Bittersweet revenge

Bayern Munchen - Manchester United 2-1 (Ribery '77, Olic '90 - Rooney '2), UEFA Champions League 2009-2010, Last 8 1st leg, 2010-03-30, Allianz Arena, Munich

Desi pastreaza o vaga aroma a revenirii aidoma celei din faimoasa finala din '99, putin probabil ca un asemenea rezultat sa-l faca pe Sammy Kouffour sa se simta razbunat.

United era favorita la calificare inainte de meci si, in ciuda rezultatului, asta nu s-a schimbat prea mult. Situatia e favorabile, iar lui SAF ii convine de minune. A spus-o si dupa turul semifinalei Carling Cup cu City ("Win your home game and you're through"), a spus-o si inainte de meciul asta, odata cu afirmatia ca obiectivul in Germania e sa inscrie. Nici o problema, a fost nevoie de doua minute pentru asta, iar Vidic, daca voia trei puncte in Germania, putea sa fie nitel mai atent atunci cand Evra s-a apucat sa se dribleze singur in careu in asteptarea lui Olic.

Meciul a parut sa se incheie foarte repede. Prima actiune de atac, fault, centrare in careu, iar De Michelis ar trebui sa-si schimbe masca cu o punga de carton pentru cat de liber l-a lasat pe Rooney in careu. De la 7-8 metri, doar portarul in fata, un cadou pentru englezi.

Dupa gol insa, aspectul jocului s-a schimbat si, chiar daca United a aratat ca e echipa mai puternica, mai combinativa si mai tehnica, transformand fiecare atac intr-o amenintare sumbra, Bayern a impins jocul in partea cealalta a tereenului, aducand in scurt timp posesia si numarul de suturi la poarta la niste cifre care in mod normal ar indica o diferenta de clasa. Daca excludem bara lui Nani dupa o executie pe cat de spectaculoasa pe atat de surprinzatoare, sutul lui Rooney in adversar de la 10-11 metri si un lat moale al lui Carrick dupa o pasa inapoi, diavolii n-au facut decat sa se apere in prima repriza. De aparat in schimb, s-au aparat bine, linia de fund a fost stabila iar van der Sar, omul meciului dupa parerea mea, a scos toate mingile cu o siguranta greu de regasit. Nemtii, cu Ribery la timona, au atacat mult, dar au pierdut puncte la eficienta. Nici o centrare laterala nu si-a atins tinta, suturile au fost toate pe portar, iar atunci cand era nevoie de doar o deviere, piciorul de fundas a fost mereu mai aproape decat cel de atacant.

Alt aspect remarcabil al primei reprize au fost caderile in careu, numeroase de ambele parti, de care arbitrul a facut bine sa nu se lase impresionat. Am mai vazut si cateva faulturi uracioase, dintre care o talpa a lui Scholes pe coapsa adversarului si Nani lovit de cateva ori ceva mai tare decat s-ar putea justifica de o intrare la minge.

Repriza a doua a fost mult mai calma decat prima, nemtii au mai scazut putin ritmul, iar Ferguson, mizand pe faptul ca apararea o sa reziste pana la sfarsit, a inceput sa experimenteze sisteme de joc. A transformat 4-5-1 in 4-4-2 cu Berbatov in locul lui Park si i-a dispus pe Nani si nou-intratul Valencia ca aripi clasice. In afara de cateva fineturi concretizate in pase cu exteriorul, combinatii rapide si un-doiuri neasteptate, nu s-a schimbat mare lucru. Nimeni n-a aparut la sustinerea lui Rooney, care de cateva ori a fost nevoit sa arunce suturi slabe spre poarta din lipsa de optiuni.

Se pasea incet, dar sigur, spre un 0-1 previzibil, dar a venit apoi un hent stupid al lui Gary Neville, o lovitura libera din pozitie buna a lui Ribery si o deviere total nefericita a lui Rooney in directia opusa celei in care plecase portarul. 1-1 si, desi sperantele bavareze nu s-au revigorat cine stie ce, nemtii se simteau macar usurati de evitarea unui esec pe teren propriu.

