Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. Nu eram in stare sa apar neajunsurile echipei mele in fata lui tata - le vedeam si eu, si le uram - asa ca dupa fiecare tentativa slaba de a inscrie, dupa fiecare pasa gresita, ma invartosam in asteptarea oftaturilor si mormailelilor venite de pe locul de langa mine. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)
Manchester United - Manchester City 1-6 (Fletcher '81 - Balotelli '22 '60, Aguero '69, Dzeko '90 '90, Silva '90), Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 9, 2011-10-23, Old Trafford, Manchester
Cred cu tarie in karma in fotbal. Cred ca bucuria fiecarei victorii e anulata de tristetea urmatoarei infrangeri si invers, ca tristetea unui sir de infrangeri, oricat de lung si de umilitor, e rascumparata cu varf si indesat la urmatoarea victorie, sau macar la urmatoarea victorie importanta.
Dupa meciul asta, sentimentele mele sunt destul de confuze. Ma uit peste pozele cu tabela de marcaj pe care scrie Manchester de doua ori si scorul de 6-1 pentru City si ma gandesc imediat la 8-2-ul impotriva lui Arsenal. In general ma doare mai tare o infrangere in fata lui Arsenal sau Liverpool decat in fata lui Chelsea si mai ales City. Asta tine probabil de momentul la care am inceput sa urmaresc United, iar in momentul ala Arsenal erau echipa de batut. Dupa ce generatia de invincibili ai lui Wenger a disparut, United n-a mai avut decat de luptat cu recordul de titluri al lui Liverpool, care a cazut abia in vara asta. In afara de scurtul moment Mourinho, United a fost de cand o stiu eu cea mai buna echipa din Anglia, iar principalul rival i-a fost istoria mai mult decat vreo alta echipa. Chelsea n-o sa ajunga la palmaresul lui United in timpul vietii mele, City cu atat mai putin. In plus, cand vine vorba de infrangeri in fata lui City, primul lucru la care ma gandesc e
magnificul calcai al lui Dennis Law si povestea din spatele lui mai mult decat la milioanele seicului Mansour, la mercenarii din fotbalul mare sau la tampeniile lui Super Mario.
Mai mult, dupa rapida lor ascensiune m-am uitat la City condescendent, exact atitudinea pe care a incercat s-o induca Ferguson de cand cu faimosul
noisy neighbours. Si, chiar daca am sustinut de mult, aproape imediat dupa ce-a venit seicul, ca asta va fi anul in care City va fi in sfarsit o echipa demna de luat in serios, in continuare nu ma pot abtine sa ma uit la City altfel decat condescendent. La fel de adevarat e insa si ca atunci cand pierzi atat de categoric in fata unei rivale, atitudinea e dictata strict de ce se intampla in teren, de
bragging rights-urile de a doua zi, nicidecum de istorie, implicatii, clasamente sau orice altceva.
O metoda prin care putem sa incercam sa indulcim amaraciunea acestei infrangeri ar fi contextualizarea. Am putea sa spunem ca la pauza era abia 1-0, ca fara greselile lui Evans City n-ar fi dat primele doua goluri iar United n-ar fi jucat o repriza in 10, ca in minutul 90 era doar 3-1 etc.
Dar toate astea suna a scuze si dincolo de ele pentru istorie ramane doar scorul. Pentru United, ar trebui sa ramana in plus cateva lectii importante, macar pentru c-au fost invatate in cel mai dureros mod cu putinta: City a organizat excelent apararea, iar United doar a mimat patrunderile; Welbeck a fost absent aproape total din meci; jumatatea de sus a echipei e speriata de ideea de a trage la poarta (asta s-a vazut cel mai bine la golul lui Fletcher, destul de intamplator: uneori e suficient sa incerci, nu trebuie sa cauti pozitia perfecta, unghiul perfect, pasa perfecta); Evans nu e deloc ce-ar trebui sa fie, iar un fundas nu are voie sa fie atat de nesigur. Practic, dincolo de meritele evidente ale lui City, Johnny Evans le-a cam facut cadou victoria asta.
Iar daca vrem sa fim in totalitate cinstiti si sa recunoastem meritele celor care le au, ar trebui sa spun ca am fost impresionat astazi de Richards si de Silva, care au jucat fabulos. Super Mario are si el niste merite, dar inainte de a i le recunoaste ar trebui sa reusesc mai intai sa-l identific cu o creatura cat de cat apropiata de om pe scara evolutiei, ceea ce deocamdata nu se intampla. Cat despre mesajul lui ("De ce intotdeauna eu?"), printat cu fontul oficial al tricourilor lui City, mi s-a parut cel putin la fel de rizibil ca stirile pentru care o gramada de ziaristi prosti castiga bani de pe urma lui.
Si nu in ultimul rand, Mancini merita o runda de aplauze la scena deschisa, si pentru mine el e eroul zilei. Nu l-am crezut in stare sa duca in spate o sarcina atat de mare ca cea de a transforma City intr-o forta in Anglia, nu l-am crezut un antrenor bun si am crezut ca titlurile castigate in Italia au fost doar rezultatul unei conjuncturi favorabile. Dar locul unde United a pierdut azi meciul a fost apararea lui City, organizata atat de bine si de ermetic incat ai nostri au fost vizibil descumpaniti. Iar asta e in totalitate meritul lui Mancini.
Ei, dar asta n-a fost nici pe departe vreo finala de Champions League. A fost doar o etapa si, dupa ce o sa se aseze praful peste poza aia cu tabela o sa ramana faptul ca mai e inca destul din campionat, ca United sta mult mai bine decat anul trecut si ca e nevoie doar de un mic declic mental pentru a ne intoarce la scorurile ravasitoare din debutul de sezon.
Eu sunt mandru de echipa mea, mandru de faptul ca dupa golul lui Fletch, la 3-1 in minutul '83, credeam realmente ca meciul nu e pierdut si ca United are forta sa revina si deocamdata nu am nevoie de scuze sau de indulcitori. Tristetea infrangerii asteia va fi rascumparata cu siguranta la un moment dat si am invatat pana acum sa gasesc consolare in propria-mi tristete in situatii ca asta. Sufletul va mai plange putin, dar gura a inceput deja sa zambeasca fals, ca antrenament pentru victoriile ce vor veni si dupa care vom rade cu gura pana la urechi.
"Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui [...] Plansul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui; bocitul isi are vremea lui, si jucatul isi are vremea lui." (Eclesiastul, 3:1,3)
