Bad Neighbourhood

Fulham - Manchester United 3-0 (Murphy '22, Zamora '46, Duff '75), Barclays Premier League 2009/10, Matchday 18, 2009-12-19, Craven Cottage, London

Este fara indoiala cel mai slab meci al sezonului pentru United, si nu-mi amintesc un meci la fel de rusinos de la acel 1-4 administrat de Middlesbrough pe Riverside in 2005.

Sigur, infrangeri au mai fost. 6 puncte cedate lui Liverpool sezonul trecut, printre care si acel 1-4 pe Old Trafford. E adevarat, dar e Liverpool. O rivalitatea cu origini pierdute pe undeva pe la limita ultimelor doua secole, si in plus, una din echipele emblematice ale Angliei.

0-2 cu Barcelona. Da, dar evident a fost finala Champions League, si numai participarea la acel meci e un vis pentru toate cluburile de pe continent. In plus, e Barcelona, cea mai laudata echipa a momentului, daca nu si cea mai valoroasa.

0-1 cu Burnley. Da, dar era abia prima etapa, si United a mai inceput prost campionate. In plus, Burnley a demonstrat ca e redutabila pe Turf Moor, iar diavolii nu au fost singurii surprinsi.

Dar acum? Fulham e o echipa decenta, dar in nici un caz o sperietoare, si a si inceput sezonul asta mai slab ca anul trecut. Campionatul e la turatie maxima, echipele sunt incalzite si clasamentul e deja format. United ar trebui sa fie in varf de forma, sau aproape de varful de forma, si avea nevoie de puncte pentru a mentine presiunea asupra lui Chelsea. Absentele nu sunt o scuza tocmai acum, cand titularii au inceput sa revina, iar tinerii incep deja sa se rodeze.

Si totusi, un 3-0 sec si inexplicabil, cea mai dura infrangere a sezonului. Si nu e numai scorul, dar si maniera de joc. Poate de doua sau de trei ori sa fi fost mentionat in comentariu numele lui Schwarzer, portarul lui Fulham, dar nu-mi amintesc sa fi fost nevoie de vreo parada a australianului in meci. De fapt, in afara de o scurta perioada de dominare teritoriala a lui United in a treia patrime de teren in prima jumatate a reprizei a doua si de o presiune destul de sterila in ultimele 10 minute, United practic nu prea a existat pe teren. Singurele suturi la poarta s-au aruncat de la mare distanta, si au trecut ridicol de departe.

Fulham a aratat ca o echipa de valoare net superioara, care a castigat fara sa forteze prea tare. A sufocat atacantii adversi, a construit eficient la mijloc si a atacat decis si direct. Rooney, Scholes, Carrick sau Fletcher au fost redusi la stadiul de anonimi. Si nu numai ca s-au chinuit 90 de minute sa inchege ceva care sa aduca macar vag a fotbal, dar s-au facut si greseli care probabil sunt inacceptabile si la antrenamente. Maniera in care Danny Murphy l-a lasat pe Scholes fara minge la faza primului gol se pedepseste si la grupele de copii. A urmat sutul de la mare distanta (cred ca erau 35 de metri), nici prea puternic, nici grozav de bine plasat. Pe jos, cu un usor efect exterior, dar perfect parabil. Kuszczak n-a gandit la fel.

Dupa pauza, cand toata lumea se astepta la o dezlantuire furibunda a lui United, a venit si golul 2, care-a lamurit in mare masura meciul. Balbaiala in careu, iar Zamora nu s-a gandit prea mult inainte sa trozneasca spre poarta o minge pe al carei traseu ar fi trebuit sa apara si De Laet la un moment dat.

Cam asa si la al treilea gol, cand tanarul fundas belgian si Carrick s-au invitat reciproc la o minge pe care pana la urma Duff a transformat-o in gol, cu o directa seaca de la 16 metri. Si la 3-0 au urmat momente in care m-am temut de o mare umilinta. Nu ca 0-3 pe Craven Cottage ar fi vreo mandrie.

In concluzie, un meci rusinos, o infrangere absolut inexplicabila (daca nu cumva auzim zilele astea de vreo petrecere de Craciun cu mult alcool pe Old Trafford), si sanse la titlu care s-au prabusit cam ca indexul burselor americane dupa 9/11. Singura consolare, palida si ea, e ca si anul trecut United a reusit sa lege doua infrangeri care pareau decisive pentru titlu si pana la urma n-au fost. Si, coincidenta sau nu, a doua a fost tot cu Fulham.

