguson si pana la urma anulat dupa 7 minute.

Cand am vazut echipele si asezarea in teren, exact de Pedro m-am temut cel mai mult. Dispus in flancul stang al atacului catalan, anihilarea spaniolului a picat in sarcina lui Fabio. Oricat de tare mi-ar placea de fratii Da Silva, speram sa nu-i vad pe nici unul dintre ei pe teren aseara, apetitul lor ofensiv si felul in care nu-i pot rezista fiind cu totul inutile impotriva Barcelonei. Mult mai utile mi s-ar fi parut, in dreapta apararii, calmul si experienta lui O'Shea, cu toate limitarile lui tehnice.

Si intr-adevar, la primul gol Pedro se afla in dreapta, un loc unde n-ar fi avut ce cauta in mod obisnuit. Fabio nu era de gasit nicaieri primprejurul lui, iar pasa lui Xavi si finalizarea au fost de pe alta planeta. van der Sar a reactionat foarte bine, incercand sa acopere coltul lung, pentru ca este si cel mai usor si cel mai normal ca atacantul sa trimita mingea in unghi ascutit, spre directia din care a venit. Nu i se poate reprosa nimic nici lui si nici vreunui alt portar de pe planeta, pentru ca nimeni n-ar fi aparat acest gol decat printr-un noroc incredibil.

Ei, dar 1-0 sau 0-0 sunt, intr-un meci de totul sau nimic, mai mult sau mai putin acelasi lucru. 0-0 oricum nu-ti aduce nimic, asa ca trebuie sa inscrii. Iar daca inscrii la 0-1, poti pastra atitudinea ofensiva si dupa egalare, iar asta confera un oarecare avantaj la 1-1. Cam asa s-a si intamplat. Chiar daca pe Barcelona nu ii poti ataca fara sa fii suicidal, United a rezistat bine iuresului combinativ al celei mai bune linii de mijloc din sportul asta, pastrand amenintarea la distanta rezonabila de poarta lui van der Sar.

Numai ca dupa pauza s-a intamplat ceva inimaginabil, ceva la care probabil nici Guardiola nu s-ar fi gandit inaintea fluierului de start: Barcelona au venit cu o solutie de rezerva. Cu SOLUTIA de rezerva: au inceput sa traga de la distanta. De unde in prima repriza si Villa, si Pedro, si Messi se codeau sa suteze din afara careului, si singur Iniesta a trimis vreo doua suturi razlete pe mijlocul portii, in a doua repriza au devenit curajosi. Au inceput sa traga.

Si se vede treaba ca si la asta se cam pricep. Nici la sutul lui Messi, nici la cel al lui Villa nu poate fi imputata vreo vina cuiva. Messi a avut trei oameni in fata in momentul sutului, iar mingea a trecut exact pe la radacina barei, fizic imposibil de ajuns. Villa a avut un lob incredibil - copiat parca dupa o plansa inginereasca, genul de sut care iese o data la cateva zile la antrenamente, atunci cand lovesti de pe loc, nu te ataca nimeni si e liniste in jur.

Si atunci, ce putea face United? Ce poti face cand singura vulnerabilitate a adversarului dispare? Ce sansa ar fi avut Hector daca lui Achile i-ar fi fost scaldat si calcaiul in apa Sfinxului? Ce sansa David daca Goliat n-ar fi avut un os moale in frunte? Ce sansa Alexandru daca nodul din Gordium ar fi fost mai solid decat sabia?

Sigur, United trebuia sa mai inscrie, numai ca realitatea e mai complicata de atat. Chiar si fara Puyol, defensiva Barcelonei a functionat impecabil. Nu intamplator Chicharito a stat in offside majoritatea jocului. Catalanii si-au pastrat linia defensiva foarte sus, chiar si la golul lui Rooney se putea acuza un usor offside la Giggs. In plus, fundasii lor n-au gresit. Nici o minge, pe tot parcursul meciului. Iar prea multe sanse era oricum clar ca n-or sa fie.

Jim White spunea cu o zi inainte de meci ca cea mai buna metoda sa invingi Barcelona e sa joci peste cea mai buna forma a ta si sa ai noroc. Mai spunea insa si ca metoda asta nu prea se gaseste in manualele de antrenori de fotbal. Ei bine, United a facut asta si n-a fost suficient. Si-atunci?

