United

United (UK, 2011), Regia: James Strong

Avand in vedere ca in perioadele in care ma visam scenarist, unul din cele doua filme nefacute pe care le aveam in cap era transpunerea cinematografica a povestii marii echipe a lui Matt Busby din 1956-1958, aparitia filmului United ar fi trebuit sa ma entuziasmeze. N-a fost asa partial din cauza faptului ca BBC-ul s-a hotarat sa produca acest film – ceea ce inseamna ca nu se poate compara cu mega-productia cinematografica pe care-o visam – si partial pentru ca ma temeam ca nu cumva filmul sa se indeparteze prea mult de la versiunea pe care o aveam in cap. Atat pentru ca orice scapare in banal, derizoriu sau poveste imi pare o impietate la adresa memoriei fotbalistilor care au murit la Munchen cat si pentru ca am transformat oarecum tragedia acestor fotbalisti in povestea MEA, iar o indepartare prea mare as fi resimtit-o ca un furt.

In filmul meu, drama e a lui Matt Busby, fotbalistul intors din razboi cu misiunea sa ridice o echipa de fotbal din cenusa si molozul celui de-al doilea razboi mondial. Si spun la propriu cenusa si moloz, United a jucat primele meciuri de dupa razboi pe Maine Road, Old Trafford fiind distrus de bombardamente, iar cei care-au trait acele vremuri au multe povesti despre antrenamentele tinute pe un teren plin de bucati de ciment. Actiunea ar incepe asadar in ’45, ar avea corpul actiunii format din inchegarea echipei care-a uimit Anglia si Europa, ar culmina cu tragedia de la Munchen si s-ar incheia cu un flash forward pe Wembley, in 1968, cand Busby ar simti ca in locul lui Law sau Best ar trebui sa se afle Tommy Taylor sau Big Dunc Edwards.

Ei bine, United e destul de diferit. Povestea pe care o urmarim e a lui Bobby Charlton, de la debutul in prima echipa in 1956 pana la finala cupei din 1958. Asta se intampla probabil datorita restrictiilor cinematografice, dar si pentru ca in Sir Bobby producatorii au avut probabil o sursa documentara la indemana si de maxima autoritate. Celalat protagonist al povestii este Jimmy Murphy, antrenorul secund, jucat dupa parerea mea magistral de David Tennant, pe care l-am mai vazut si in ultimele versiuni de Dr. Who.

Si totusi, ambele filme spun in mod esential aceeasi poveste. In ciuda accentelor puse in locuri diferite, momentele cheie sunt transmise su claritate, iar emotia e acolo din plin. Probabil e si greu sa fie altfel, atata timp cat tragedia de la Munchen a fost un eveniment atat de puternic si de socant incat absoarbe toata atentia si toate emotiile celor care iau cunostinta de povestea baietilor lui Busby.

Am fost surprins sa vad ca accidentul se dupa doar vreo jumatate de ora de film, si curios de dezvoltarea epica ulterioara. Si totusi, dupa cum imi dau seama, filmul are dreptate sa se concentreze mai mult pe efectele tragediei de la Munchen decat pe momentele care au dus la producerea ei. Cea mai mare drama – imi dau seama acum – nu este cea a tinerilor care au murit in acel avion, ci tocmai a celor care le-au supravietuit. Pentru ca pana la urma, asta este tot ce este tragic in moarte, nu disparitia unui om, ci constrangerea celorlalti de a-si continua existenta in absenta lui.
Si-am plans in hohote – nu-mi amintesc vreun alt film la care sa fi plans asa – si-am resimtit din plin (evident, la scara mult mai mica), tristetea lui Bobby Charlton, obligat sa intre pe teren intr-o echipa care dintr-o data nu-i mai continea pe Duncan Edwards, pe Tommy Taylor sau pe Eddie Colman. Iar asta s-a intamplat nu in momentele in care filmul incearca sa explice cat de mari au fost acesti fotbalisti (nici nu prea incearca, de fapt, iar Tommy Taylor nu e nici macar mentionat), ci tocmai in momentele in care supravietuitorii incearca sa negocieze cu forul lor interior disparitia victimelor dezastrului.

Am fost alaturi de Jimmy Murphy (probabil, repet, si datorita interpretarii foarte bune) in momentele imediat urmatoare dezastrului, i-am simtit socul si uluirea la aflarea vestii, tristetea nespusa in momentul in care opt dintre fotbalistii lui au fost inlocuiti de niste sicrie si forta de a duce mai departe o echipa care tocmai si-a pierdut mare parte din componenta.

Sigur, filmul nu e o realizare cinematografica extraordinara, si sunt multe lucruri care lipsesc, multe lucruri care s-ar fi putut face altfel. Nu mi-a placut reprezentarea lui Matt Busby, nu mi-a placut ca Tommy Taylor, Dennis Viollet sau Billy Foulkes nu apar deloc, nu mi-a placut ca se spun prea putine despre cat de mare a fost Duncan Edwards, nu mi-a placut ca filmul incearca sa gaseasca un vinovat pentru tragedia din 6 februarie. Dar dincolo de asta, pentru mine acest film va deveni unul de referinta.

Nu stiu cum se vede filmul asta pentru cineva care nu-i fan United (desi cred ca trebuie sa fii doar fan umanitate pentru a simti tragicul din moartea a 8 fotbalisti tineri si talentati) si nu cred ca o sa pot sa-mi dau seama. Dar stiu, inca o data, ca n-am vazut vreun film care sa ma fi emotionat mai tare (chiar daca Isus-ul lui Zefirelli si Mizerabilii cu Jean Marais sunt probabil aproape) si ca momentul in care Duncan Edwards il intreaba pe Jimmy Murphy “La ce ora incepe meciul cu Wolves sambata, Jimmy? Nu vreau sa pierd meciul ala!” m-a emotionat probabil mai tare decat daca as fi fost in spital in momentul in care Big Dunc a spus asta in realitate.