Orgoliul lui United s-a trezit putin si terenul s-a inclinat din nou, pentru scurt timp, spre poarta lui Butt, dar ambitiile au ramas la aceeasi cota de siguranta data de golul in deplasare.

Pentru ca au acasa o ditamai cupa care contrazice multe vorbe de duh legate de nemti, englezii s-au lasat pe spate si au asteptat finalul, in timp ce van Gaal cauta disperat solutii ofensive. Asta a dus la o suprapopulare a atacului, dar a fost nevoie de o greseala a lui Evra (care a incercat sa se intoarca cu mingea la picior in propriul careu), o neatentie a lui Vidic (care nu si-a dat seama de miscarea atacantului) si de specularea unei situatii favorabile deloc previzibile de catre Olic pentru ca Bayern sa termine meciul cu o victorie. Victorie obtinuta in minutele de prelungire, lal fel ca cea a lui United de acum 11 ani, dar nici pe departe la fel de dulce. Fiindca se joaca doua manse.

Natural wonder

Bolton Wanderers - Manchester United 0-4 (J. Lloyd Samuel o.g. '38, Berbatov, '69 '78, Gibson '82), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 32, 2010-03-27, Reebok Stadium, Bolton

Owen Coyle e nu doar un personaj pozitiv, dar si unul din acei oameni care se fac greu neplacuti. Cand a venit cu Burnley in Premier League, numeroase sprancene s-au ridicat intrebatoare. In afara de un oarecare renume de ucigas de giganti pe care si-l castigase in FA Cup, Burnley nu spunea prea multe ca echipa, iar vestea ca cel mai mare transfer al lor a fost de 3 milioane de lire a creat o galrie de zambete compatimitoare. Apoi insa a inceput campionatul. Dupa ce i-au socat pe campioni in etapa a doua prin victoria cu 2-0 pe Turf Moor, Burnley au inceput sa socheze tot mai multa lume, si in curand s-au agatat destul de ferm de prima jumatate a clasamentului. Si dupa fiecare meci Owen Coyle aparea in fata camerelor si, cu o atitudine relaxata si un zambet linistit arunca obisnuitele platitudini ale unui antrenor care se straduie sa transmita jucatorilor lui meritele pe care toata lumea i le recunoaste.

A venit apoi ianuarie si mutarea la Bolton care a lovit puternic in renumele de baiat bun al lui Coyle. Neutrii nu intelegeau de ce ar vrea sa plece de la o echipa pe care o formase in totalitate, pe care nu doar ca o adusese in Premier League cu mijloace cel putin limitate, dar o si dusese intr-o zona care ii asigura supravietuirea si unde fanii il divinizau pentru a se duce la un Bolton care n-a avut niciodata vocatia unei echipe de anvergura si care, sub Megson, parea sortita retrogradarii. Pentru fanii lui Burnley socul a fost urias, iar numele de Iuda a venit natural atunci cand Coyle s-a dus cu Bolton pe Turf Moor. Dar scotiano-irlandezul a avut dreptate cand s-a aparat cu un alt personaj biblic, Moise, punctand pe buna dreptate ca felul in care i-a calauzit pe Clarets pana intr-o zona sigura a primei divizii nu implica, sau nu ar trebui sa implice alte obligatii suplimentare. Si, privind retrospectiv, e greu sa-l acuzi pe Coyle ca a ales o echipa cu care in mod sigur avea afinitati mai mari decat cu Burnley.

Ajuns la Bolton, viata s-a dovedit a nu fi tocmai roza pentru Owen Coyle, dar omul pur si simplu are un antidot pentru asta. Capul in pamant, probabil munca multa, si acelasi zambet linistit in fata camerelor. Rezultatele lui Bolton nu sunt spectaculoase anul asta, dar usor-usor se indeparteaza de zona rosie a clasamentului, cu o evidenta tendinta pozitiva. Principalul merit al antrenorului insa e ca a transformat o echipa de anonimi sau de have-beens intr-o trupa legata, cu jucatori de care e mai bine sa ai grija pe teren. Chong-yung Lee, Fabrice Muamba, Tamir Cohen, Kevin Davies sau Johan Elmander sunt nume care nu spuneau sau nu mai spuneau nimic in decembrie, dar care acum pun in garda orice defensiva din Premier League.