Fiecare infrangere [...] trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

Responsabil, raspuns abil

European CSR Lessons, Editia I, 17-18 mai 2011, Hotel Ramada Majestic, Bucuresti

Cand Dragos Dehelean m-a invitat sa particip la acest eveniment, organizat de ww.responsabilitatesociala.ro, m-am simtit in egala masura onorat si fastacit. Onorat, pentru ca invitatia a venit din partea unui nume cu rezonanta in zona CSR-ul romanesc, asa mica si pricajita cum e ea. Fastacit pentru ca mi se pare ca am relativ putine de spus in domeniul asta, pregatirea mea in CSR nefiind nimic mai mult decat cateva lecturi disparate, iar rasunetul acestei raportari personale a evenimentului - pentru care probabil am fost invitat - fiind si el mai mult decat limitat. Dar pentru ca nu am platit inscrierea, pot sa consider ca participarea la European CSR Lessons au fost primii bani pe care i-am castigat cu blogul, iar daca cineva nu e multumit de ce gaseste in articolul asta, sa se simta liber sa recurga la argumentul cu vanzarea sufletului.

Urmarind evenimentul pe masura ce se concretiza si se confirmau vorbitori, interesul meu a fost in scadere, intentia organizatorilor fiind evident indreptata spre cazuistica CSR mai degraba decat spre teoria domeniului, care imi pare mult mai atractiva. Dar, tragand linie dupa cele doua zile de eveniment, regretele pe care le am se leaga de faptul ca n-am putut sa asist integral la sedintele din cele doua zile.

E adevarat ca in prima sesiune a primei zile am avut un sentiment cum ca "ni s-ar fi furat revolutia". Ca vorbitorii au venit adica mai degraba sa se laude cu cat de grozave si de preocupate de social sunt companiile pe care le reprezinta mai degraba decat sa identifice zonele de optimizare ale modelului de business al anagajatorilor lor. Ceea ce probabil ca e adevarat, dar e perfect in regula atata vreme cat asta a fost intentia de la bun inceput.

Ziua a inceput cu dl. Denis Guibard, reprezentant al Orange - France Telecom, care a vorbit despre colectarea telefoanelor vechi, la ce e buna, cum se poate face si care sunt principalele obstacole de care se loveste. Una peste alta, o prezentare foarte echilibrata, in cadrul careia am vazut cu claritate una din conditiile ce mi se par esentiale pentru desfasurarea unei activitati de CSR adecvate: concentrarea pe minimizarea efectelor negative produse de propriul business. Cred ca doar in asa fel se poate demonstra ca responsabilitatea trece cu adevarat de cuvinte si ca CSR nu ramane doar o vorba frumoasa cu efecte indeosebi in publicitate si PR. Mi-au mai placut intepaturile in directia lui Steve Jobs si-a merelor muscate, nu c-as avea ceva cu Apple, ci pur si simplu pentru c-au fost amuzante. Si m-am bucurat si ca, alaturi de dl. Guibard am remarcat-o si pe Catalina Pislaru, care mi-a placut foarte tare in interviul de aici si pe care am fost suficient de norocos sa apuc s-o salut la un moment dat.

A urmat Dana Dobrescu de la Unilever, o fata extrem de zambitoare si care, cu un zambet larg si radios ne-a explicat, ajutata de niste slideuri frumos alcatuite, cum ca la nivel global, Unilever si-a dat seama ca impactul negativ cel mai puternic il au furnizorii si clientii lor, fiecare avand rezervate undeva intre 40 si 50 de procente din vina la capitole ca poluare, consum de resurse si nesustenabilitate, in timp ce Unilever, saracii, reprezinta doar acel neglijabil 2-3% din supply chain de care inca nu e eficient sa ne preocupam. Ei bine, in timp ce asta poate fi perfect adevarat, mi se pare ca o asemenea abordare accede mai degraba la dezvinovatire decat la imbunatatire. Este, cum ar veni, un soi de aruncat al pisicii. Si-am mai remarcat in prezentare vreo cateva vorbe pe care ori nu le-am inteles bine, ori daca s-ar fi spus in clasa a X-a la ora de economie profesoara l-ar fi oprit pe elev in ideea ca nu le-a inteles bine: in primul rand, treaba aia cu filiatie in Marx cum ca nevoile cresc incontinuu, si ca vina e doar a demografiei si-a populatiei lacome de comfort, nicidecum al unui consumism creat si intretinut in primul rand de jucatorii comerciali din societate. Apoi, literal, actionarea in directia "decuplarii cresterii de business de sustenabilitate". Ei, aici chiar sper ca n-am auzit bine, pentru ca altfel, treaba asta ar fi tocmai la polul opus CSR-ului, imi pare.