Poate m-am bucurat prea mult de victoria lui Portsmouth.

Kafka, frate!

Milan Kundera – Testamente Tradate, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
Traducere din franceza de Vlad Russo dupa Les Testaments Trahis, 1993

Ca gen literar, cartea asta se incadreaza undeva intre eseistica si critica. Dar Kundera tine in permanenta sa se distanteze de canoanele criticii literare si impresia mea e ca scopul pe care si l-a fixat atunci cand a scris-o e tocmai acela de a sublinia anumite carente ale criticii clasice. Caracterizata de o anumita doza de teribilism ideologic si de un simt comercial caracteristic lui Kundera, Testamentele Tradate se constituie pana la urma intr-o lectura placuta, instructiva si inteligibila, chiar daca domeniile din care autorul isi alege cazurile cu care isi exemplifica teoriile sunt destul de departate si caracterizeaza un individ mai degraba decat o cultura.

E de fapt una din cheile lecturii. Nu e foarte evident daca operele si biografiile pe care Kundera le pune sub lupa sunt folosite ca sa exemplifice teoriile care stau la baza constructiei literare, sau daca ideile si teoriile expuse sunt dezvoltate inductiv pe baza cazurilor analizate, cazuri fata de care autorul isi declara deschis familiaritatea si admiratia.

Cel mai mare castig al lecturii este subiectivitatea punctelor de vedere. Kudera ofera perspective, de cele mai multe ori diferite fata de cele clasice, asupra unor creatii artistice studiate de atat de mult timp incat directiile criticii au devenit rigide. Cartea lui are un aer de prospetime, si e interesanta mai ales atunci cand vorbeste de creatii definitorii ale culturii cehe din care provine (Kafka si Janacek in special – teme recurente ale intregii opere ale lui Kundera, se pare), pentru ca cititorii straini nu pot avea acces la perspectiva interna asupra acestor opere decat mijlocit, iar oricine se ofera sa descrie aceste perspective merita recunostinta lor.

Zonele aride ale lecturii sunt cele in care Kundera vorbeste despre muzica clasica, domeniu in care studiile lui le depasesc net pe ale mele si, imi imaginez, pe ale cititorului mediu. Probabil ca ele sunt o lectura instructiva pentru cei care ii studiaza pe Chopin, Wagner sau Janacek. In ce ma priveste insa, a trebuit sa ma multumesc cu pasajele despre Kafka sau despre arta romanului.

Principala idee legata de opera lui Kafka este opozitia la felul in care toti exegetii au interpretat scrierile lui in cheie biografica, si mai ales ca biografia lui a fost transformata in hagiografie tocmai de cei care ar fi trebuit sa o pazeasca impotriva acestui pericol. Max Brod ar fi, dupa Kundera, principalul vinovat de sanctificarea literara a lui Kafka, in principal prin identificarea lui Kafka cu imaginea puternic cosmetizata a personajului Garta. Dar e probabil o inlantuire factica evidenta, si Kundera recunoaste si el ca fara admiratia idolatrica a lui Brod fata de "fiecare cuvant" scris de Kafka, operele unui banal functional praghez ar fi fost pierdute pentru umanitate. La fel, exista consensul ca e preferabil sa avem scrierile lui Kafka retusate de Brod, si sa putem sa-i studiem integral manuscrisele – evident, de valoare inegala – decat sa avem acces doar la ceea ce ar fi lasat voluntar in urma Kafka, respectiv vreo doua nuvele, chiar daca el ar fi ales altfel. Asta e de fapt firul rosu al cartii: vointa cititorului nu coincide in nici o masura cu a autorului, iar prima prevaleaza aproape intotdeauna. Biografia si sensurile operei vor fi intodeauna deturnate de generatii intregi de critici si de cititori, dar este pretul pe care orice autor trebuie sa-l plateasca pentru celebritatea postuma si chiar, atunci cand e cazul, pentru locul sau in istorie. Intoarcerea la sensul original pe care o incearca Kundera va ramane intotdeauna marginala, iar cei care o incearca impotriva canoanelor nu se vor putea sustrage unui sentiment de inutilitate. Asta este tradarea testamentelor literare, doar o extensie a tradarii testamentelor sociale, consecinta a naturii umane care refuza sa asculte de vocile de dincolo de mormant.

