European House (Hamlet’s Prologue Without Words), Regia: Àlex Rigola, Compania de teatru Lliure, Spania, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, Teatrul National Bucuresti, Sala Mare, 2008-12-20
Spectacol groaznic si public de gratis la o piesa care ar trebui sa-si plateasca spectatorii.
Pare o chestie la moda si din ce in ce mai practicata, a te asocia cu un nume celebru pentru a atrage public. Asta e regretabil, dar probabil inerent intr-o epoca in care cel mai important e sa consumi, fara sa conteze prea mult ce anume.
Asa se intampla si cu aceasta piesa, cu un nume in egala masura incitant si atractiv. Adica, atunci cand piesa se cheama "Prolog la Hamlet", esti foarte tentat sa ignori acel European House care duce cu gandul la acea fortata si artificiala "cultura europeana" nascuta in epoca post-euro.
Aceasta e o piesa in care se vorbeste foarte putin spre deloc (normal, e fara cuvinte), miscarile si gestica sunt de o lentoare destinata sa umple spatiul celor 75 de minute, iar de intamplat nu se intampla mare lucru. Si atunci? Nimic. Este una din cele mai bune ilustrari pe care le-am vazut a vorbei "n-ai pierdut nimic".
Nu sunt un mare consumator de teatru, cu-atat mai putin de teatru modern, dar am impresia ca goana asta dupa inovare si original a golit de continut orice manifestare de arta care se lasa prada acestor canoane ale avantgardismului.
Adaptare a lui Hamlet la epoca noastra? Doar pentru ca titlul ii mentioneaza numele si pentru ca e posibil ca autorul sa se fi gandit la asta. Numai ca Hamletul asta face flotari, are poster cu Che Guevarra, asculta muzica electronica, danseaza stupid si face dus complet dezbracat. Nuditate gratuita de vreo 3 ori pe parcursul piesei, la vreo 4 personaje. Numai ca - nu-i asa? - daca ne dezbracam pe scena se cheama ca suntem non-conformisti, originali, geniali. In plus, ajuta si la succesul de casa (desi, intre noi fie vorba, pentru asta ar fi nevoie de niste actori mai aratosi, nu de un Hamlet cu burta si ochelari sau de o Ofelie de sex nedefinit).
Iar filosofia cuprinsa in cele 4-5 randuri care curg ca supratitrare undeva spre sfarsitul piesei este la fel de valoroasa ca o maxima elaborata de un copil de 9-10 ani, cu vreo doi ani de educatie institutionalizata la activ. "Care e sensul vietii?"; "Unii dintre noi sunt morti inca de cand sunt in viata"; "Ne place sa privim alti oameni"; "Ce cauta Hamlet?" (de unde pana unde?)
Ah, daca e un protest la adresa succesului reality-showurilor, atunci sunt de acord cu ideea, nicidecum cu metodele. Dar aluzia la Hamlet din acele randuri pe mine ma face sa cred ca autorul piesei n-a priceput mare lucru din Shakespeare.
Deci nimic bun? Ba da, decorul. O casa dispusa pe trei nivele, mobilata a la IKEA (ca toata scenografia romaneasca din ultimii doi ani), interesanta prin prisma faptului ca se pot urmari simultam mai multe planuri ale actiunii si care lasa senzatia ca ar fi putut gazdui ceva mult mai bun. Si bineinteles, posterul cu Che.
De ce-am spus public de gratis? Pentru ca eu mi-am castigat biletele (in numar de 4) de la un concurs al grupului Realitatea-Catavencu, iar cand le-am ridicat, altcineva tocmai castigase 12. Iar sala nu era plina. Senzatia mea e ca prea putini oameni au dat bani sa vada chestia asta. Ceea ce e bine.
duminică, 21 decembrie 2008
vineri, 19 decembrie 2008
Iarba verde din deplasare
Nick Hornby - Febra Stadioanelor, Editura Polirom, Bucuresti 2004, traducere de Andrei Gorzo (prima editie: Nick Hornby - Fever Pitch, Penguin Books, UK 1992)
Categorisita drept un roman autobiografic si o opera de non-fictiune cartea ofera, prin asta, o perspectiva nu atat noua sau originala, dar cu siguranta ingrijoratoare asupra consumatorului de fotbal. Desi e vorba de el insusi, iar prin abundenta de detalii si firescul lor autorul nu pare a vrea sa faca vreun rabat de la realitate, protagonistul pare intotdeauna mai degraba un personaj decat o persoana, iar tonurile in care e portretizat par sa tina mai mult de literar decat de biografic.
Ei bine, nu e asa, iar biografia lui Nick Hornby, accesibila la o google-eala sumara, sta marturie. Poate ca si de-asta cartea a fost pe nedrept acuzata ca ar accepta, sustine, incuraja si chiar promova violenta pe stadioane. Bineinteles ca acuzele sunt cu totul neindreptatite si ca ele vin mai degraba din zona celor care sunt in afara fenomenului fotbal. Cartea are doar vina de a fi avut succes, un succes care e probabil sa fi inspirat, mai apoi, si cele doua filme cult ale hooligans-ilor de azi (Football Factory si Hooligans - Green Street Elite).
Cu o actiune care se intinde din 1968 pana in 1991, cartea e structurata in sectiuni scurte, fiecare avand drept pretext cate un meci. Si spun "pretext" pentru ca, desi respectivul meci e trecut ca subtitlu de fiecare data, capitolele se opresc doar razlet asupra desfasurarii efective a meciului, ele fiind in schimb niste evocari subiective a amintirii respectivului meci. Firul epic seamana cu al un bildungsroman, dar unul cu totul atipic, pentru ca devenirea umana a personajului nu are absolut nici o legatura cu devenirea lui ca suporter.
