Legea morala din mine de 0.5

Bucharest Conference in Applied Ethics 3rd edition, 2010 "Legislating Ethics", 2010-10-30, Amfiteatrul Mircea Florian, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

Conferinta de etica aplicata de la Facultatea de Filosofie e un eveniment anual ajuns in 2010 la a treia editie in spatele caruia sta, dincolo de organizatiile universitare si para-universitare cu nume pompoase, Cristian Ducu. Conferinta isi propune sa reuneasca eticieni europeni (desi pana acum totul a ramas in granitele nationale, fapt care are anumite avantaje si care lasa nejustificata folosirea intensiva a limbii engleze in documentatia evenimentului) si sa gaseasca solutii la diverse probleme din campul implementarii eticii in diverse sectoare ale societatii.

Anul trecut am asistat integral la ce s-a intamplat acolo, anul asta am apucat sa ajung doar sambata, in a doua zi, cand am ratat prima prezentare si pe ultimele doua. Din ce s-a intamplat vineri, imi pare foarte rau ca am ratat prezentarea lui Ion Copoeru, de care mi-a placut foarte mult cu o saptamana in urma, la colocviul "Fenomenologie si etica", si pe cea a lui Daniel Nica, "A Kantian Model Of Applying the Moral Law", pentru ca dupa titlu pare un subiect destul de interesant. Imi pare rau ca nu l-am prins de la inceput pe Constantin Stoenescu, pe care il tin minte de anul trecut, cand a prezentat o sinteza extrem de documentata si totodata extrem de concisa despre sustenabilitate, dezvoltare durabila si sustinerea lor la nivel supranational. La un moment dat s-a vehiculat ideea ca or sa apara podcasturi, dar n-am vazut pe nimeni filmand si, tot din experienta anului trecut, nu sunt prea increzator ca lucrarile or sa se regaseasca macar scrise pe site la un moment dat. In tot cazul, in cele ce urmeaza o sa vorbesc despre ce-am auzit acolo si mai ales despre ce-am inteles din ce-am auzit. Vedem la final cum o sa arate.

Asadar, topit si putin de lene, am ajuns sambata dimineata cu o usoara intarziere, doar la timp cat sa-l aud pe Constantin Stoenescu povestind despre cum in Barcelona este obligatorie recomanarea valabila pe tot teritoriul UE pentru constructiile noi de a folosi doar surse de energie sustenabile (solara) pentru a incalzi apa folosita.

A urmat Imre Ungvari Zrinyi cu o prezentare destul de generala, despre complexitatea reglementarii etice in afaceri. Ideea de baza a fost ca realitatea intrece in complexitate capacitatile reglementative ale legilor si ca, pentru a avea un cadru socio-economic etic e nevoie in primul rand de initiativa voluntara a tuturor celor implicati de a adera cu convingere la valorile etice ale societatii. S-a spus ca orice lege e eludabila si ca sanctiunea juridica nu poate inlocui mecanismele de sanctionare ale moralei, concluzia fiind ca nu totul se poate rezolva cu o lege si ca legile au limitarile lor - mai apasate decat in alte domenii - cand vine vorba de etica.

Pentru mine, am mai retinut o perspectiva foarte interesanta asupra aplicarii acestei idei in liberalism si in sisteme politice etatiste: in liberalism, statul asigura un cadru legislativ destul de general, lasand libertate pietei sa functioneze dupa propriile-i mecanisme de auto-reglare. Interventia statului e minimala, doar in situatii de criza, dar va fi de fiecare data o interventie foarte energica tocmai pentru asta. Reiese asadar un stat puternic, dar nu foarte prezent in viata publica. Atunci cand statul intervine prea mult, ca in cazul supra-regularii, de exemplu, si cand legile incep sa vizeze zone tot mai inguste ale pietei atat statul cat si piata vor fi incorsetati de acest cadru legislativ si nu se mai pot desfasura in conditii optime. Astfel statul va fi omniprezent, dar de fapt incapabil sa rezolve probleme, pentru ca libertatea de actiune ii e extrem de mult ingustata de un cadru legislativ prea rigid.

Maria Cernat a vorbit despre neajunsurile peer-reviewurilor in mediul academic. Un subiect care nu neaparat ma priveste sau ma intereseaza, dar o prezentare foarte exhaustiva si cateva semne de intrebare ridicate la adresa unui sistem care la prima vedere functioneaza. De ce articole trimise initial cu nume irelevante sunt respinse pentru ca mai apoi aceleasi articole semnate de un nume cu notorietate sa fie primite? Cum e posibil ca cercetari cu rezultate falsificate intentionat sa treaca de un peer-review?

Am retinut 3 idei punctuale:

- un domn, Tom Abate, a spus ca pacatele academismului sunt invidia, favoritismul si plagiatul. Toate trei pot fi adresate in primul rand etic, asa ca suntem in locul potrivit.