A urmat prezentarea Oanei Nastase, de la Rompetrol, cea mai proasta interventie pe care am vazut-o si probabil cea mai proasta din intregul eveniment. Trecand peste asocierea involuntara pe care o fac intre Rompetrol si Dinu Patriciu si felul in care asta-mi rezoneaza negativ in cap, minusurile prezentarii au fost atat de multe incat nu prea-mi dau seama ce sens ar avea sa le enumar. Plecand de la faptul ca discursul s-a tinut intr-o engleza sub nivelul la care se preta, chestiune de doua ori iresponsabila, trecand prin prezentarea unor date cel mult speculative (din care-am retinut ca Rompetrol ar fi prima multinationala romaneasca prin simplul fapt c-a fost vanduta unei companii straine - din cate stiu eu, prima companie cu capital integral privat si romanesc cu afaceri in afara tarii e Jolidon) si oprindu-ne la o intelegere atat de gresita a CSR incat nu prea-mi explic cum de-a fost acceptata prezentarea. Responsabilitatea Rompetrol s-ar rezuma, dupa cate se pare, la a creste lebede in curtea rafinariei de la Midia, la pareri de rau daca uneori aerul de pe litoral miroase a gaz petrolier, la vesnicele plantari de copaci si la a-si cheltui bugetul de CSR suficient de bine incat sa scuteasca niste bani de la publicitate si relatii publice. Ori exagerez, ori discursul a fost intr-adevar halucinant si nu mi-am dat seama, absorbit de ambianta.

Legat de limbi si limbaj, as vrea sa punctez un fapt remarcabil: desi aria de raspandire teritoriala si mai ales lingvistica a vorbitorilor a fost relativ vasta, organizarea a fost, la acest capitol, excelenta. Traducerea simultana a functionat aproape perfect, intelegerea reciproca a avut limite largi si s-a putut dialoga in limbi diferite in cadrul aceleaiasi conversatii fara ca limba sa apara la vreun moment dat ca obstacol. Un mare Asa Da!, deci, la acest capitol.

Despre prezentarea domnului Capurri de la Unicredit n-o sa spun prea multe din simplul motiv ca n-am inteles prea multe. M-am prins ca e vorba de Unicredit si de niste chestii misto legate de grup, dar dupa vreo doua minute mintea mea incepuse deja sa-mi spuna bancuri cu italieni in engleza.

A doua sesiune a zilei a fost de o cu totul alta tinuta. A fost in primul rand prezentarea impecabila a d-lui Franz Karl Pruller, de la Erste Bank, colectionar, se pare, de nume de botez tipic germane. Probabil il cheama si Wolfgang. Mutand total accentul de pe CSR-ul ortodox, de rit nou, dl. Pruller a aratat in ce fel businessul din actionariatul caruia face parte este unul social si cum se poate creste o afacere inceputa cu scopul declarat de a servi comunitatea in cadrul careia isi desfasoara activitatea. Sigur, stim cu totii ce inseamna bancile, in ce fel BCR se comporta iresponsabil si cum "realitatea din teren" e diferita de poza idilica pe care-am vazut-o. Dar atat de fermecatoare a fost prezentarea incat sper din tot sufletul ca domnul Pruller sa nu se apuce vreodata de vanzari.

Dupa ce a facut praf plantarile de copaci, greenwashingul si toate scurgerile inutile de fonduri care se mai intampla prin CSR printr-o formulare la care am vrut sa aplaud in picioare (CSR este muzica frumoasa pe care o pui sa acopere zgomotul fierastraului cu care tai copacul), dl. Pruller a luat niste poze sepia care reprezentau angajatorul dumnealui si le-a asezat la panoul de onoare atat de frumos incat parea ca locul lor n-ar fi fost in nici un moment altul.

John Aston, un soi de Captain Planet cu o pasiune pentru Romania, a vorbit despre - din cate mi-am dat seama - un proiect in derulare al companiei lui, cu atingere la cazul Rosia Montana. Desi aparent de partea deschiderii exploatarii si partizanand cu RMGC, solutia cu care a venit John Aston este atat de simpla si de evidenta incat prima tendinta este sa enerveze: puneti-va la aceeasi masa, stati de vorba, vedeti care sunt adevaratele probleme si posibilele solutii. Este ca nu v-ati fi gandit?