Si, desi uneori patetizeaza, alteori exagereaza - obiceiuri, de altfel - impamantenite in majoritatea mediilor in care se consuma fotbal, pe parcursul cartii Hornby reuseste sa se mentina destul de aproape de realitatea obiectiva, cu o luciditate care vine, dupa cum tot el explica, de la eul lui social, unul aparent saracacios si atrofiat fata de personalitatea suporterului, dar care are o uluitoare doza de talent scriitoricesc.
Cartea e savuroasa, cursiva si foarte placuta la citit, cu o valoare literara suficient de mare incat sa-i asigure succesul. Dar cand la asta se adauga valoarea documentaristica, devine o scriere care n-ar trebui sa surprinda atunci cand e vanduta in peste un milion de exemplare numai in Regat, sau cand da nastere unor curente sociale si artistice. Iar stilul este unul suspect de accesibil, Hornby renegandu-si propriul talent si rezumandu-se la a-si atribui doar o doza potrivita de bun-simt.
Pe langa intriga principala, a evolutiei lui Arsenal si a lui Nick ca suporter al lui Arsenal, sunt cuprinse in poveste multe povesti conexe, subiecte care sensibilizeaza spectatorul mediu de fotbal si locuri comune ale fotbalului dintotdeauna si de peste tot: Mondialul din '70 si confruntarea intre doua civilizatii fotbalistice; nationala Angliei si performantele ei, intotdeauna sub cele ale echipelor de club; tragediile Heysel si Hillsborough, momente negre pentru toata lumea fotbalului; fotbalul practicat de amatori; evolutia publicului odata cu banii tot mai multi pe care industria fotbalului ii produce etc.
Iar despre Arsenal sunt in carte prea putine cuvinte de lauda, asa cum putine sunt datile in care autorul nu declara echipei dragoste vesnica. Intreaga relatie a lui Nick cu Arsenal se transforma in dovada ca starea de suporter nu e la nici un moment dat o optiune, ci ea este un dat (desi nu unul innascut - ci dobandit intr-un fel misterios) si se constituie intr-o realitate paralela, cu reguli si valori proprii.
Despre stil, am mai spus, e fabulos. Cartea se citeste de placere si aproape singura, e si comica, si documentata, si ilustrativa, si revelatoare. Si in nici un caz nu e o lectura doar pentru cei pasionati de fenomen. Este, poate, fix acel tip de literatura de care fotbalul avea nevoie.
Spicuim:
Pg. 24: “Cred ca noi, suporterii Arsenalului, stim in adancul sufletului ca fotbalul jucat pe Highbury n-a fost prea des unul frumos si, prin urmare, ca reputatia noastra de cea mai plictisitoare echipa din toata istoria universului nu e chiar atat de inexplicabila cum pretindem, dar cand avem ceva succes, iertam totul. Echipa Arsenal pe care am vazut-o in dupa-amiaza aceea stralucise multa vreme prin lipsa ei de succes. De fapt, nu mai castigase nimic de la incoronare si acest esec jalnic, fara echivoc, turna sare pe ranile suporterilor. Multi dintre cei din jurul nostru aratau ca niste oameni care vazusera fiecare meci din fiecare sezon sterp. [...] Insusi stadionul, cu frumoasele lui tribune art deco si busturile de Jacob Epstein, parea sa dezaprobe gasca de-acum, la fel de mult cum o dezaprobau si vecinii mei.”
Ca suporter United, pasajele de genul asta, care aproape ca abunda, m-au delectat in mod special desi, ca sa fim intru totul cinstiti, trebuie reliefam un aspect: cartea e scrisa inainte de venirea lui Wenger (1996). Si asa mi-am dat eu seama de cat de mare este (a fost?) Wenger si de cat a insemnat si inseamna pentru echipa; cum a luat el 3 titluri in 5 ani, cum a reusit sa transforma un joc dur, greoi si uracios intr-un spectacol la care se plateste bilet scump si se aplauda, echipele frumoase pe care le-a creat... Cata diferenta intre Ian Ure cel din primele capitole si zborul dezinvolt al unui Bergkamp sau Henry...
Pg. 43: “…loialitatea, cel putin in termeni fotbalistici, nu era o optiune morala, ca vitejia ori bunatatea. Era mai curand ca un neg sau o cocoasa, ceva de care n-aveai cum sa scapi. Casniciile nu sunt nici pe departe atat de rigide – […] si, cu toate ca divortul e o posibilitate (pur si simplu poti sa nu te mai duci daca lucrurile se strica prea rau), nici nu intra in discutie sa te legi din nou la cap. “
Pg. 43: “ Fiecare infrangere umilitoare (Swindon, Tranmere, York, Walsall, Rotherham, Wrexham) trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare.
Bineinteles ca uram faptul ca Arsenal era o echipa plictisitoare (la momentul respective déjà recunoscusem ca reputatia sa, mai ales in acel stadiu al istoriei ei, era in mare parte meritata). Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. […] Eram incatusat de Arsenal si tata era incatusat de mine si nici unul din noi nu se putea salva”
Da, e vorba despre perioada '68-'70, una deosebit de prolifica pentru diavolii rosii, anii de inflorire ai colosalului George Best.
Pg. 45: “1970 a fost prima mare confruntare dintre Europa si America de Sud la care lumea a avut ocazia sa asiste.”
Pg. 101: “Cine ar cumpara o loja pentru VIP-uri daca stadionul ar fi plin de directori si manageri? Clubul vindea lojele fiind de la sine inteles ca atmosfera era pe gratis, iar North Bank genera astfel la fel de mult profit ca oricare dintre jucatori. Acum cine o sa mai faca zgomotul? Oare pustanii din clasa de mijloc suburbana si mamicile si taticii lor or sa mai vina daca trebuie sa-l genereze ei insisi? Sau or sa se simta trasi pe sfoara? Pentru ca de fapt cluburile le-au vandut bilete la un spectacol a carui principala atractie a fost data la o parte tocmai ca sa aiba ei loc.