Adaugam la asta o victorie chinuita, 2-1 cu numeroase ocazii de a deveni 2-2, a lui United pe Old Trafford in tur, si vedem ca meciul cu Bolton nu era de fapt atat de usor pe cat ar putea spune-o pozitiile in clasament. Ferguson a replicat la asta prin neincluderea lui Rooney in lotul deplasat pe Reebok, iar bluful a fost intr-adevar unul ce putea deveni de proportii. Cu doar un sfert de ora inainte de inceputul meciului, Chelsea trecuse pe primul loc in mare stil, dupa ce a demolat cu 7-1 o Aston Villa care a luat 4 puncte de la United sezonul asta.

Adevarat e ca nici Ferguson nu e nascut ieri, iar includerea lui Giggs si Scholes in linia de mijloc arata ca si-a dat seama de adevarata miza a meciului. Apoi, cred ca pentru prima data in sezonul asta, absenta lui Rooney nu a transformat echipa intr-un 4-4-2 care ar fi insemnat ca Macheda ar fi trebuit sa apara langa Berbatov in atac, lasand o suprafata mai mare de acoperit pentru mijlocasii centrali. S-a jucat 4-5-1, ca in meciurile cu miza, cu Berbatov avand atributiile lui Rooney. Chiar daca s-a achitat cu brio prin cele doua goluri, se vede treaba ca diferenta intre cei doi e uriasa, in special la capitolele rata de efort, recuperari si aport defensiv.

In conditiile in care urmeaza meciuri cu Bayern Munchen si Chelsea in urmatoarele 7 zile, si in conditiile in care e posibil ca Rooney chiar sa nu fi fost apt de joc, toate masurile de precautie erau asadar luate. Dupa cum a inceput meciul insa, cosmarul Wolves revenea tot mai apasat in memorie. Ultimul meci fara Rooney a fost un 1-0 chinuit si norocos in fata unei echipe de subsolul clsamentului, cu un gol la care a fost nevoie de Scholes, caruia la varsta lui poate i-ar sta mai bine in costum decat in tricou.

Banda stanga a inceput sa lege bine, iar Evra si Nani se inteleg poate mai bine ca niciodata in joc, dar cam asta e tot ce-a avut de spus United in prima repriza, in conditiile in care Gary Neville rar mai depaseste linia de jumatate, iar Scholes si Fletcher par jurati sa nu-si paseze. Pe cand Elmander, sesizand ca Evans e inca doar o fractie din Ferdinand, a apucat sa suteze o data pe poarta, la coltul scurt, atat de periculos incat daca dintr-un motiv sau altul Kuszczak ar fi fost in locul lui van der Sar in poarta, se prea poate ca meciul asta sa fi decis campioana din mai.

In viata de lovim uneori de tot soiul de fenomene inexplicabile. Fie vreun obiect zburator care nu e consistent cu fizica pe care-o cunoastem, fie vreo constructie monumentala despre ai carei constructori nu credem ca aveau tehnologia s-o ridice, fie vreun numar suspect de disparitii in cine stie ce zona misterioasa a globului, fie vreun autogol atat de total neprovocat incat, daca nu l-am sti mai bine pe autor, am suspecta intentia. Contrar aparentelor, nu e vorba aici de memorabila aparitie a lui Banel Nicolita pe Bernabeu si de exercitiile lui ulterioare, ci de autogolul lui Lloyd-Samuel, care poate sta fara rusine in acelasi sir de realizari. Centrarea lui Nani il depasise pe Berbatov, depasise cadrul portii, iar in careu nu mai exista nici un fel de presiune din partea diavolilor. Samuel insa, simtind ca daca s-ar intoarce pe loc, undeva in campul vizual i-ar intra niste tricouri rosii, a decis sa intervina. Greu de dedus cum si-a imaginat el interventia respectiva, mai ales dupa ce s-a vazut la televizor. A trimis mingea destul de puternic spre poarta, in coltul opus portarului, exact cum spune teoria ca se face pentru a-ti creste sansele de gol. Iar mingea s-a dus in plasa, ascultand mai mult de piciorul lui Samuel decat de intentia lui.