- o idee generala despre confidentialitate: prin faptul ca ii protejeaza pe cei anonimizati apare efectul nedorit al anularii responsabilitatii. In lipsa responsablitatii, cei protejati de confidentialitate au sansa sa actioneze arbitrar. Sunt demult de acord ca atata timp cat nu cauzeaza prejudicii, confidentialitatea ar trebui suprimata si ca de mult ori are mai degraba efecte negative.

- o foarte interesnata idee epistemologica a oferit Ion Copoeru: peer-reviewul este intraparadigmal. Adica atata timp cat lucrarea e evaluata de cei care activeaza in domeniu, acestia se vor ghida in primul rand dupa normele in vigoare. Apare in felul asta o tendinta de uniformizare si de conformism in evaluare si, in timp, si in cercetare, iar teoriile revolutionare nu vor trece niciodata de peer-review. Revolutiile stiintifice, asadar, nu-si gasesc locul intr-o structura peer-review.

Monica Dimitriu de la Asociatia Nationala a Functionarilor Publici a vorbit despre implementarea principiilor si normelor etice in sectorul public. Titlul temei in sine are conotatii umoristice, dar Monica Dimitriu a incercat sa sustina teza cu entuziasm si hotarare. As zice ca mai degraba a esuat, dar cu o asa teza ar fi esuat si Cicero. Prezentarea a fost de fapt avocatura pentru buna functionare a sectorului public. Pentru un avocat, mi se pare o provocare comparabila cu a-i apara pe cei judecati in Procesul de la Nurnberg. "Sigur, a omorat trei oameni cu sange rece, dar toti vecinii spun ca are un caracter ireprosabil." Cifre care arata catastrofal, si care de fapt sunt usor inflorite, pentru ca realitatea e intotdeauna mai proasta, asta a fost un aspect. Apoi, ofiterul de etica (ar trebui sa fie 4300, sunt vreo 2000 din care 50-70% functionali) in sectorul public are atributii mai degraba juridice, de consilier legal, si executive, de raportare a diverse statistici si nu are nici un fel de pregatire sau expertiza etica. S-a facut multa galagie in partea de intrebari, fiecare incercand sa vorbeasca despre cate un alt defect al sistemului public romanesc. Relativ normal, sunt foarte multe de spus. Concluzia a fost, ca mai de fiecare data cand vine vorba, ca in Romania legile sunt proaste si nu se aplica, iar cand se aplica, se aplica prost.

Un aspect pozitiv totusi e ca exista cineva interesat sa faca lucrurile sa mearga mai bine in domeniul asta. Altfel nu gasesc nici o justificare pentru prezentarea asta. Am mai invatat o distinctie operativa importanta: functionar public este doar acela care are in atributii exercitarea puterii publice, nu si asa-numitul personal contractual, care executa doar functii logistice.

A urmat Cristi Ducu, alaturi de echipa lui de cercetare (coincidenta sau nu, numai fete :p) cu doua prezentari, rezultatele partiale ale unui proiect ceva mai amplu care incearca sa determine cat de bine functioneaza codurile si comisiile etice in diverse sectoare ale vietii publice romanesti si mai apoi europene. Vizate in cele doua prezentari au fost universitatile si spitalele, iar rezultatele ar fi si ele de tot rasul daca nu ar exprima o realitate de-a dreptul tragica. O sa sar peste cifre si detalii, aproape sigur prezentarea o sa fie online pe undeva la un moment dat. O sa spun doar ca mi-a dat ideea sa vad cat de functional e codul etic al USH. La prima vedere, fata de cazurile din studiu, USH sta destul de bine. O sa urmaresc rezultatele raportului sa vad cum au fost evaluati si de ochiul hiper-critic al echipei Centrului de Cercetari in Etica Aplicata. Inca doua idei: o regula morala are mecanisme de impunere mai puternice decat o regula juridica si faptul ca intotdeauna trebuie implicate in stabilirea codurilor etice toate partile cointeresate. De exemplu, in bioetica, eticieni, doctori si prelati ar trebui sa se aseze cu totii la discutii pentru a analiza problemele ce apar din cat mai multe unghiuri.

O concluzie prefigurata de rezultatele preliminare prezentate ar fi ca atat codurile cat si comisiile de etica din Romania sunt in general disfunctionale pentru ca sunt doar niste forme importate in urma recomandarilor europene, iar documentele si institutiile din piata nu au aparut organic, ca urmare a unui dialog firesc intre toti stakeholderii. Rezulta o desfasurare a acestor forme deloc adaptata la realitatile locale, si in consecinta ineficienta. Asta se intampla pentru ca exista mari carente la nivel informational, educational si financiar, in ordinea asta.

A urmat un moment publicitar, cu Olivia Franculescu, reprezentant HR Club. Interesant de stiut ca exista si cu ce se ocupa HR Club, interesant si de aflat despre primul manual de bune practici in resurse umane din Romania. Asta a fost singurul punct al prezentarii cu iz mai degraba publicitar. Am fost in schimb impresionat de buna pregatire si siguranta de sine pe care Olivia Franculescu a afisat-o in partea de intrebari si discutii.