Inca ceva despre genul de public pe care fotbalul a hotarat ca-l doreste: cluburile trebuie sa se asigure ca sunt bune, ca nu vor mai exista ani slabi, pentru ca noua gasca nu va tolera esecul. Ei nu sunt genul de oameni care or sa vina sa te vada jucand cu Wimbledon in martie cand tu esti pe locul unsprezece in prima divizie si esti eliminat din toate cursele pentru vreo cupa. De ce ar veni? […] Noi, golanii, le mai inghitim si macar douazeci de mii din astia ca noi am veni oricat de slabi ati fi (si uneori ati fost chiar foarte, foarte slabi), dar gasca asta noua… nu sunt asa de sigur.”
Against modern footbal - un slogan de mult timp vehiculat in mediile ultras - descris intr-un mod care instiga mai degraba la dialog si la impacarea ideologiei cu consumismul, tema la care se revine de cateva ori pe parcurs.
Pg. 125: “E adevarat ca majoritatea microbistilor n-au diploma de Oxbridge (…). Pe de alta parte, majoritatea microbistilor n-au cazier, nici nu poarta cutit, nici nu urineaza in buzunare si, in general, nu fac nici unul dintre lucrurile pe care se spune ca le fac cu totii.”
Pg. 126: “Fotbalul e cunoscut ca un joc pentru toti oamenii de rand si ca atare poate fi o prada pentru toti oamenii care, ca sa zic asa, nu-s chiar de rand. […] Acestia sunt oamenii care par sa aiba cea mai mare nevoie de a prezenta mediul fotbalistic ca pe cloaca unor declasati rai si bubosi. […] Fara miriadele de demonologii ale fotbalului, ce le-ar ramane de facut celor care s-au distantat de lumea moderna pentru a dovedi ca o inteleg?”
Pg. 127: “Scriitorii sunt bineveniti la fotbal – jocul nu are literatura pe care o merita. Dar snobii care sa se coboare la nivelul <> - numai de ei n-avem nevoie. ”
Pg. 152: “Asa vorbesc microbistii: anii nostril, unitatile noastre de timp, merg din august pana-n mai (iunie si iulie nu exista cu adevarat, mai ales in anii care […] nu contin nici o Cupa Mondiala sau nici un campionat European). […] Ne imbatam de Anul Nou, ca restul lumii, dar finala cupei, in mai, este de fapt momentul in care dam inapoi ceasul mintal si ne dedam la toate juramintele si regretele si reinnoirile pe care oamenii obisnuiti si le permit la sfarsitul anului conventional.”
Pg. 177: “Sa te plangi de fotbalul plicticos e pe undeva ca si cum te-ai plange de finalul trist al Regelui Lear: cumva iti scapa spilul si aici e lucrul pe care Alan Durban l-a inteles – ca fotbalul este un univers alternativ, la fel de serios si de stresant ca si munca, cu caeleasi griji, sperante, dezamagiri si ocazionale momente de euforie.”
Pg. 215: “Acea formatie Arsenal – plina de bisericute si de vedete platite in exces si aflate in declin – n-avea sa fie niciodata suficient de proasta incat sa retrogradeze, dar nici sufficient de buna ca sa castige ceva, iar paralizia te facea sa vrei sa urli de frustrare.”
Pg. 291: “a folosi aceste mariri de preturi pentru a schimba un public cu altul, a te debarasa de vechiul grup de suporteri si a aduce un grup nou, mai instarit, e o greseala.
Si totusi e o greseala pe care cluburile au tot dreptul s-o faca. Cluburile de fotbal nu sunt spitale sau scoli si nu au datoria sa ne accepte indiferent de posibilitatile noastre financiare. E interesant si revelator faptul ca opozitia fata de asemenea proiecte a luat tonul unei cruciade, ca si cum cluburile ar avea o obligatie morala fata de suporterii lor. Pe bune, ce ne datoreaza cluburile, ce-i datoreaza ele oricaruia dintre noi? “
Pg. 295: “pasiunile pe care jocul le induce consuma totul, inclusive tactul si bunul simt. Daca e posibil sa participi – si sa te simti bine – la un meci de fotbal, la saisprezece zile dup ace aproape o suta de oameni au murit dintr-o data – si e posibil, am facut-o, in pofida noului meu realism post-Hillsborough -, atunci poate ca e ceva mai usor sa intelegi cultura si circumstantele care au permis ca acele morti sa se intample. Nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.”
Pg. 302: “Nu-mi amintesc nimic altceva dupa care sa fi ravnit doua decenii (dupa ce altceva se mai poate ravni in mod rezonabil dupa atat timp?), nici nu-mi pot aminti vreun alt lucru pe care sa-l fi dorit si ca barbat, si ca baiat. Deci va rog, fiti toleranti cu cei care descriu un moment sportive ca pe cel mai bun moment din viata lor. NU suntem lipsiti de imaginatie, nici n-am trait vieti triste si pustii; e numai faptul ca viata reala e mai palida, mai plicticoasa, cu mai putin potential pentru deliruri neasteptate.”
Si sunt convins ca si cei 39 de morti de pe Heysel, sau cei 96 de la Hillsborough, ar fi sustinut cu cea mai solemna tarie asta: nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.
Categorisita drept un roman autobiografic si o opera de non-fictiune cartea ofera, prin asta, o perspectiva nu atat noua sau originala, dar cu siguranta ingrijoratoare asupra consumatorului de fotbal. Desi e vorba de el insusi, iar prin abundenta de detalii si firescul lor autorul nu pare a vrea sa faca vreun rabat de la realitate, protagonistul pare intotdeauna mai degraba un personaj decat o persoana, iar tonurile in care e portretizat par sa tina mai mult de literar decat de biografic.