Kundera protesteaza impotriva sacralizarii lui Kafka, si prin asta incearca sa-l desacralizeze. Dar desfiintarea unor bariere existente nu face decat sa impuna alte bariere, si tot ce reuseste pana la urma e sa il resacralizeze pe Kafka, cu alte mijloace. E un procedeu pe care l-am mai vazut (Jesus Christ Superstar e exemplul care imi vine in minte), si care cred ca e necesar pentru a adapta valoarea luata in discutie la epoca din care face parte exegetul ei.

Am extras din carte si destul de multe pasaje foarte frumoase si, dupa posibilitati, memorabile:

Pg. 18: "[...] credem ca actionam, credem ca gandim, dar altul sau altii gandesc si actioneaza in noi: obiceiuri imemoriale, arhetipuri care, devenite mituri, transmise din generatie in generatie, poseda o imensa putere de seductie si ne teleghideaza din fantana trecutului"(cum spune Thomas Mann)."

Initial ideea asta m-a dus cu gandul la arheii care constituie, conform misticismului antic, substanta eterna, si fata de care noi suntem simple avatare. E foarte probabil ca nu ne putem sustrage unui flux de constiinta continuu al umanitatii si e evident ca individualitatea nu e decat un fel particular de sintetizare a unor idei preexistente, dar asemenea idei se pot interpreta, in functie de teza pe care vrem sa o sustinem, in atat de multe feluri si pentru concluzii atat de diferite, incat e mai intelept sa nu incerc sa dezvolt semnificatiile cuprinse in pasajul de mai sus.

Pg. 24: "[...] numai in cadrul istoriei poate o opera exista ca valoare susceptibila de a fi recunoscuta si apreciata. Nimic nu mi se pare asadar mai cumplit pentru arta decat sa cada in afara istoriei sale, fiindca e vorba de caderea intr-un haos in care valorile estetice nu mai pot fi percepute."

E clar ca maimutele care ar scrie astazi Shakespeare nu ar mai primii elogiile pe care le primeste Shakespeare, pentru ca nu doar continutul lor da masura valorii operelor lui Shakespeare, ci si plasarea lor in contextul istoric in care au fost scrise. Doar unul poate fi Shakespeare; orice altcineva ar scrie la fel, ar fi un simplu epigon.

Pg. 35: "In cursul diferitelor faze ale romanului, diferite natiuni au preluat initiativa ca intr-o stafeta: mai intai Italia cu Boccacio, marele precursor; apoi Franta lui Rabelais; apoi Spania lui Cervantes si a romanului picaresc; secolul XVIII al marelui roman englez, cu interventia germana a lui Goethe, spre sfarsit; secolul XIX care apartine in intregime Frantei, cu intrarea in scena, in ultima treime, a romanului rusesc si, imediat apoi, aparitia romanului scandinav. Pe urma, secolul XX si aventura sa central-europeana, cu Kafka, Musil, Broch si Gombrowicz."

Intregul subcapitol din care face parte fragmentul asta, Romanul European, e o trecere in revista succinta, dar captivanta a istoriei romanului, si denota atat cunostinte filologice aprofundate, cat si talent la Kundera. Pasajul asta l-am selectat pentru dinamismul lui de-a dreptul fermecator, dar si pentru a remarca si aici, ca si in intreaga carte, subiectivismul cu care Kundera se apleaca asupra productiilor culturale ale Cehiei sale natale. Intrucat dintre cele patru nume nu l-am citit decat pe Kafka, nu stiu cat de adevarata a concluzia pasajului, dar a vedea in literatura ceha incununarea a opt secole de literatura europeana mi se pare putin cam mult. In plus, impresia mea e ca Kafka, fara indoiala cel mai mare dintre cele patru nume, isi revendica apartenenta la cultura germana, si chiar mai specific, a evreilor germani, mult mai mult decat la cea ceha. Dar evident, in ciuda unicitatii, a universalitatii si a caracterului profund inovator al scriituri lui, Kafka va fi revendicat de toate cele trei natiuni care se simt indreptatite s-o faca.