Am retinut doua idei, deloc noi sau revolutionare, dar confirmate inca o data de cineva care a relevat o buna pregatire in piata de munca romaneasca si care a parut in toate momentele sa stie foarte bine despre ce vorbeste: stilul "hands-on", obsedat de control, al managerilor romani, probabil sechela a unei functionari a statului roman intr-o structura autoritarista si ierarhizata vertical foarte strict si evolutia proceselor de recrutare inspre pretuirea din ce in ce mai accentuata a asa numitelor "soft skills", trasaturi ce tin mai degraba de caracter si comportament decat de pregatirea profesionala.

Sesiunea de dupa-amiaza a debutat cu o sinteza a standardelor CSR existente focalizata pe aspectele etice ale acestora. Mihaela Constantinescu de la UB a fost cea care a prezentat-o, si a fost suficient de clara incat sa pot sa aflu si sa inteleg mai multe lucruri despre standardele internationale. Principalul standard discutat a fost Social Accountability 8000 (SA8000:2008), unul care pare nu doar extrem de functional, ci si foarte bine patruns in piata romaneasca. Evident, asa o veste buna nu putea veni fara anumite nuantari: in primul rand, SA8000 acopera niste norme foarte generale si asigura in primul rand conformitatea cu declaratia drepturilor omului; apoi, ea este adoptata pe scara larga in Romania pentru ca toate companiile de constructii care vor sa participe la licitatii publice trebuie sa aiba certificarea SA8000. Am observat o usoara dezamagire a autoarei fata de ceea ce urmeaza sa fie ISO26000, iar la sfarsitul prezentarii a ramas o "intrebare deschisa": de ce nu exista un standard de etica la nivel ISO? Dupa parerea mea este o tara, chiar daca una absolut justificabila, a oricarei bresle sa incerce sa-si justifice meseria. Evident ca la o reuniune de eticieni toti vor cadea de acord asupra necesitatii si importantei eticii. Fara sa incerc sa neg aceasta importanta, personal mi se pare ca un cod etic si un comitet de etica pot functiona foarte bine si in baza unor standarde care prind aspectele etice doar ca domeniu conex. Mandria profesionala probabil nu-i lasa pe eticieni sa subordoneze etica CSR-ului, dar continui sa nu inteleg de ce uneori oamenii se cramponeaza in terminologii in momentul in care exista posibilitatea sa se atinga aceleasi scopuri cu aceleasi mijloace, doar ca numite diferit. Sunt nerabdator sa citesc si eu faimosul ISO26000, dar am senzatia ca poate foarte bine sa fundamenteze functionarea unui comitet de etica.

Poate cea mai revolutionara teza a zilei i-a apartinut lui Emanoel Roman, tot de la UB. Plecand de la ideea ca reglementarea etica poate fi un obstacol in calea cercetarii si a inovatiilor, cu exemplele concrete ale cercetarilor legate de celulele stem care au migrat din America in China din cauza reglementarilor, Emanoel Roman ataca destul de dur comitetele de etica si regularile etice punand in discutie eficienta si justificarea economica a lor. Sa faci asta la o reuniune de eticieni e echivalentul academic al mersului in galeria lui Rapid in tricoul Stelei. Evident ca dupa ce a trecut uluirea au inceput protestele, dar s-a ajuns pana la urma la o idee fructuoasa: etica departamentelor de etica. Ca oriunde, si in departamentele de etica pot aparea foarte usor practici nocive (solicitari nejustificate de fonduri, favoritisme etc.) care trebuiesc prevenite prin anumite coduri de bune practici trans-organizationale. Apare aici o serie regresiva (cine are autoritatea de a numi eticieni, cine are autoritatea de a oferi autoritatea de a numi eticieni etc.) care a ramas pe cat am inteles deschisa si care poate fi dejucata printr-un transfer circular al autoritatii etice, pentru ca pana la urma societatea este cea care isi defineste morala in functie de setul ei de valori, iar eticianul nu este in fapt decat cel care coaguleaza aspiratiile societatii intr-un set de reguli scrise.

Tot in urma acestei prezentari mi-am dat seama de un lucru foarte important: cand vorbim de etica economica sau de CSR trebuie sa plecam de la premisa extrem de clara ca ele trebuie sa aduca un beneficiu competitiv organizatiilor care le integreaza si le aplica. Un beneficiu de preferinta cat mai masurabil. Morala isi are radacinile in constiinta. Dar organizatiile economice nu au constiinta pentru ca sunt construite in cu totul alt stil fata de indivizi, si nu putem deci sa le pretindem sa actioneze conform imperativului moral. Valoarea esentiala a unei organizatii economice e profitul, asa ca orice activitate care nu incurajeaza obtinerea de profituri pentru organizatie este disfunctionala.

Aici am facut o pauza. Cele de mai sus sunt scrise marti, la 3 zile dupa conferinta. Acum e sambata, a trecut deja o saptamana iar ecourile au inceput sa se raceasca in mintea mea. Dar o sa inchei in seara asta articolul cu descrierea ultimelor trei prezentari la care am asistat, atat cat mi le mai amintesc. E greu pentru oricine sa decida care parte din BCAE10 a fost mai interesanta, dar aceste ultimele 3 ar fi cu siguranta sus in orice top de genul asta.