Ei bine, nu e asa, iar biografia lui Nick Hornby, accesibila la o google-eala sumara, sta marturie. Poate ca si de-asta cartea a fost pe nedrept acuzata ca ar accepta, sustine, incuraja si chiar promova violenta pe stadioane. Bineinteles ca acuzele sunt cu totul neindreptatite si ca ele vin mai degraba din zona celor care sunt in afara fenomenului fotbal. Cartea are doar vina de a fi avut succes, un succes care e probabil sa fi inspirat, mai apoi, si cele doua filme cult ale hooligans-ilor de azi (Football Factory si Hooligans - Green Street Elite).
Cu o actiune care se intinde din 1968 pana in 1991, cartea e structurata in sectiuni scurte, fiecare avand drept pretext cate un meci. Si spun "pretext" pentru ca, desi respectivul meci e trecut ca subtitlu de fiecare data, capitolele se opresc doar razlet asupra desfasurarii efective a meciului, ele fiind in schimb niste evocari subiective a amintirii respectivului meci. Firul epic seamana cu al un bildungsroman, dar unul cu totul atipic, pentru ca devenirea umana a personajului nu are absolut nici o legatura cu devenirea lui ca suporter.
Si, desi uneori patetizeaza, alteori exagereaza - obiceiuri, de altfel - impamantenite in majoritatea mediilor in care se consuma fotbal, pe parcursul cartii Hornby reuseste sa se mentina destul de aproape de realitatea obiectiva, cu o luciditate care vine, dupa cum tot el explica, de la eul lui social, unul aparent saracacios si atrofiat fata de personalitatea suporterului, dar care are o uluitoare doza de talent scriitoricesc.
Cartea e savuroasa, cursiva si foarte placuta la citit, cu o valoare literara suficient de mare incat sa-i asigure succesul. Dar cand la asta se adauga valoarea documentaristica, devine o scriere care n-ar trebui sa surprinda atunci cand e vanduta in peste un milion de exemplare numai in Regat, sau cand da nastere unor curente sociale si artistice. Iar stilul este unul suspect de accesibil, Hornby renegandu-si propriul talent si rezumandu-se la a-si atribui doar o doza potrivita de bun-simt.
Pe langa intriga principala, a evolutiei lui Arsenal si a lui Nick ca suporter al lui Arsenal, sunt cuprinse in poveste multe povesti conexe, subiecte care sensibilizeaza spectatorul mediu de fotbal si locuri comune ale fotbalului dintotdeauna si de peste tot: Mondialul din '70 si confruntarea intre doua civilizatii fotbalistice; nationala Angliei si performantele ei, intotdeauna sub cele ale echipelor de club; tragediile Heysel si Hillsborough, momente negre pentru toata lumea fotbalului; fotbalul practicat de amatori; evolutia publicului odata cu banii tot mai multi pe care industria fotbalului ii produce etc.
Iar despre Arsenal sunt in carte prea putine cuvinte de lauda, asa cum putine sunt datile in care autorul nu declara echipei dragoste vesnica. Intreaga relatie a lui Nick cu Arsenal se transforma in dovada ca starea de suporter nu e la nici un moment dat o optiune, ci ea este un dat (desi nu unul innascut - ci dobandit intr-un fel misterios) si se constituie intr-o realitate paralela, cu reguli si valori proprii.
Despre stil, am mai spus, e fabulos. Cartea se citeste de placere si aproape singura, e si comica, si documentata, si ilustrativa, si revelatoare. Si in nici un caz nu e o lectura doar pentru cei pasionati de fenomen. Este, poate, fix acel tip de literatura de care fotbalul avea nevoie.
Spicuim:
Pg. 24: “Cred ca noi, suporterii Arsenalului, stim in adancul sufletului ca fotbalul jucat pe Highbury n-a fost prea des unul frumos si, prin urmare, ca reputatia noastra de cea mai plictisitoare echipa din toata istoria universului nu e chiar atat de inexplicabila cum pretindem, dar cand avem ceva succes, iertam totul. Echipa Arsenal pe care am vazut-o in dupa-amiaza aceea stralucise multa vreme prin lipsa ei de succes. De fapt, nu mai castigase nimic de la incoronare si acest esec jalnic, fara echivoc, turna sare pe ranile suporterilor. Multi dintre cei din jurul nostru aratau ca niste oameni care vazusera fiecare meci din fiecare sezon sterp. [...] Insusi stadionul, cu frumoasele lui tribune art deco si busturile de Jacob Epstein, parea sa dezaprobe gasca de-acum, la fel de mult cum o dezaprobau si vecinii mei.”
Ca suporter United, pasajele de genul asta, care aproape ca abunda, m-au delectat in mod special desi, ca sa fim intru totul cinstiti, trebuie reliefam un aspect: cartea e scrisa inainte de venirea lui Wenger (1996). Si asa mi-am dat eu seama de cat de mare este (a fost?) Wenger si de cat a insemnat si inseamna pentru echipa; cum a luat el 3 titluri in 5 ani, cum a reusit sa transforma un joc dur, greoi si uracios intr-un spectacol la care se plateste bilet scump si se aplauda, echipele frumoase pe care le-a creat... Cata diferenta intre Ian Ure cel din primele capitole si zborul dezinvolt al unui Bergkamp sau Henry...
Pg. 43: “…loialitatea, cel putin in termeni fotbalistici, nu era o optiune morala, ca vitejia ori bunatatea. Era mai curand ca un neg sau o cocoasa, ceva de care n-aveai cum sa scapi. Casniciile nu sunt nici pe departe atat de rigide – […] si, cu toate ca divortul e o posibilitate (pur si simplu poti sa nu te mai duci daca lucrurile se strica prea rau), nici nu intra in discutie sa te legi din nou la cap. “
Pg. 43: “ Fiecare infrangere umilitoare (Swindon, Tranmere, York, Walsall, Rotherham, Wrexham) trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare.