Apoi, domnul Isaac Scheps care, desi nascut in Romania si traitor in Anglia in calitate de CEO al Carlsberg UK, nu pacaleste pe nimeni cu numele asta, a vorbit despre felul in care compania lui ajuta societate. As fi cu totul de acord cu mai toate cele spuse de dansul daca brandul Carlsberg n-ar fi asociat in mintea mea in primul rand cu o anume echipa de fotbal care numai lucruri bune nu-mi inspira. Cu un asa branding, asadar, Carlsberg poate sa spere doar la un marjet share limitat. Trecand de asta, insa, prezentarea foarte buna, din nou cu accente pe lucrurile care intr-adevar conteaza, pe zonele in care CSR-ul are sens economic. Iar charisma d-lui Scheps... greu de egalat.

La a treia sesiune a zilei am stat doar cat sa aduc discutia in terenul filosofiei, plecand de la discutia despre limita pana la care poate merge responsabilitatea unei banci in a decide daca proiectul finantat este bun sau rau. Chiar daca dl. Capurri crede ca nu exista o asemenea responsabilitate, stiu ca RBS deruleaza un soi de politica in sensul asta. Dl. Scheps a identificat insa foarte corect esenta discutiei: puterea de decizie asupra a ce e bine si ce e rau sta in afara agentilor economici si mai degraba li se impune acestora sub forma de grila juridica sau morala.

Am vazut din a doua zi, doar 3 prezentari din a doua sesiune. Prima, cea a Monei Nicolici, a fost in nota obisnuita a CSR-ului de manual pe care-l desfasoara Petrom. Implicarea angajatilor in procesul implicarii sociale ca stakeholderii de importanta egala cu actionariatul, clientii, comunitatea sau mediul. Sigur, vorbim in continuare de o companie petroliera, iar aici actiunile ecologice nu se pot face fara injectia obligatorie de ipocrizie, dar uneori barba, chiar daca nu te face filosof, ajuta si ea.

Prezentarea doamnei Maryna Saprykina s-a legat de unica idee a reprezentarii proportionale inegale a sexelor la nivel de top management, idee pe care eu o consider nu doar periculoasa, ci si avand niste fundamente profund gresite. Nu cred si nu mi se pare ca intr-o societate capitalista preponderent seculara asa cum este inclusiv a noastra discriminarea profesionala negativa a femeilor reprezinta mai mult decat un comportament sporadic si izolat si cred ca toate catedrele de gender studies de pe planeta ar trebui sa-si reconsidere natura obiectului. Si in primul rand, ce cauta doamna Saprykina afara din bucatarie?

Am mai reusit, in ultima parte a celei de-a doua zile, sa ma bucur de inteligenta, prezenta de spirit, sarmul si abilitatile lingvistice ale d-lui Francois Rouvier din cadrul grupului Renault, cel care mi-a promis ca-mi va raspunde in franceza la o intrebare pusa in romaneste si ca in 10 ani vom avea masini electrice pe sosele. Si tot el m-a facut sa ma simt inadecvat raspunzandu-mi la o intrebare deloc comoda, cea la investitia in dezvoltarea autovehiculelor bazate pe energii alternative.

Cam asta. Am plecat inainte de final cu Cristian Ducu la Facultatea de Filosofie unde s-a discutat despre arderea Coranului cu o patima ce mi-a indicat un grad de intoleranta extrem de ridicat (chit ca latent) la adresa Islamului si a lumii arabe, in special pentru mediul academic in care a avut loc dezbaterea.

Sper ca Dragos Dehelean sa nu fie deranjat de posibilele neajunsuri pe care i le-a pricinuit prezenta mea la eveniment. Astept editia a II-a.

Apofatic

Akram este prietenul meu. Akram e palestinian si traieste in Dubai. Akram e un bun musulman. De cele mai multe ori cand vorbim, vorbim despre Dumnezeu. Akram mi-a dat una din cele mai inteligibile definitii ale lui Dumnezeu pe care le-am vazut, intr-un fragment de conversatie cu potential de psalm. Iata-l:

But who can reach with his ideas God?

No one.

He was before ideas

Before forms were created

Before anything

Before motion and stillness

Before all

God goes beyond reasoning

He is light without darkness

He is wisdom without error

He created motion and stillness

So none apply to him

He created all the forms and figures

So he can’t be seen because no form can contain him

He created places

He created time

So they don’t confine Him

So He can’t be perceived

Or understood

Because he created understanding

Amin!