In momentul asta, stelele au trebuit sa se reorienteze, pentru ca 0-0 in fata lui Manchester United e mult mai usor de abordat decat 0-1 in fata lui Manchester United, mai ales daca Wayne Rooney nu e prin preajma. A fost al 11-lea autogol al sezonului pentru United, iar aceasta entitate aprehensibila, autogolul, a devenit al doilea marcator al echipei.

Probabil ca lui Berbatov i s-a atras atentia asupra faptului la pauza, pentru ca si-a schimbat semnificativ abordarea in repriza a doua. Trucul din prima repriza a fost minunat, calcaiul care a reorientat centrarea lui Fletcher fix spre vinglul portii adverse dintr-o singura atingere greu de intuit, numai ca Jaaskelainen a fost pe faza. Asa ca Berbatov s-a vazut nevoit sa renunte la principii si sa dea un gol de maniera clasica, fara giumbuslucuri. Dupa un sut puternic al lui Nani respins in fata de Jaaskelainen, bulgarul a avut un scurt moment de contemplare in care a decis ca ar putea sa ajunga la minge inaintea portarului. Mingea a fost respinsa atat de mult incat chiar a putut, si a omorat sperantele lui Bolton cu un sut scurt, pe jos, pe sub portar, intr-o poarta mare si goala.

2-0 e un scor care a facut eforturile lui Elmander si minunatul sut al lui Muamba, scos greu, fix de sub bara de van der Sar, sa para redundante. Si mai mult de atat, e un scor care a dat voie diavolilor sa joace relaxat, fara crisparea unui 0-0 in care toata lumea se intreaba cum si daca va veni primul gol fara Rooney pe teren. Mai mult inca, la 2-0 Berbatov a putut in sfarsit sa dea un gol spectaculos de genul celor pentru care se pare ca traieste. Si intr-adevar, daca si in fotbalul civilizat s-ar cumpara fotbalisti de pe DVD-uri ca in Romania, probabil numai golul asta i-ar creste cota lui Berbatov la mai mult de cele 35 de milioane de lire care s-au platit pe el, nejustificat spun gurile rele. Un calcai exterior care practic nu a lovit mingea, ci i-a taiat traiectoria, impingand-o direct in poarta, fara rotatie. Executie mai degraba de circ decat de fotbal, pe care bulgarul n-a sarbatorit-o de nici un fel. Stilul asta al lui Berbatov, de a nu sarbatori golurile nedecisive e o parte importanta din ceea ce-l face pe bulgar un fotbalist spectaculos.

Prea putine de spus dupa 3-0. Golul lui Gibson la prima atingere de balon va fi la un moment dat parte din povestea irlandezului, care compenseaza lacunele in experienta si talent cu o sete de gol rar intalnita. Pana si cel de acum, cu care a stabilit scorul final, e ilustrativ pentru el. Un sut de la mica distante, o executie relativ simpla, dar o minge pe care Gibson a lovit-o cu atata sete incat a cutremurat serios transversala, pana la a fi in pericol de a respinge mingea in exterior. Iar bucuria irlandezului dupa gol, in contrast cu calmul lui Berbatov, spune si ea multe despre determinarea din care e alcatuit Darron Gibson.

Un somn mult mai linistit decat se anticipa pana la urma pentru Sir Alex Ferguson si ai lui aseara, inaintea unei saptamani probabil decisive pentru deznodamantul sezonului. Iar concluzia meciului a tras-o cu amaraciune Owen Coyle la conferinta de presa, cand a spus: "We were the architects of our own downfall."