Bineinteles ca uram faptul ca Arsenal era o echipa plictisitoare (la momentul respective déjà recunoscusem ca reputatia sa, mai ales in acel stadiu al istoriei ei, era in mare parte meritata). Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. […] Eram incatusat de Arsenal si tata era incatusat de mine si nici unul din noi nu se putea salva”
Da, e vorba despre perioada '68-'70, una deosebit de prolifica pentru diavolii rosii, anii de inflorire ai colosalului George Best.
Pg. 45: “1970 a fost prima mare confruntare dintre Europa si America de Sud la care lumea a avut ocazia sa asiste.”
Pg. 101: “Cine ar cumpara o loja pentru VIP-uri daca stadionul ar fi plin de directori si manageri? Clubul vindea lojele fiind de la sine inteles ca atmosfera era pe gratis, iar North Bank genera astfel la fel de mult profit ca oricare dintre jucatori. Acum cine o sa mai faca zgomotul? Oare pustanii din clasa de mijloc suburbana si mamicile si taticii lor or sa mai vina daca trebuie sa-l genereze ei insisi? Sau or sa se simta trasi pe sfoara? Pentru ca de fapt cluburile le-au vandut bilete la un spectacol a carui principala atractie a fost data la o parte tocmai ca sa aiba ei loc.
Inca ceva despre genul de public pe care fotbalul a hotarat ca-l doreste: cluburile trebuie sa se asigure ca sunt bune, ca nu vor mai exista ani slabi, pentru ca noua gasca nu va tolera esecul. Ei nu sunt genul de oameni care or sa vina sa te vada jucand cu Wimbledon in martie cand tu esti pe locul unsprezece in prima divizie si esti eliminat din toate cursele pentru vreo cupa. De ce ar veni? […] Noi, golanii, le mai inghitim si macar douazeci de mii din astia ca noi am veni oricat de slabi ati fi (si uneori ati fost chiar foarte, foarte slabi), dar gasca asta noua… nu sunt asa de sigur.”
Against modern footbal - un slogan de mult timp vehiculat in mediile ultras - descris intr-un mod care instiga mai degraba la dialog si la impacarea ideologiei cu consumismul, tema la care se revine de cateva ori pe parcurs.
Pg. 125: “E adevarat ca majoritatea microbistilor n-au diploma de Oxbridge (…). Pe de alta parte, majoritatea microbistilor n-au cazier, nici nu poarta cutit, nici nu urineaza in buzunare si, in general, nu fac nici unul dintre lucrurile pe care se spune ca le fac cu totii.”
Pg. 126: “Fotbalul e cunoscut ca un joc pentru toti oamenii de rand si ca atare poate fi o prada pentru toti oamenii care, ca sa zic asa, nu-s chiar de rand. […] Acestia sunt oamenii care par sa aiba cea mai mare nevoie de a prezenta mediul fotbalistic ca pe cloaca unor declasati rai si bubosi. […] Fara miriadele de demonologii ale fotbalului, ce le-ar ramane de facut celor care s-au distantat de lumea moderna pentru a dovedi ca o inteleg?”
Pg. 127: “Scriitorii sunt bineveniti la fotbal – jocul nu are literatura pe care o merita. Dar snobii care sa se coboare la nivelul <
Pg. 152: “Asa vorbesc microbistii: anii nostril, unitatile noastre de timp, merg din august pana-n mai (iunie si iulie nu exista cu adevarat, mai ales in anii care […] nu contin nici o Cupa Mondiala sau nici un campionat European). […] Ne imbatam de Anul Nou, ca restul lumii, dar finala cupei, in mai, este de fapt momentul in care dam inapoi ceasul mintal si ne dedam la toate juramintele si regretele si reinnoirile pe care oamenii obisnuiti si le permit la sfarsitul anului conventional.”
Pg. 177: “Sa te plangi de fotbalul plicticos e pe undeva ca si cum te-ai plange de finalul trist al Regelui Lear: cumva iti scapa spilul si aici e lucrul pe care Alan Durban l-a inteles – ca fotbalul este un univers alternativ, la fel de serios si de stresant ca si munca, cu caeleasi griji, sperante, dezamagiri si ocazionale momente de euforie.”
Pg. 215: “Acea formatie Arsenal – plina de bisericute si de vedete platite in exces si aflate in declin – n-avea sa fie niciodata suficient de proasta incat sa retrogradeze, dar nici sufficient de buna ca sa castige ceva, iar paralizia te facea sa vrei sa urli de frustrare.”
Pg. 291: “a folosi aceste mariri de preturi pentru a schimba un public cu altul, a te debarasa de vechiul grup de suporteri si a aduce un grup nou, mai instarit, e o greseala.
Si totusi e o greseala pe care cluburile au tot dreptul s-o faca. Cluburile de fotbal nu sunt spitale sau scoli si nu au datoria sa ne accepte indiferent de posibilitatile noastre financiare. E interesant si revelator faptul ca opozitia fata de asemenea proiecte a luat tonul unei cruciade, ca si cum cluburile ar avea o obligatie morala fata de suporterii lor. Pe bune, ce ne datoreaza cluburile, ce-i datoreaza ele oricaruia dintre noi? “
Pg. 295: “pasiunile pe care jocul le induce consuma totul, inclusive tactul si bunul simt. Daca e posibil sa participi – si sa te simti bine – la un meci de fotbal, la saisprezece zile dup ace aproape o suta de oameni au murit dintr-o data – si e posibil, am facut-o, in pofida noului meu realism post-Hillsborough -, atunci poate ca e ceva mai usor sa intelegi cultura si circumstantele care au permis ca acele morti sa se intample. Nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.”