Dupa Emanoel Roman a urmat domnisoara Diana Constantinescu, cu afiliere universitara la University College London, care a vorbit despre pregatirea morala a membrilor comisiilor de etica, in numele ei si al tatlui ei, Mircea Constantinescu, profesor la USH.

Diana Constantinescu, in spiritul afilierii ei universitare, a demonstrat o vocatie oratorica deosebita si o filiatie vest-europeana a retoricii. Printr-o singura miscare, o gluma cuminte si bine plasata, a anihilat dezavantajul varstei (25 de ani) si a si reusit sa-si destina publicul si sa-l aduca pe lungimea de unda potrivita pentru receptare.

Prezentarea, desi ar fi trebuit sa aiba ca principala problematica etica eticienilor, s-a concentrat in special pe o paralela intre functionarea sistemului de etica aplicata din societate si o structura juridica, mult mai bine patrunsa in societate si cu o functionare mult mai exact determinata.

O distinctie importanta oferita de aceasta prezentare a fost aceea intre "pregatit" si "potrivit", bazata pe teoria aristotelica a virtutilor judecatoresti. Se pare ca Aristotel ar fi facut distinctia intre virtutile morale, innascute, si virtutile intelectuale, formate prin educatie si practica. Astfel, in descoperirea eticienilor, ca si a judecatorilor, trebuie folosite atat un proces de selectie - pentru a-i determina pe cei "potriviti", cat si unul de educare si practica, pentru a-i transforma in eticieni, respectiv judecatori "pregatiti". A urmat exemplul unui sistem care functioneaza, cel din Marea Britanie, si lauda acelor "behavioral skills" (abilitati comportamentale ?) si cateva metode propuse de pregatire a eticienilor (structuri institutionale, private, non-guvernamentale sau universitare).

Acel reality-check cerut si direct, prin vocea Dianei Constantinescu, si indirect, prin totul optimist al prezentarii, n-a venit, e foarte posibil ca audienta sa-si permis o reverie generala de cateva minute si sa ramana la a-si imagina o lume posibila in care etica e implementata cum trebuie si functioneaza.

Personal, am mai retinut o distinctie utila: aceea intre judecator, arbitru si mediator. Diferentele se pot googali, e important de stiut ca sunt lucruri diferite. Si e de retinut si etimologia lui "arbitru", de la latinescul "arbiter", compus din "ad" (la) si "baetere"(a veni), ceea ce-l transforma pe arbitru intr-un fel de martor activ.

Ultima parte a conferintei a fost deschisa de Emilian Mihailov, care a vorbit despre malpraxis, legalism, Wittgenstein si legatura dintre ele. Ideea de plecare a fost aceea ca acuzatiile de malplaxis ii vizeaza in proportie mult mai mare pe doctorii ai caror pacienti au fost nemultumiti, cauza nemultumirii tinand de obicei de motive extramedicale (aroganta, ignoranta etc.) si ca aceasta este o problema care se poate adresa etic.

Una din concluzii, probabil cea mai interesanta, a fost ca nu exista o legatura directa intre incalcarea unei reguli si sanctiune. Daca ar exista, spune Emilian Mihailov, nu ar mai avea sens conceptul de iertare.

Desi ideile puse in discutie au fost utile pentru problematica, impresia mea a fost ca Wittgenstein a fost bagat in prezentare mai mult dintr-o afinitate a autorului decat din necesitatea argumentarii. Iar strafulgerarile de intelepciune ale lui Wittgenstein, in orice context, sunt binevenite. Iata doua:

*"Pentru a stabili o practica nu ajung doar reguli si este nevoie si de exemple. Regulile noastre lasa portite de scapare si practica trebuie sa vorbeasca pentru ea insasi. " (Despre certitudine)

*"Rezolvarea situatiilor reale este adevarata problema filozofica." Chiar daca asta suna ciudat pentru un antiproblemist ca Wittgenstein, esenta zicerii ii surprinde destul de fidel conceptia despre filozofie. Anume ca aceasta trebuie pusa intotdeauna in slujba practicii si ca nu are nici o utilitate in afara ei.

In partea de intrebari s-a elaborat o idee pe care Ion Copoeru a sustinut-o destul de convingator, chiar daca au existat si contraopinii justificate: asa-numita metoda etnografica in etica, aceasta presupunand ca eticianul trebuie sa faca antropologie inainte de a putea emite reguli. E adevarat in contextul in care regulile moralei se bazeaza intotdeauna pe valorile societatii careia i le aplica, dar cat de profunda, cat de durabila, sau cat de radicala trebuie sa fie integrarea antropologica a eticianului, cat de obiectiv trebuie sa ramana si cat de diferita de propria-i structura psiho-sociala poate fi societatea pe care ar putea avea calificarea morala sa o directioneze etic raman probleme deschise.