Black is bleak

Precious: Based on the Novel Push by Sapphire (USA, 2009), Regia: Lee Daniels

Intrigat de 1 Oscar (Best supporting actress) si-o nominalizare (Actress in a leading role) primite de filmul asta, dar si de aspectul exotic al nominalizatelor, mi-am propus sa vad filmul asta cu prejudecata ca "n-are cum sa fie material de Oscar".

Pe durata celor putin sub doua ore in care se desfasoara, filmul mi-a daramat prejudecata, dar doar ca s-o inlocuiasca cu o convingere, de data asta justificata. Nu e material de Oscar, dar poate ca, in anul in care Sandra Bullock a castigat premiul pentru cea mai buna actrita, nominalizarea lui Gabourey Sidibe nu e nici e prea deplasata.

Filmul este un episod crucial din viata lui Clarice "Precious" Jones, o adolescenta cu care soarta s-a purtat destul de crud. Nascuta intr-o familie neagra si saraca din Harlem, Precious ajunge o adolescenta supraponderala si analfabeta abuzata fizic si psihic de mama si sexual de tata, care i-a facut si doi copii inainte de 17 ani. Se pare asadar ca determinismul social e destul de greu de depasit in cazul ei, dar Precious are o determinare specifica eroilor tragici, determinare necesara atunci cand trebuiesc depasite obstacolele, dar care devine recompensa dincolo de acel moment.

Filmul asta nu asteapta ca determinarea lui Precious sa-i devina recompensa. Povestea se concentreaza pe momentul esential al oricarei ipotetice povesti cu happy-end, rezumandu-se la a ne oferi punctul culminant al vietii lui Precious.

Constructia epica ar fi putut fi ceva mai inspirata. Actiunea e foarte fragmentata, construita din episoade izolate, care legate dau o impresie de liniaritate si de plat. Filmul n-are crescendo si nici climax, ceea ce ii scade mult din atractivitate si dinamism.

Ce face foarte bine in schimb este sa redea viata in cele mai mizerabile ipostaze ale ei, emotiile la care apeleaza mergand de la compasiune si tristete pana la scarba organica. Curajul de a descrie vizual o realitate uratita cu tuse groase, impresioniste, este probabil singurul pariu castigat al filmului. Este ceea ce il face un film puternic, si succes de critica garantat la mai toate festivalurile independente.

Faptul ca atrage atentia asupra unei intregi serii de probleme poate fi si el un merit, dar spectatorul nu merita sa fie bombardat cu un manunchi atat de dens de disfunctionalitati sociale. Saracia, rasismul, analfabetismul, incestul, violenta domestica, copii cu malformatii congenitale, toate sunt indesate pe gat unui public fara nici o vina in aceeasi maniera in care Precious trebuie sa se indoape cu toata mancarea pe care mama ei o refuza. Si atat de intunecat e cadrul in care se misca povestea noastra, incat spre final, cand eroina, victima tuturor contextelor nefericite de mai sus, se anunta HIV-pozitiva, toata povestea depaseste limitele tragicului si cade pana hat, spre comic. E un pas in plus din partea creatorilor filmului, unul de la care poate ar fi fost mai bine sa se abtina.

Si tot din cauza atmosferei intunecate faptul ca filmul are un final fericit aproape ca scapa neobservat. In mai bine de 100 de minute, filmul ne-a pus in carca prea multa tristete pentru a mai avea putere sa ne bucuram de reusita eroinei, care in punctul asta nu mai e un personaj, ci o suma de dureri.

Este vorba probabil de aceeasi mare ratare a realismului in toate formele lui de manifestare artistica. Copierea realitatii duce la disiparea ideii, iar descrierea ideii trebuie sa compromita fidelitatea copiei, pentru ca realitatea nu e niciodata univoca.