Pg. 302: “Nu-mi amintesc nimic altceva dupa care sa fi ravnit doua decenii (dupa ce altceva se mai poate ravni in mod rezonabil dupa atat timp?), nici nu-mi pot aminti vreun alt lucru pe care sa-l fi dorit si ca barbat, si ca baiat. Deci va rog, fiti toleranti cu cei care descriu un moment sportive ca pe cel mai bun moment din viata lor. NU suntem lipsiti de imaginatie, nici n-am trait vieti triste si pustii; e numai faptul ca viata reala e mai palida, mai plicticoasa, cu mai putin potential pentru deliruri neasteptate.”
Si sunt convins ca si cei 39 de morti de pe Heysel, sau cei 96 de la Hillsborough, ar fi sustinut cu cea mai solemna tarie asta: nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.
vineri, 12 decembrie 2008
Francofollie
Mes Stars et Moi (France, 2008), Regia: Laetitia Colombani
Proaspat, asta e primul cuvant care-mi vine in minte cand incerc sa descriu filmul asta. Proaspat si reconfortant, ca o sticla de suc, dulceaga si doar usor acidulata, pe o zi calda de vara.
Doar al doilea film al unei regizoare suspect de tanara (30 de ani la momentul productiei), aceasta comedie frantuzeasca usoara aduce doua nume grele (Catherine Deneuve si Emmanuelle Beart) si alte cateva mai putin cunoscute pe acelasi afis, intr-o tentativa de a adapta genul la stilul hollywoodian de a face film.
E vorba despre un individ ale carui obsesii legate de 3 actrite celebre il fac sa renunte la propria lui viata pana cand, in urma unei serii savuroase de farse ale celor 3, realizeaza ca reperele propriei vieti sunt mai importante. Este, adica, o mica farseta contemporana de care probabil Moliere ar fi fost mandru.
Filmul binedispune inca de la inceput, si este foarte bine gandita secventa in care protagonistul e prezentat printr-o demascare rapida, cu rol sa smulga primele hohote de ras si sa dea tonusul audientei pentru urmatoarele 90 de minute. E drept ca pe parcurs filmul mai calca pe alaturi cu cateva doze bune de balast (sub-ploturile politistului-microbist sau al asistentului demis, de exemplu), sau cu cateva sketchuri mai mult decat invechite (confruntarea cu asistentul de productie, fiica vorbind tatalui neatent despre pornografie), dar as vrea sa cred ca aceste scapari se datoreaza mai degraba lipsei de experienta decat lipsei de inspiratie. Plus ca, desi e absolut previzibila si nici nu-si propune altfel, actiunea nu plictiseste, iar umorul e dozat suficient de bine incat genericul de final sa te prinda razand, la fel ca cel initial.
Actoriceste vorbind, nu prea exista partituri care sa faca remarcat un actor, da' se vede cu ochiul liber ca cele doua mari au cam facut ce-au vrut cu rolurile si cu stilul lor. Am impresia ca actorii francezi din generatia parintilor nostri care si-au castigat notorietatea international sunt excesiv de respectati in Franta, ceea ce face foarte dificil pentru filmele noii generatii sa-i integreze fara a le face portrete in acvaforte. Desi mi se pare ca si ceilalti actori isi fac treaba foarte bine, cele doua dive (Deneuve si Beart) sunt lasate sa fure tot spectacolul cu o bunavointa care nu era, poate necesara. Foarte buna alegerea pentru Violette (Melanie Bernier - o frumusete tipic frantuzeasca) si pentru Robert, protagonistul (Kad Merad inspira exact ce trebuie sa inspire - un mediocru - ceea ce e de multe ori o capcana pentru un actor). Regizoarea Laetitia Colombani isi ia si ea un rol, acela al psihiatrei de pisici, rol circumscris unei intrigi secundare (a pisicii bulimice) care are drept unic scop catalizarea sau diluarea umorului atunci cand se impune.
Frantuzesc in continut, filmul incearca sa fie hollywoodian in forma. Cultul divei, scenele de covor rosu, casa de la tara tipica inlocuita de casa din suburbii si chiar mediul in care se desfasoara actiunea (filmele despre filme sunt un gen inventat de Hollywood inca din perioada studiourilor) si alte cateva sunt elemente de film american, probabil datorita influentei pe care cinematografia de dincolo de Atlantic o exercita asupra culturii globale.
Pentru ca e sanatos sa si carcotim putin, o sa ma uit si la unele defecte: scenografia e ori insuficient finantata, ori insuficient valorificata, pentru ca arata ca un film cu buget mic; planurile apropiate lipsesc aproape complet, facand personajele sa piarda din adancime; Catherine Deneuve incepe sa-si poarte tot mai evident varsta pe cutele fetei; atitudinea de vampa a Emmanuellei Beart nu e suficient exploatata dpdv al imaginii (pe undeva normal - de regula femeile regizor se concentreaza mai mult pe redarea trairilor decat a aspectului).
Intr-o nota mai personala, la minusuri as trece si scurta referinta la Romania (ce altceva decat un tigan orfan, tocmai bun de adoptat?), si atitudinea condescendent-superficiala cu care sunt tratate manifestarile sportive (rugbistul e o bruta, spectatorii de fotbal sunt o adunatura de grobieni - si aproape singurul loc din film in care apare un negru).
Aproape, pentru ca mai este si baiatul de la chioscul de ziare, cel care pe parcursul celor 90 de minute reuseste sa citeasca aproape complet o carte in forma de cub pe care scrie, simplu, Proust. Trebuie ca citeste foarte repede.
Cu ce ramanem dupa filmul asta? Cu rasetele si veselia, asta e clar. La sfarsit esti mult mai vesel decat la inceput, iar asta e lucru mare. Avem si mica morala sociala (familia si viata sociala sunt pe primul loc), dar care nu e nici pe departe elementul cheie, dar si promisiunea unei revigorari a cinematografului european.