Ultima prezentare la care am asistat a fost probabil cea mai spectaculoasa. Liviu Raducan de la NCH Advisors, un om care mi-a starnit admiratia anul trecut, cand a avut un rol mult mai important in desfasurarea BCAE09, a lasat de data asta locul teoreticienilor, venind cu un singur studiu de caz, aproape de final. Tema dezbatuta a fost creativitatea in opozitie cu disciplina. Trecand peste remarca amuzanta de la inceput ("Eu n-am pregatire filosofica, n-am inteles mai nimic din ce-au spus antevorbitorii mei."), prezentarea ipotezei de lucru a fost scurta, dar extrem de concisa: companie exclusiv online mica (6-10 angajati), lidera pe segmentul ei de piata si cu cashflow pozitiv, cumparata de o companie mai mare care a apelat la NCH Advisors in momentul in care s-a pierdut pozitia de lider pe segmentul de piata. Problemele erau in primul rand disciplinare si organizatorice (program haotic, lipsa de comunicare, posturile neacoperite in caz de absenta a titularului etc.) iar solutiile... s-au dovedit a fi greu de gasit pentru cei din sala. Nimeni n-a indicat cursul actiunii care s-a intreprins de fapt, si care probabil a avut succes, din moment ce acest caz a fost ales pentru prezentare. Abordarea a fost bine elaborata (s-a intreprins mai intai un studiu al valorilor companiei), dupa care s-a trecut la implementarea unui cod etic care, cu toate neajunsurile, a avut un rol hotarator in crearea unei culturi organizationale si a dus la un sentiment de afiliere si de responsabilitate al angajatilor.

Destul despre continutul conferintei. Exista cateva impresii personale pe care vad potrivit sa le adaug aici. Plecand de la o parte din declaratia de valori a conferintei (This is not a fancy event nor a show off meeting for organizations interested in building their image. This is a debate platform for professionals and organizations -- companies, ngos and public institutions -- interested in building a stronger commitment towards integrity and the general welfare), as spune ca o conferinta de acest gen este intr-un fel prizoniera propriului succes. In sensul ca atata timp cat va ramane interesanta si plina de continut, nu va reusi sa atraga un public prea larg si, in consecinta, nici prea multe companii. Cred ca va mai dura ceva vreme pana cand organizatiile romanesti sa aiba o viziune de dezvoltare atat de evoluata incat sa includa etica organizationala in planurile de afaceri. Iar primii parteneri corporatisti vor fi atrasi fara indoiala de interese de PR mai mult decat orice altceva. Am vazut ca tendinta oamenilor de etica si CSR este de a descalifica PR-ul, comunicarea si publicitatea ca domenii cu reflectare directa in productivitatea companiei si deci, implicit suspicioase. Mi se pare o conceptie nociva, pentru ca risca sa izoleze domeniile implicarii sociale fara ca macar sa incerce sa le integreze, intr-un fel sau altul, structurilor organizationale romanesti.

Nu-mi suna in nici un fel bine asocierea cu Dinu Patriciu. Oricat de important ar fi sprijinul Fundatiei Dinu Patriciu si oricat de dezinteresat, urmatorul pas pe care l-ar face este politizarea. Este felul in care Dinu Patriciu intelege sa faca afaceri, si este un fel profund gresit, care ar trebui aratat cu degetul de BCAE, nicidecum atras ca partener. E posibil sa nu am toate datele, dar am invatat ca e mai bine sa raman suspicios cand e vorba de nume ca al lui Dinu Patriciu.

Apoi, o chestiune care ar trebui adresata daca aceasta conferinta va creste in amploare este, cred, etica dialogului. Moderatorii au fost blanzi, si probabil n-ar fi putut fi altfel avand in vedere ca majoritatea sunt colegi. Dar asta a dus la prelungirea excesiva a perioadelor de intrebari si discutii, de multe ori fara vreun beneficiu vizibil. Si a fost deranjant ca de multe ori vorbitorii au tinut mai degraba sa-si expuna puncte de vedere decat sa clarifice sau sa dezbata aspecte ale prezentarii la care tocmai asistasera. E suprinzator ca intr-o sala plina de eticieni e posibil ca oamenii sa-si fure randul la cuvant, sa-si suprapuna vocile si sa foloseasca drept instrument de a se face ascultati ridicarea vocii.

Dar chiar daca nota in care inchei e una negativa, parerea mea despre eveniment este in continuare una foarte buna, si astept cu multa nerabdare editia viitoare. Pentru cei interesati, chiar si foarte vag, de etica, e o recomandare calduroasa. Sunt multe de invatat.

Love will find away

Stoke City - Manchester United 1-2 (Tuncay '81 - Hernandez '27 '86), Barclays Premier League 2011, 2010-10-24, Britannia Stadium, Stoke-on-Trent

United obtine prima victorie in deplasare din sezonul asta, in timp ce Chicario arata de ce nici un jucator nu e mai mare decat echipa.