Pg. 92: "La concertele de jazz se aplauda. A aplauda inseamna: te-am ascultat cu atentie si acum imi exprim consideratia. Odata cu asa-numita muzica rock lucrurile se schimba. Fapt important: la concertele rock nu se aplauda. Ar fi aproape un sacrilegiu sa aplauzi, aratand astfel ca intre cel ce canta si cel care asculta exista o distanta critica; aici, nimeni nu vine ca sa judece si sa aprecieze, ci ca sa se lase in voia muzicii, sa urle cu muzicienii, sa se confunde cu ei; aici toti cauta identificarea, nu placerea; efuziunea, nu bucuria. Aici te extaziezi: ritmul se bate foarte tare si foarte regulat, motivele melodice sunt scurte si mereu repetate, nu exista contracte dinamice, totul e fortissimo, cantatul opteaza pentru registrele cele mai acute si seamana cu tipatul. Aici nu ne mai aflam in micile sali de dans unde muzica sudeaza cuplurile in intimitatea lor; aici ne aflam in sali enorme, pe stadioane, inghesuiti unii in altii, or daca dansezi intr-o cutie nu mai exista cupluri: fiecare face miscarile de unul singur si deopotriva cu toti ceilalti laolalta. Muzica transforma indivizii intr-un singur trup colectiv: a vorbi aici despre individualism si hedonism nu reprezinta decat una din automistificarile epocii noastre, care se doreste (ca orice epoca, de altminteri) altfel decat este."

Cand am citit pasajul asta, tocmai se desfasura festivalul Enescu, unde am invatat "cum se aplauda" la concertele de muzica clasica. Mi se pare o idee stupida in sine. Acum trebuie sa aplauzi, acum nu ai voie. Dar e drept ca acestea sunt norme stabilite (chiar daca niciodata in scris) dupa multi ani de interactiune intre public si artisti si rezultate firesc din necesitatea unei armonii si a unei bune comunicari intre cele doua parti. Iesirile din norma, insa, cred ca ar trebui – in acest caz particular – cel putin tolerate, asa cum la un concert rock se mai vad si oameni care aplauda, sau care nu dau din cap. La modul general insa, ce spune Kundera si ce spun in general oamenii despre cum se aplauda la concertele simfonice e corect, si mi se pare interesant ca si sub aspectul asta jazzul intermediaza drumul dintre muzica simfonica si cea moderna. La jazz se aplauda, de cele mai multe ori in momente predefinite, dar fluieraturile si tipetele pe melodie sunt in regula.

Pg. 109: "Semnalez cu acest prilej ca traducatorii din lumea intreaga sunt terorizati de cuvintele "a fi"" si "a avea" si vor face tot ce le sta in putinta sa le inlocuiasca cu un cuvant pe care-l socotesc mai putin banal."

Din nou asertiuni interesante despre traducere si interpretare, despre vocabularul autorilor si despre cum poate fi el fermecator si prin bogatie, si prin limitare. E clar ca un autor poate fi inteles cel mai bine in limba originala si, pentru cel care e cu adevarat indragostit de un autor, invatarea unei limbi e un pret relativ modest de platit pentru recompensa intelegerii mai profunde a operei.

Pg. 148: "Un tratat filosofic care expune un sistem e condamnat sa cuprinda pasaje slabe; nu fiindca filosofului i-ar lipsi talentul, ci fiindca asa cere forma unui tratat[...]"

Pg. 172: "[...] cel ce gandeste este automat indemnat sa sistematizeze; e ispita sa vesnica [...]: ispita de a descrie toate consecintele ideilor sale; de a preveni toate obiectiile si de a le respinge dinainte; de a-si inchide astfel ideile intr-o fortareata. Or, trebuie ca cel care gandeste sa nu se straduiasca sa-i convinga pe ceilalti de adevarul sau; s-ar afla astfel pe drumul care duce la sistem; pe jalnicul drum al "omului cu convingeri" [...] dar ce este o convingere?este o gandire care s-a oprit, a incremenit, iar "omul cu convingeri" este un ins marginit [...]"

Pg. 224: "[...] valorile patate nu mai sunt valori; spiritul procesului inseamna a reduce totul la morala; nihilismul absolut fata de tot ce inseamna munca, arta, opera."