Un film despre un obsedat, dar nu despre obsesii. Mi s-a parut ca, la o adica, as putea sa ma identific destul de usor cu tipologia personajului principal. Suparator de usor.
Proaspat, asta e primul cuvant care-mi vine in minte cand incerc sa descriu filmul asta. Proaspat si reconfortant, ca o sticla de suc, dulceaga si doar usor acidulata, pe o zi calda de vara.
Doar al doilea film al unei regizoare suspect de tanara (30 de ani la momentul productiei), aceasta comedie frantuzeasca usoara aduce doua nume grele (Catherine Deneuve si Emmanuelle Beart) si alte cateva mai putin cunoscute pe acelasi afis, intr-o tentativa de a adapta genul la stilul hollywoodian de a face film.
E vorba despre un individ ale carui obsesii legate de 3 actrite celebre il fac sa renunte la propria lui viata pana cand, in urma unei serii savuroase de farse ale celor 3, realizeaza ca reperele propriei vieti sunt mai importante. Este, adica, o mica farseta contemporana de care probabil Moliere ar fi fost mandru.
Filmul binedispune inca de la inceput, si este foarte bine gandita secventa in care protagonistul e prezentat printr-o demascare rapida, cu rol sa smulga primele hohote de ras si sa dea tonusul audientei pentru urmatoarele 90 de minute. E drept ca pe parcurs filmul mai calca pe alaturi cu cateva doze bune de balast (sub-ploturile politistului-microbist sau al asistentului demis, de exemplu), sau cu cateva sketchuri mai mult decat invechite (confruntarea cu asistentul de productie, fiica vorbind tatalui neatent despre pornografie), dar as vrea sa cred ca aceste scapari se datoreaza mai degraba lipsei de experienta decat lipsei de inspiratie. Plus ca, desi e absolut previzibila si nici nu-si propune altfel, actiunea nu plictiseste, iar umorul e dozat suficient de bine incat genericul de final sa te prinda razand, la fel ca cel initial.
Actoriceste vorbind, nu prea exista partituri care sa faca remarcat un actor, da' se vede cu ochiul liber ca cele doua mari au cam facut ce-au vrut cu rolurile si cu stilul lor. Am impresia ca actorii francezi din generatia parintilor nostri care si-au castigat notorietatea international sunt excesiv de respectati in Franta, ceea ce face foarte dificil pentru filmele noii generatii sa-i integreze fara a le face portrete in acvaforte. Desi mi se pare ca si ceilalti actori isi fac treaba foarte bine, cele doua dive (Deneuve si Beart) sunt lasate sa fure tot spectacolul cu o bunavointa care nu era, poate necesara. Foarte buna alegerea pentru Violette (Melanie Bernier - o frumusete tipic frantuzeasca) si pentru Robert, protagonistul (Kad Merad inspira exact ce trebuie sa inspire - un mediocru - ceea ce e de multe ori o capcana pentru un actor). Regizoarea Laetitia Colombani isi ia si ea un rol, acela al psihiatrei de pisici, rol circumscris unei intrigi secundare (a pisicii bulimice) care are drept unic scop catalizarea sau diluarea umorului atunci cand se impune.
Frantuzesc in continut, filmul incearca sa fie hollywoodian in forma. Cultul divei, scenele de covor rosu, casa de la tara tipica inlocuita de casa din suburbii si chiar mediul in care se desfasoara actiunea (filmele despre filme sunt un gen inventat de Hollywood inca din perioada studiourilor) si alte cateva sunt elemente de film american, probabil datorita influentei pe care cinematografia de dincolo de Atlantic o exercita asupra culturii globale.
Pentru ca e sanatos sa si carcotim putin, o sa ma uit si la unele defecte: scenografia e ori insuficient finantata, ori insuficient valorificata, pentru ca arata ca un film cu buget mic; planurile apropiate lipsesc aproape complet, facand personajele sa piarda din adancime; Catherine Deneuve incepe sa-si poarte tot mai evident varsta pe cutele fetei; atitudinea de vampa a Emmanuellei Beart nu e suficient exploatata dpdv al imaginii (pe undeva normal - de regula femeile regizor se concentreaza mai mult pe redarea trairilor decat a aspectului).
Intr-o nota mai personala, la minusuri as trece si scurta referinta la Romania (ce altceva decat un tigan orfan, tocmai bun de adoptat?), si atitudinea condescendent-superficiala cu care sunt tratate manifestarile sportive (rugbistul e o bruta, spectatorii de fotbal sunt o adunatura de grobieni - si aproape singurul loc din film in care apare un negru).
Aproape, pentru ca mai este si baiatul de la chioscul de ziare, cel care pe parcursul celor 90 de minute reuseste sa citeasca aproape complet o carte in forma de cub pe care scrie, simplu, Proust. Trebuie ca citeste foarte repede.
Cu ce ramanem dupa filmul asta? Cu rasetele si veselia, asta e clar. La sfarsit esti mult mai vesel decat la inceput, iar asta e lucru mare. Avem si mica morala sociala (familia si viata sociala sunt pe primul loc), dar care nu e nici pe departe elementul cheie, dar si promisiunea unei revigorari a cinematografului european.
Un film despre un obsedat, dar nu despre obsesii. Mi s-a parut ca, la o adica, as putea sa ma identific destul de usor cu tipologia personajului principal. Suparator de usor.
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Paradisul, Sfanta Treime, idoli si statui
“It was paradise watching George play football, just like it is with Ronaldo now... the only difference is that Ronaldo is probably stronger and faster.”