Sigur ca da, cea mai mare poveste a saptamanii trecute in Premier League a fost Wayne Rooney. In mod normal nu prea plec urechea la povestile din presa, fie ea si serioasa, care nu sunt legate strict de 10 ari de gazon si-o minge. De data asta, insa, a fost altceva. Dupa ce a plecat Ronaldo, United a avut o singura fata, aceea a lui Wayne Rooney. Anti-vedeta perfecta a trebuit sa-si asume rolul de vedeta si unic ambasador al clubului in inconstientul colectiv. Si Rooney a fost la inaltime, luandu-si in serios rolul atat pe teren cat si afara lui si oferind presei mult, foarte mult material de prima pagina, iar consumatorilor mai mult decat suficiente motive de admiratie si barfa. Lupta cu imaginea lui Ronaldo e cu totul si cu totul inegala, dar Rooney aproape ca a castigat-o, cu toate ca in loc de un aspect de baiat frumos, de sange latin si corp de poster, de o tehnica exceptionala si de un talent enorm, englezul nu a avut la dispozitie decat o capacitate incredibila de efort si o sete incredibila de succes.

Dupa plecarea lui Ronaldo, Rooney a dat 34 de goluri intr-un sezon, luptandu-se pentru titlul de golgeter si in Anglia si in Europa pana la final, a fost varf impins, principalul marcator si liderul din teren al unei echipe care avea mare nevoie de asa ceva, a facut un copil si a trecut printr-un scandal mediatic cu prostituate mai mare decat oricare dintre aventurile lui Ronaldo. Si, evident, publicului nu i-a trebuit prea mult sa se indragosteasca de el. Mai mult inca, intotdeauna m-am simtit mai aproape emotional de Rooney si de atitudinea lui de bulldog decat de Ronaldo si aroganta celui caruia zeii i-au dat totul de-a gata.

Si-apoi se intampla asta. Prima data e un zvon de tabloid, cum ca Rooney si Ferguson s-ar fi certat. Sigur ca da, povestile astea apar ca ciupercile dupa ploaie si motivele sa plece cineva urechea la ele sunt putine. Apoi vine povestea cu glezna buna, glezna proasta, dar si ea e subtire. Dupa care, brusc, Wayne Rooney spune ca nu mai vrea sa continue la United. Cand spun "brusc" inteleg ca e ca si cum seara m-as fi dus la culcare ca de obicei, iar in noaptea respectiva comunismul ar fi revenit la putere in Romania si as fi fost arestat pentru activitati subversive pana dimineata. Implicatiile psihologice au fost si ele comparabile. Am fost atat de confuz si de dezorientat dupa acea declaratie a lui Rooney incat singurul lucru de care am putut sa ma agat a fost, ca de atatea ori mai inainte, Sir Alex Ferguson. El stie intotdeauna cel mai bine ce e de facut, iar parerea lui va fi si parerea mea, cu increderea nestramutata ca e intotdeauna cea mai buna. Iar cand Ferguson a spus ca si el e contrariat de Rooney, treburile au devenit univoce. Nu mai era cale de intors, Rooney era de acum ca si plecat in ciuda "usii deschise" care suna mai mult a platitudine de presa, oricum. M-am gandit initial ca asta e ca si cum as pierde un membru al familiei, dar de fapt e ceva mai mutl de atat. E ca si cum as fi fost TRADAT de un mebru al familiei. E o pierdere activa, determinata karmic, nu e un dat de viata. Am fost trist si furios in egala masura, i-am dorit lui Rooney ce e mai rau (sa plece dupa 6 luni fara vreun meci oficial pe bani putini si pe salariu mic la un club care sa mearga din ce in ce mai prost si unde sa fie rau primit - Liverpool parea cea mai buna optiune). Chiar daca nu m-as fi dus in nici un context la el acasa (fiecare are dreptul sa-si distruga viata cum crede de cuviinta, si oricum e posibil ca protestatarii din fata casei lui sa fi fost platiti de The Sun), as fi participat cu siguranta si din tot sufletul la scandarile anti-Rooney de la meciul cu Bursaspor.

Dupa care, in urma unor miscari de culise ce trebuie sa fi avut intensitatea unui razboi, Rooney semneaza un nou contract cu United si isi cere scuze. Un miros neplacut persista, pentru ca scuzele nu rezolva nimic in cazul asta, iar noul contract il face pe Rooney cel mai bine platit fotbalist din lume, ceea ce ridica multe semne de intrebare asupra adevaratelor motive din spatele dorintei de a pleca. Dupa vreo saptamana in care am trecut prin majoritatea emotiilor negative posibile si dupa 2 zile de mestecat intreaga poveste, se impun cateva concluzii.