Pg. 233: "Constient, omul traieste pentru sine, dar serveste in mod inconstient ca arma pentru atingerea telurilor istorice ale intregii omeniri" (Lev Tolstoi – Razboi si Pace)

Pg. 271: "Ah, ce usor e sa nu dai ascultare unui mort! Daca, in ciuda acestui fapt, ne supunem cateodata dorintei lui, n-o facem de teama, din constrangere, ci fiindca-l iubim si refuzam sa credem c-a murit. [...] Pur si simplu un mort pe care-l iubesc nu va fi nicodata mort pentru mine. Nici nu pot rosti: l-am iubit; nu, il iubesc. Iar daca refuz sa vorbesc de iubirea pentru el la trecut inseamna ca cel care a murit este."

So 30's

Wolfsburg - Manchester United 1-3 (Dzeko '56 - Owen '44, '83, '90), UEFA Champions League 2009/10, Matchday 6, 2009-12-08, Volkswagen Stadium, Wolfsburg

Diavolii isi asigura primul loc in grupa si rascumpara prestatiile ultimelor doua meciuri dupa 90 de minute de fotbal frizand suprarealismul.

Cu sacii in caruta inca de cand era cald afara, lui Ferguson nu prea i-a pasat ce se intampla in grupa, nefiind prea infocat fan al statisticilor. Asa ca le-a lasat sanse pana in ultima etapa chiar si turcilor de la Besiktas, treziti cu un cadou nesperat, o victorie in Anglia de unde alta data plecau cu cate 8 goluri luate intr-un meci. Asa s-a ajuns aici, intr-o situatie in care oricine mai avea sanse la calificare inaintea ultimei etape, iar primul loc era puternic periclitat in urma a ceea ce trebuia sa fie cel mai greu meci al grupei pentru diavoli.

Si-aici incepe turnura suprarealista a evenimentelor. Printr-o inlantuire care ar fi putut fi catastrofala intr-un context mai putin favorabil, United a ajuns in Germania fara 15 oameni de baza, si cu un singur titular de drept in primul 11. Titular care-a fost si singurul fundas dintre cei 19 jucatori deplasati in Saxonia Inferioara (nu-i pun la socoteala pe cei 5 pusti care n-au jucat nici un minut pentru echipa mare), si capitanul echipei: Patrice Evra. Langa el, in linia de fund, niste nume care isi fac de obicei veacul in preajma careului advers: Carrick, Fletcher si Park. In acest context, Ferguson a vazut nimerit sa-l odihneasca pe Giggs, poate pentru ca linia de mijloc a avut o componenta ceva mai apropiata de realitate: Nani, Anderson, Scholes, Gibson. In atac, singurii valizi, Owen si Welbeck.

Era de anticipat o victorie usoara pentru lupi, care insa nu s-au aruncat la asa ceva. United a arata ca echipa mai periculoasa pe tot parcursul meciului, cei 11 oameni ai lui Ferguson carora doar conjunctural li s-a spus echipa chinuind campionii Germaniei ca pe o trupa de divizie inferioara. Welbeck a bagat primul mingea in poarta, dar dintr-un off-side semnalizat de asistentul din banda dreapta, cel care a oprit cel putin 3 actiuni decisive ale diavolilor.

Primul gol valabil a venit de la Michael Owen, pustiul de cor devenit deodata vioara intai. Centrare de pe stanga, finalizare banala cu capul din sase metri la o faza in care conceptul de marcaj parea sa fi disparut din fotbal. Cam asa a fost de fapt tot meciul, nici "fundasii centrali" ai lui United neevidentiindu-se prin mari veleitati defensive. Atacantii nemti erau descurajant de singuri in careul lui Kuszczak, iar Carrick facea tacklinguri din spate in acelasi careu ca si cum tocmai s-ar fi desfiintat conceptul de penalty.

Partea buna insa e ca golul lui Owen a venit fix inainte de pauza, la fel ca in meciul cu West Ham. Spre deosebire de acela, insa, United n-au mai controlat la fel de bine inceputul reprizei a doua, in timp ce lupii au iesit ceva mai mult la joc, si au reusit si sa egaleze dupa 10 minute, prin vedeta Dzeko, dupa o faza intrucatva in oglinda fata de cea a lui Owen. Doar lovitura de cap pare sa fi fost ceva mai hotarata, marcajul fundasilor centrali fiind, ca si dincolo, sublim prin absenta.