(Sir Bobby Charlton)
Martea care a trecut France Football a anuntat castigatorul Balonului de Aur 2008. Fara sa fie vreo surpriza prea mare pentru nimeni, el este Cristiano Ronaldo, cu un numar de puncte aproape dublu fata de locul 2, Lionel Messi. Pe mine unul, Messi nu m-a impresionat niciodata ca fotbalist pentru ca, in ciuda tehnicii lui individuale cu totul si cu totul deosebite, nu mi s-a parut ca ar avea maturitatea in joc necesara pentru a aduce echipei lui plusul pe care il aduce un mare jucator. E adevarat ca din sezonul asta Messi pare sa-si asume din ce in ce mai mult rolul de lider al Barcelonei, inscriind mai mult si parand mai aproape de imaginea idolului fara de care Nou Camp nu se regaseste. Cum ar veni, argentinianul abia acum incepe sa devina mare fotbalist si - in ciuda multor pareri pe care le-am auzit - cred ca e inca departe de titlul de "Cel mai bun fotbalist din lume".
Mai cred ca Messi a fost singura optiune rezonabila pe care criticii lui Ronaldo au putut - cu singurul argument al tehnicii individuale - sa o opuna covarsitoarelor performante pe care portughezul le-a avut in sezonul trecut.
Una peste alta, din punctul meu de vedere, Cristiano Ronaldo merita pe deplin acest balon de aur, orice ar insemna el. Mai cred ca numeroasele critici la adresa lui sunt nemeritate, multe dintre ele gresite si mai ales, provenite din acel ciudat mecanism al psihicului uman care face ca cei mai buni sa-si atraga, pe langa numerosii admiratori, si un numar direct proportional de critici si, uneori, chiar dusmani.
Arongant, fatalau, non-fair-play, neloial, nerecunoscator, incapabil sa fie determinant in momentele cheie, umflat artificial, ratangiu de penalty-uri in fazele superioare ale cupelor europene, toate criticile care i se aduc lui Ronaldo pot fi demontate una cate una cu acelasi tip de argumente care le genereaza. Dar nu despre asta vreau sa fie vorba aici.
Vreau sa ma opresc putin asupra frazei cu care am inceput, o afirmatie a lui Sir Bobby Charlton la scurt timp dupa ce Ronaldo a primit Balonul de Aur, un compliment care dintr-un anumit unghi valoreaza mai mult decat lunga lista a premiilor individuale ale portughezului: "A-l privi pe George [Best] jucand era Paradisul, si la fel e acum cu Ronaldo... singura diferenta e ca Ronaldo e, probabil, mai puternic si mai rapid". Ce imagine revelatoare... ce perspectiva noua asupra Paradisului si, mai ales, cat de uluitor de mult se apropie uneori de perceptia comuna a taramului visat...
Poate sa sune putin ciudat pentru cei din afara fenomenului fotbal, dar initiatii stiu. Nu degeaba Cantona spunea, la doua saptamani dupa ce George Best s-a dus printre stele, ca "Mi-ar placea sa imi pastreze un loc in echipa lui - George Best, adica, nu Dumnezeu" (!!!). Cantona stia ce spune, si la fel stia si Bobby Charlton, oricat de scandalos sau blasfemitor ar suna oricare din cele doua declaratii. Pentru ca amandoi au vazut Paradisul. Sa faci ceea ce stii cel mai bine si ce-ti place cel mai mult, si cu cele mai bune rezultate, acolo unde te simti cel mai bine in fata unei multimi care te venereaza, constient fiind ca, dincolo de aceasta multime prezenta, dincolo de orizont, exista o si mai mare multime - incomensurabila, poate - a carei veneratie se amplifica odata cu dimensiunea, cum altfel poate arata Paradisul???
Si, daca asta e blasfemie, de ce intreaga opinie publica gratula tripleta Best - Law - Charlton cu apelativul "Sfanta Treime"?
Coincidenta sau nu, cei trei care acum pazesc Old Traffordul imortalizati in bronz sunt singurii jucatori ai lui United care au mai castigat Balonul de Aur, in 1964 (Dennis Law), 1966 (Bobby Charlon) si 1968 (George Best), respectiv. Toti trei, antrenati de Matt Busby, o alta legenda atat de covarsitoare incat a fost imposibil de cuprins in statuia care pazeste o alta latura de pe Old Trafford. O legenda care a fost nevoita sa se intinda pe o intreaga sosea, suficient de lunga incat sa cuprinda cel mai mare stadion din Anglia: Calea Sir Matt Busby.Bobby Charlton (249/757), Dennis Law (237/398) si George Best (179/470) au dat impreuna 665 de goluri pentru United, cu doar unul mai putin decat numarul Diavolilor. Cat de simbolic e asta? Si ce inseamna acel unic gol al implinirii numarului neimplinirii pe care nu l-a mai dat nimeni? Gol (goal), un cuvant care suna atat de gol in romaneste, dar atat de plin de sens in engleza, unde inseamna "scop"... Poate asta e de fapt... Poate Golul acela care face diferenta intre 665 si 666 este mostenirea Sfintei Treimi a Diavolilor, este Scopul pe care marea echipa a lui Matt Busby, cu Best, Law si Charlton, l-au lasat posteritatii, lui Ferguson, Giggs, Cantona sau Ronaldo. Golul este Scopul, o lectie pe care Ferguson a predat-o foarte bine, si pe care Ronaldo a inteles-o sezonul trecut in proportie destul e mare, dupa ce-a repetat-o de 42 de ori.
Si poate ca, uneori, dimineata, cand se plimba pe Soseaua United cu soarele in spate, umbra lui Sir Alex Ferguson e aproape la fel de lunga ca drumul lui Sir Matt Busby. Si poate ca atunci Ferguson isi arunca ochii in stanga, spre Old Trafford, si vede ca pe latura nordica nu exista nici o statuie. Si se gandeste ca, totusi, cateva socluri goale s-ar potivi de minune...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)