Gabourey Sidibe, protagonista, e o debutanta in cinematografie si are toate sansele ca asta sa fi fost ultimul ei rol de amploare. Probabil nu e o actrita buna, dar e o alegere foarte potrivita, pentru un rol pe care foarte putina lume s-ar incumeta sa-l abordeze. Iar contrastul puternic dintre Precious si personalitatea pe care si-a mediatizat-o este un aspect interesant, chiar daca secundar.

Tot in contrast cu Precious e construita si Miss Rain, profesoara scolii alternative care devine halfway house pentru eroina filmului, ceea ce da personajului o candoare deosebita, si ii amplifica profunzimea cu un procedeu admirabil de simplu.

Mo'Nique, premiata cu Oscar pentru rolul mamei lui Precious, se remarca printr-un monolog latrat care rivalizeaza in numar de "fuck"-uri cu Casino-ul lui Scorseze. Ca densitate, nu cred sa aiba rival in cinematografie.

Pe undeva prin distributie e ratacita si Mariah Carey cu un rol care implica sa nu se ridice de pe scaun, sa pastreze o privire trista si compatimitoare a la Andreea Marin in perioada Surprizelor si in general sa nu prea se miste. Sunt rautacios, dar cred ca reprezinta adevarata masura a calitatilor actoricesti ale divei-balenuta.

Cam incoerent totul, dar asta e filmul. Puternic, greu de digerat ca osanza nefiarta pe stomacul gol, dar prea plat, prea liniar, prea unidimensional ca sa stea in aceeasi sala cu regizorul premiat pentru consacrarea unei dimensiuni in plus. Tragic, dar de un tragism mult peste masa critica. O poveste, oricat de trista, trebuie sa pastreze o doza de speranta suficient de mare incat sa-si tina publicul aproape de erou, sa-l pastreze capabil sa se bucure de inerentul final fericit. Precious: Based on the Novel Push by Sapphire omoara speranta cu prea multa hotarare pentru ca finalul fericit sa mai poata resuscita ceva din ea.

Razboiul ca boala

Michael Ondaatje - Obsesia lui Anil, Editura Polirom, Colectia Proza XXI, Iasi, 2002

Traducere de Liviu Bleoca dupa Michael Ondaatje - Anil's Ghost, 2000

Incep sa cred ca la Michael Ondaatje personajul principal nu e niciodata un om, ci mai mereu o stare. Poate e pe undeva normal, atat vreme cat Ondaatje spune ca fiecare carte a lui se naste de la o stare, de la o traire proprie. In Pacientul Englez am avut dragostea ca refugiu, In Pielea Unui Leu a avut in centru lupta, Divisadero e despre fuga si evadare, iar Obsesia lui Anil vorbeste in primul rand despre razboi. Ca un personaj care se respecta, starea nu e uniliniara. Ea are multe laturi si se dezvolta pe multe dimensiuni, iar cititorul o descopera treptat pe parcursul romanului. Restul personajelor cartii nu sunt altceva decat materia concreta in care starea, protagonista noastra, se manifesta, indivizii din cartile lui Ondaatje devenind astfel ipostaze, situatii. Bineinteles, caracterul fiecaruia dintre eroi este si el multilateral si complex, dar autorul nu isi urmareste personajele decat in masura in care ei ne releva cate ceva despre ideea centrala a cartii. Ramanem astfel cu niste indivizi incompleti, insuficient explicati, cu zone mari ale personalitatii lor dincolo de paginile pe care le parcurgem, iar in masura in care ni se par interesanti, nu putem decat sa speculam asupra trairilor, motivatiilor si optiunilor lor.

Ondaatje impleteste in cartile lui firele mai multor povesti, dar fara o structura definita, ci intr-un caleidoscop de fragmente, ca si cum ar pune intr-un singur pachet povestea fiecarui personaj, iar apoi ar folosi foile ca pe un pachet de carti de joc, amestecandu-le si imperechindu-le, ba chiar scotand unele dintre ele, pana cand rezulta un conglomerat epic care ignora complet desfasurarea cronologica, desfasurandu-se in schimb de-a lungul unui fir rosu care se constituie in singura constanta a povestirii: starea personajelor, aceea care devine protagonista prin omniprezenta.