Toata lumea parea multumita cu 1-1, desi numai o echipa avea motive sa fie. In ceea ce a semanat cu o tentativa de a castiga totul meciul, Wolfsburg au incercat o dubla schimbare, la care Ferguson a raspuns imediat in aceeasi maniera. Obertan si Valencia, probabil singurele doua nume luate in serios de oficialii care au aprobat foaia de joc si cu siguranta singurele doua nume de care s-a auzit si in afara bazei din Carrington au intrat in locul lui Nani - cel care amana evolutiile bune pana dpa momentul, tot mai apropiat, in care se va desparti de Old Trafford - si respectiv Gibson - supus astazi torturii de a juca in banda dreapta fara sa aiba vreo vina.

Obertan, cel care e pe cale sa devina un nou magician al fotbalului a creat la a doua atingere o faza exceptionala, trecand printre doi fundasi nemti ca printre nimic, si a pasat prin fata portarului pentru Michael Owen, caruia i-a revenit sarcina sa se bucure de al doilea gol, imediat dupa ce a impins mingea in poarta goala de la 4 metri.

Fara indoiala eroul serii, Owen avea o statistica impresionanta cu 5 minute inainte de final: 3 suturi la poarta, doua pe poarta, doua goluri. A fost momentul in care a stricat statistica asta cu prima tentativa de hattrick, oprita insa de o pozitionare foarte buna a portarului Benaglio.

In minutele de prelungire insa, dupa ce pana si Kuszczak a avut ocazia sa se remarce cu vreo doua interventii bune, lui Owen ii va iesi hattrickul, dupa ce a primit o minge in spatele fundasilor nemti, la 30 de metri de poarta lateral stanga, si a reusit de data asta un lob bun, care s-a oprit in plasa lui Benaglio.

Ca experiment, meciul de astazi a fost unul interesant, chiar daca ritmul de joc, fineturile tehnice si tactice, defensiva impenetrabila si angajamentul fizic au fost prinse cu alte treburi in seara asta. M-a surprins atitudinea flasca a celor care sunt, totusi, campionii Germaniei si care, in ciuda problemelor de la club, ar fi trebuit sa arate cu totul altceva. Cat despre United, e putin probabil sa mai fie vreodata intr-o situatie in care sa aiba 15 indisponibili. Iar daca in situatia asta isi permit sa odihneasca cel putin un jucator decisiv (Giggs - nu l-am pus la socoteala si pe Valencia care de obicei e titular si care a jucat doar un sfert de ora azi) si sa castige de o maniera atat de clara si de facila cum au facut-o, e de asteptat sa se poata descurca in orice alt context.

Eroul serii, Michael Owen, la primul hattrick pentru United, a fost azi la inaltimea provocarii care i s-a pus in fata. Numai ca nu ma pot abtine sa-l privesc condescendent si sa vad in el doar umbra unui fost mare fotbalist si a unui fost balon de aur. Dar e acum la doar 2 goluri distanta de norma impusa de Ferguson, de 10 goluri, si cand se vor face bilanturi nu i se va uita nici hattrickul de azi, nici golul de 3 puncte si de mult mai mult din meciul cu City. Numai ca pana si asta e meritul lui Ferguson, nu al lui.

Out of the box

West Ham United - Manchester United 0-4 (Scholes '45, Gibson '61, Valencia '71, Rooney '72), Barclays Premier League 2009/10, Matchday 15, 2009-12-05, Upton Park, London

In ciuda unui esec categoric, ciocanarii sunt perfect indreptatiti sa reclame si o mare doza de ghinion in meciul din seara asta de pe Boleyn Ground.

Baietii lui Ferguson veneau in Londra cu o mare pofta sa castige trei puncte, in speranta ca City va reusi sa scoata ceva - macar un punct - in fata lui Chelsea, conjunctura care ar fi crescut teribil presiunea pe trupa lui Ancelotti. Totodata insa, numeroasele accidentari din defensiva l-au obligat pe Sir Alex sa improvizeze masiv in linia de fund, iar Zola ar fi putut sa speculeze asta. Daca ar fi jucat retras cam o ora, suficient incat sa creasca presiunea pe oaspeti, United s-ar fi aruncat mai apoi in atac pentru ultima parte a meciului, iar West Ham ar fi putut mai apoi specula usor, cu cateva contraatacuri ucigatoare.