In primul rand, Rooney nu va mai putea niciodata ocupa acelasi loc in sufletul meu ca pana acum. Sigur, peste cateva sezoane si dupa doar cateva goluri importante, toata treaba asta o sa devina o trivialitate, eventual cu potential de a fi folosita de rivali, dar destul de subtire. Dar cea mai mica dovada de lipsa de loialitate fata de club este o mare pata neagra in dosar. Si pe buna dreptate. Daca eu pot fi loial clubului fara sa am ceva de castigat din asta, dimpotriva, de ce ei, care sunt platiti cu bani foarte multi pentru asta n-ar putea? Roy Keane a avut la un moment dat niste pretentii salariale mai mult decat justificate (faimosul "If it's not a contract I want then I won't sign it. That's not a threat." e scos din context), dar asta i-a stricat imaginea mai mult decat faptul ca i-a rupt piciorul lui Alf Inge Haland. Pe Rio Ferdinand inca il privesc ca pe un mercenar pentru pretentiile salariale pe care le-a avut acum 7 ani, cand a venit dupa suspendarea de 8 luni. Si in nici una din situatiile astea jucatorii nu au declarat ca vor sa plece. Nu spun ca jucatorul n-are dreptul sa ceara mai multi bani, dar negocierile ar trebui sa ramana intre el si club, declaratiile publice sunt un instrument de presiune deloc moral.

Apoi, avem rezultatul efectiv al intregii afaceri: clubul s-a purtat cum trebuie, si s-a plasat la un moment dat intr-o situatie in care ar fi castigat oricum. Daca Rooney pleca, United si-ar fi pastrat intacta reputatia de a fi mai mare decat oricare dintre jucatori. Poate s-ar fi resimtit o lipsa in atac, dar ar fi fost compensata cel mai tarziu in vara. Acum, ca Rooney a ramas, clubul pastreaza unul din cei mai buni fotbalisti din lume, faptul ca ii da cel mai mare salariu din fotbal e o lovitura de imagine binevenita pe fondul problemelor financiare despre care se tot vorbeste, iar presiunea e unde trebuie: Rooney trebuie sa justifice banii pe care ii ia si sa recastige increderea suporterilor, si poate face asta doar jucand bine, iar Glazerii trebuie sa previna declaratii ca cea a lui Rooney - oricat de neadecvata ar fi fost - si sa demonstreze ca United nu si-a pierdut forta de a atrage jucatori-vedeta (desi asta n-a fost niciodata practica obisnuita pe Old Trafford), si pot face asta doar punand la dispozitia lui Ferguson bani pentru transferuri.

Iar artizanul acestei situatii, care parea dramatica pentru United, dar din care pana la urma clubul a iesit mai bine decat a intrat, este numai si numai Alex Ferguson. Bancul acela in care Dumnezeu nu se crede Alex Ferguson capata substanta.

Ah, si-a mai ramas ceva. Comentariile. Toata suita de spirite inflamate de aceasta negociere publica de contract, toate gurile care au simtit nevoia sa-si spuna parerea, demonstreaza inca o data dimensiunea gigantica a clubului. Si respectul pe care il genereaza. E tonic sa observi asta din cand in cand. Eu o sa retin doua: analiza extrem, extrem de hilara pe care Early Doors o face declaratiei de marti a lui Ferguson in stil monty pythonesc, si declaratia lui Ian Holloway, care mi-a placut foarte tare in primul rand prin pasiune, chiar daca nu sunt intru totul de acord cu continutul. Va rog sa-mi permiteti:

Si varianta text, e delicios:

United have helped Wayne Rooney's career massively, on and off the field, the manager, the club itself have invested in him, they bought him for masses of money as a young man and they're helping him blossoming into the player that he is and I will say he's one of the best centre forwards in the world. They bought him for 30-odd million and he's gonna be allowed to walk out of there if he stays and sees his contract out for nothing. And that's the game's fault. That's the people of the very top of the game's fault. Because our rules were brilliant. If he was off for the same amount of money again, they could hold his registration and someone would have to pay the fair amount of money for him. Just 'cause you're 24... what on earth has that got to do with it? It's just ludicruos. What if he sits there for 18 months, throws tantrums, doesn't try, doesn't play, and someone's already said to him, 'We'll take you and we'll pay you some of that money we should have paid Man. United because you can walk out on a free'? What are we actually saying, as human beings, is that right? Do you want to sign a player like that? Do you wanna play for a club who says that to you? How do we know it hasn't happened? And the game is spoiled in that, the game is wrong, the people in charge of the game are wrong! And I'm not calling them names, I'm just telling them they're wrong. They are so wrong, this is frightening. If Alex Ferguson is being bullied by a player and his agent, or whatever you wanna call him, how wrong is the game? Yeah? And when are you gonna listen to the people who're involved in the game? Do you understand? And they say about 'Oh, it's not fair on the player...' Rubbish! The player's had it's wages, every week. Guarateed, come rain or shine, whether he's injured or not. They bought him, they work with him, he belongs to them. You know? You buy a house, you own the deeds, you just payed for it, if you're lucky enough to do that, it's yours. What if it's 24 years you've had it for and it can just toddle off and do what it likes? It's not right is it? It's so obvious! It is so obvious it is so wrong. And you can't change it, the world should change if it's wrong. And football should look at itself... it's wrong! FIFA, UEFA, whoever you are, you're WRONG! We had it right, ask us how we were doing it and that's what you should have copied with the Bosman rule. Mr Bosman was held back, his contract ran out, they offered him half the money yet they still asked more money than another club who was gonna pay for him, in our country you'd have walked out for nothing. Thats what they should have copied. Some complete person who isn't in the real world, in our realm said if you're 24 "oh yeah if you're 24 you can go and be what you like and do what you like." Who is this person? How wrong is that? Sort your life out.

