Black is bleak

Precious: Based on the Novel Push by Sapphire (USA, 2009), Regia: Lee Daniels

Intrigat de 1 Oscar (Best supporting actress) si-o nominalizare (Actress in a leading role) primite de filmul asta, dar si de aspectul exotic al nominalizatelor, mi-am propus sa vad filmul asta cu prejudecata ca "n-are cum sa fie material de Oscar".

Pe durata celor putin sub doua ore in care se desfasoara, filmul mi-a daramat prejudecata, dar doar ca s-o inlocuiasca cu o convingere, de data asta justificata. Nu e material de Oscar, dar poate ca, in anul in care Sandra Bullock a castigat premiul pentru cea mai buna actrita, nominalizarea lui Gabourey Sidibe nu e nici e prea deplasata.

Filmul este un episod crucial din viata lui Clarice "Precious" Jones, o adolescenta cu care soarta s-a purtat destul de crud. Nascuta intr-o familie neagra si saraca din Harlem, Precious ajunge o adolescenta supraponderala si analfabeta abuzata fizic si psihic de mama si sexual de tata, care i-a facut si doi copii inainte de 17 ani. Se pare asadar ca determinismul social e destul de greu de depasit in cazul ei, dar Precious are o determinare specifica eroilor tragici, determinare necesara atunci cand trebuiesc depasite obstacolele, dar care devine recompensa dincolo de acel moment.

Filmul asta nu asteapta ca determinarea lui Precious sa-i devina recompensa. Povestea se concentreaza pe momentul esential al oricarei ipotetice povesti cu happy-end, rezumandu-se la a ne oferi punctul culminant al vietii lui Precious.

Constructia epica ar fi putut fi ceva mai inspirata. Actiunea e foarte fragmentata, construita din episoade izolate, care legate dau o impresie de liniaritate si de plat. Filmul n-are crescendo si nici climax, ceea ce ii scade mult din atractivitate si dinamism.

Ce face foarte bine in schimb este sa redea viata in cele mai mizerabile ipostaze ale ei, emotiile la care apeleaza mergand de la compasiune si tristete pana la scarba organica. Curajul de a descrie vizual o realitate uratita cu tuse groase, impresioniste, este probabil singurul pariu castigat al filmului. Este ceea ce il face un film puternic, si succes de critica garantat la mai toate festivalurile independente.

Faptul ca atrage atentia asupra unei intregi serii de probleme poate fi si el un merit, dar spectatorul nu merita sa fie bombardat cu un manunchi atat de dens de disfunctionalitati sociale. Saracia, rasismul, analfabetismul, incestul, violenta domestica, copii cu malformatii congenitale, toate sunt indesate pe gat unui public fara nici o vina in aceeasi maniera in care Precious trebuie sa se indoape cu toata mancarea pe care mama ei o refuza. Si atat de intunecat e cadrul in care se misca povestea noastra, incat spre final, cand eroina, victima tuturor contextelor nefericite de mai sus, se anunta HIV-pozitiva, toata povestea depaseste limitele tragicului si cade pana hat, spre comic. E un pas in plus din partea creatorilor filmului, unul de la care poate ar fi fost mai bine sa se abtina.

Si tot din cauza atmosferei intunecate faptul ca filmul are un final fericit aproape ca scapa neobservat. In mai bine de 100 de minute, filmul ne-a pus in carca prea multa tristete pentru a mai avea putere sa ne bucuram de reusita eroinei, care in punctul asta nu mai e un personaj, ci o suma de dureri.

Este vorba probabil de aceeasi mare ratare a realismului in toate formele lui de manifestare artistica. Copierea realitatii duce la disiparea ideii, iar descrierea ideii trebuie sa compromita fidelitatea copiei, pentru ca realitatea nu e niciodata univoca.

Gabourey Sidibe, protagonista, e o debutanta in cinematografie si are toate sansele ca asta sa fi fost ultimul ei rol de amploare. Probabil nu e o actrita buna, dar e o alegere foarte potrivita, pentru un rol pe care foarte putina lume s-ar incumeta sa-l abordeze. Iar contrastul puternic dintre Precious si personalitatea pe care si-a mediatizat-o este un aspect interesant, chiar daca secundar.

Tot in contrast cu Precious e construita si Miss Rain, profesoara scolii alternative care devine halfway house pentru eroina filmului, ceea ce da personajului o candoare deosebita, si ii amplifica profunzimea cu un procedeu admirabil de simplu.

Mo'Nique, premiata cu Oscar pentru rolul mamei lui Precious, se remarca printr-un monolog latrat care rivalizeaza in numar de "fuck"-uri cu Casino-ul lui Scorseze. Ca densitate, nu cred sa aiba rival in cinematografie.

Pe undeva prin distributie e ratacita si Mariah Carey cu un rol care implica sa nu se ridice de pe scaun, sa pastreze o privire trista si compatimitoare a la Andreea Marin in perioada Surprizelor si in general sa nu prea se miste. Sunt rautacios, dar cred ca reprezinta adevarata masura a calitatilor actoricesti ale divei-balenuta.

Cam incoerent totul, dar asta e filmul. Puternic, greu de digerat ca osanza nefiarta pe stomacul gol, dar prea plat, prea liniar, prea unidimensional ca sa stea in aceeasi sala cu regizorul premiat pentru consacrarea unei dimensiuni in plus. Tragic, dar de un tragism mult peste masa critica. O poveste, oricat de trista, trebuie sa pastreze o doza de speranta suficient de mare incat sa-si tina publicul aproape de erou, sa-l pastreze capabil sa se bucure de inerentul final fericit. Precious: Based on the Novel Push by Sapphire omoara speranta cu prea multa hotarare pentru ca finalul fericit sa mai poata resuscita ceva din ea.