Problema e ca toata treaba e mult mai usor de spus decat de facut. Baietii lui Zola s-au descurcat bine spre foarte bine in prima repriza, aparandu-se bine si atacand exuberant, avand chiar si o mare ocazie de gol, oprita in extremis de un tackling al lui Giggs in careul mic al lui Kuszczak. In partea cealalta, United incerca sa se impace cu un stil de viata in care Gary Neville e fundas central, iar Fletcher fundas dreapta. Asta a durat doar putin mai mult de un sfert de ora, pentru ca veteranul Neville a iesit accidentat in minutul 19. Asa ca Sir a trebuit sa duca improvizatia si mai departe, cu Carrick intrand in centrul apararii pentru a completa o linie de fund cu doar un titular obisnuit, Patrice Evra.

O prima repriza echilibrata in ansamblul ei, cu o prezenta consistenta a diavolilor la mijlocul terenului, dar cu actiuni de atac cel mult sterile. West Ham au scapat mai rar spre poarta, dar mai convingator. Numai ca ghinionul de care ziceam adineauri a intrat in joc in singurul minut de prelungire al primei reprize, cand Paul Scholes a prins la 18 metri o minge balabita de fundasii ciocanarilor si busculata de atacul diavolilor si a aruncat un sut marca inregistrata, puternic si la semi-inaltime, pe care Green a reusit sa-l atinga, dar insuficient incat sa-l scoata din poarta. Asa ca s-a intrat in pauza cu un 1-0 destul de necinstit, dar cu forta de verdict.

In repriza a doua starile de spirit s-au schimbat radical. Ciocanarii au intrat complet descurajati, in timp ce United a dat drumul jocului care-i face o echipa atat de dificil de abordat. Iar verdictul dat de Scholes a devenit irevocabil odata cu un nou sut de la distanta, de data asta al lui Darron Gibson, care isi continua seria de suturi pe care a inceput-o odata cu debutul lui in prima echipa, dar si seria de goluri inceputa marti, impotriva lui Spurs. Un moment extraordinar pentru tanarul irlandez, care a prins primul meci ca titular in acest campionat, si are trei reusite in ultimele doua meciuri. Tupeul lui e innascut, dar mai are mult de lucrat la cizelarea jocului pentru a capata consistenta si a deveni un nou Roy Keane, asa cum probabil viseaza. Faptul ca acest al doilea gol a fost creat de atingerea magica a vrajitorului galez Ryan Giggs va trece probabil neobservat, dar pentru cine stie sa savureze fotbalul, un-doiul cu Evra la mijlocul terenului, preluarea mingii reprimite de la francez si pasa catre Gibson sunt de domeniul sublimului.

2-0 era un scor rezonabil, previzibil si oarecum onorabil pentru ambele parti, mai ales ca West Ham au mai avut vreo tentative de a reintra in joc, in special la lovitura libera excelent excutata de Diamandi. Surprinzator, Kuszczak a fost la inaltime astazi si a reusit cel putin doua interventii cat doua goluri. Dar United n-a iertat, a mentinut presiunea si s-a apropiat tot mai mult de poarta. Valencia a facut 3-0 la 10 minute dupa golul lui Gibson, cu un sut din apropiere, iar un minut mai tarziu Rooney a omorat spectacolul si a calcat in picioare onoare gazdelor ducand scorul la 4-0 cu un gol de antrenament, finalizare simpla din cativa metri, dupa o pasa prin spatele fundasilor a lui Valencia.

La 4-0 nimeni n-a mai avut chef de nimic, iar ultimele 20 de minute au fost un non-combat total, un fel de Ceahlaul-Bistrita din vremea blaturilor fara jena. Baietii lui Zola trebuie sa-si caute salvarea de la retrogradare in alte meciuri, iar United continua marsul spre primul loc, treaba care ar fi mult mai usoara daca Chelsea n-ar nimici cam toate echipele care ii ies in fata.

Cu calificarea asigurata in restul competitiilor, United se poate concentra linistita pe campionat cel putin pana la sfarsitul lui februarie, numai ca cele trei esecuri de pana acum atarna tot mai greu cu fiecare victorie a lui Chelsea.