Thats all I'm saying, it might be a rant it might be quite funny to watch it but I feel passionately about this. I'm looking at Alex Ferguson, I'm looking at him thinking 'What a magnificent manager, how can he handle this? How he feels about Man United, how proud he is of Man United!' Yet mr. Wayne Rooney can now... or his agent can now manufacture a situation like this, 'cause that's what they're doing. Managers fall out with players. If you don't want to play for that manager, don't sign a 4-year contract, or a 2-year contract, don't, don't do it. Have some choice, but have some commitment. Man United paid 30 million quid for it! Absolute nonsense!

Eh, si cum se intampla tot mai des in ultima vreme, printre multe, multe, foarte multe vorbe despre bani, astazi s-a jucat si niste fotbal. In ultima vreme am tot mai des impresia ca banii joaca in locul fotbalistilor, si ca echipa cu mai multi bani intotdeauna castiga. Joi, cand City i-a batut pe Lech Poznan, am citit despre 'rezerva de 25 de milioane' a lui City, ca si cum Adebayor n-ar fi dat hattrickul pentru ca e un fotbalist bun, ci pentru ca e un fotbalist scump. Se intampla tot mai des, in tot mai multe locuri.

Revenind la fotbal, totusi, o sa trec repede peste un meci destul de banal in esenta. Chiar daca inca nu castigase nici un meci in deplasare in acest sezon de PL, United parea complexata mai degraba de sirul de 3 egaluri care isi lungea deja umbra peste Britannia inainte de meci. Dar diavolii au atacat pe mai toata durata meciului, iar Chicarito a dat un gol minunat la jumatatea primei reprize. O lovitura de cap cu spatele cum nu s-a mai vazut de la Gerd Muller. Mai interesant inca e impresia clara - confirmata in declaratia de dupa meci - ca directia mingii a fost controlata, iar lovitura cu totul intentionata.

Tot Chicarito a gresit cel mai clar contraatac al lui United, 3 la 1, intorca spre Berbatov mingea centrata de Nani in loc sa o arunce spre poarta. Si tot el a reusit sa centreze fix in unicul fundas al lui Stoke de la un alt contraatac din repriza a doua, tot 3 la 1. Dar mai important decat nereusitele astea e ca a fost tot timpul in joc, toate mingile l-au cautat, si de fiecare data a parut sa stie ce sa faca cu ele. Si, cum remarca si comentatorul Sky, fiecare gol pe care il da pare ca ar fi primul. Lui Chicarito ii place sa dea goluri, asta e evident, si stie si cum s-o faca. Al doilea gol al lui, chiar daca a fost fabricat in mare proportie de semifoarfeca bine gandita a lui Evra, a fost transformat intr-o faza spectaculoasa atat de miscarea permanenta in careu a tanarului mexican, cat si de flerul extraordinar pe care l-a avut in a-si rasuci corpul in fix momentul potrivit pentru a lovi mingea in asa fel incat sa nu dea nici o sansa portarului. Chicarito e unul din motivele pentru care ma impacasem relativ usor cu plecarea lui Rooney, si daca o sa continue in ritmul asta, o sa ia balonul de aur inaintea englezului. E tehnic, are o pofta incredibila de gol, pare foarte puternic in ciuda staturii si este in locul cel mai potrivit sa se dezvolte ca fotbalist.

Berbatov, sau cele 50 de milioane de euro neconfirmate, a avut si el un penalty refuzat in repriza a doua, si a fost in general functional, dar in continuare nu se vede la el nici un fel de ambitie sau de dorinta de a castiga.

Minunat a fost si golul lui Stoke, o bijuterie individuala a lui Tuncay Sanli, care a driblat doi fundasi si a trimis un sut excelent in vinclul coltului lung, unde nimeni nu putea sa ajunga la timp. Norocul lui United a fost ca era abia minutul 82, asa ca au avut la dispozitie suficient timp sa dea golul victoriei. Au avut nevoie de 4 minute, ceea ce e usor sub medie, pentru ca Stoke, in ciuda apararii supra-aglomerate, mi s-a parut suspect de fragila defensiv astazi. Dar daca golul lui Tuncay venea cu 2-3 minute mai tarziu, e foarte posibil sa fi contemplat acum al patrulea egal consecutiv.

Din fericire n-a fost cazul, si dupa etapa asta, in care Arsenal a reusit - surprinzator - sa razbune pe City of Manchester rusinea de anul trecut pentru care Adebayor a fost suspendat 4 etape, United trece pe 3, la egalitate de puncte cu Arsenal si City.

Chiar daca Chelsea a mai pierdut din viteza, sezonul asta de PL arata in continuare ca o cursa impleticita prin noroi intre cateva competitoare la fel de incapabile, condusa impecabil de un trap maiestuos al unui cal in albastru, condus cu mandrie de un jocheu italian elegant cu o istorie lunga a castigatului de chestii. Sper sa se mai schimbe aspectul asta pe parcurs. Poate cand revine Rooney...