Despre Obsesia lui Anil se pot spune multe, dar a-i reda trasatura definitorie este la fel de complicat ca a defini un sentiment. Tot ce se intampla este interioritate, dar accesul la ea se face doar prin interfata desfasurarii exterioare a faptelor, din fata careia toata lumea incearca sa se ascunda. Cu o astfel de problema se confrunta cititorul lui Ondaatje, care incearca diverse chei pentru a descifra ce se ascunde in fata lecturii, si ramane contrariat atunci cand nici una dintre ele nu se potriveste.

Synopsis-ul se compileaza usor: Anil Tissera este o singaleza fugita din Sri Lanka natala in occidentul plin de promisiuni la sfarsitul adolescentei. Dupa ce isi traieste dezamagirile tineretii in America, Anil se refugiaza in meseria de medic legist, care o aduce la un moment dat inapoi in Sri Lanka, cu scopul de a investiga pentru ONU modul in care sunt respectate drepturile omului intr-o Sri Lanka macinata de razboiul separationist al tamililor din nord, conflict care a aprins si miscari anti-guvernamentale in sud, aruncand toata tara intr-un razboi general care, asa cum spune nota preliminara, continua si astazi "intr-o alta forma".

Fidela teoriei ei cum ca "Un sat poate vorbi in numele mai multor sate. O victima poate vorbi in numele mai mulor victime.", Anil se concentreaza asupra investigarii unei singure morti, pornind de la un schelet, in care eroina noastra citeste ca intr-o carte. Aceasta investigatie imbraca romanul intr-o inselatoare haina de policier pentru ca, desi e fidel etapelor unei povesti politiste tipice, Ondaatje nu e catusi de putin interesat de rezultatul acestei anchete.

Insotind-o pe Anil de-a lungul aventurii in patria ei regasita doar material este arheologul Sarath, desemnat de guvern sa o asiste pe reprezentanta organizatiei internationale. Sarath este ghid si supraveghetor, protector si paznic, o alta fiinta care ascunde o drama personala in spatele aspectului protector/cerberic.

Razboiul civil este fundalul actiunii si starea naturala a cadrului in care se misca eroii nostrii. Ondaatje nu vorbeste despre mijloace, scopuri, idealuri sau parti beligerante, ci e interesat doar de drama, de incomensurabila tragedie a unui popor, alcatuita din suma tuturor tragediilor individuale. Guvern sau beligeranti, benefactori sau fugari, cu totii sunt atinsi de razboi, pentru ca razboiul e omniprezent. Scriitorul nu judeca si nu apara nici una din partile conflictului, iar cine incearca o interpretare biografica cade intr-o capcana: Michael Ondaatje e nascut intr-o comunitate mica si endogama de urmasi ai colonistilor europeni de dinainte de dominatia britanica. Nu are asadar afinitati tamile, nu simte lupta lor pentru libertate, dar nu arata nici vreo simpatie deosebita pentru majoritatea singaleza. Faptul ca e nascut in Sri Lanka pare a fi un simplu incident geografic in cazul lui, iar scriitorul pare sa fie familiar cu sentimentul de dezradacinare, de neapartenenta. Faptul ca a adoptat ca patrie Canada, un stat fara natiune, poate fi si el un bun indicator.

Urma specifica pe care o lasa cartea, aspectul ei general, este cel al ipostazierii conditiei umane intr-unul dintre cele mai urate aspecte ale ei, privit insa cu o detasare la care isi pierde nocivitatea si ramane doar o otrava a simturilor. Vedem mizeria, razboiul si moartea de aproape, dar plutim deasupra lor la o distanta unde nu ajung decat cele mai puternice mirosuri, invariabil urate. Ca cititori, ne sprijinim pe umerii personajelor, nu la fel de norocoase ca noi. Oamenii din carte incearca sa se plaseze in afara razboiului, dar nu reusesc mai mult decat o tentativa de detasare. Picioarele lor sunt inca afundate in razboi si in mizeriile lui, care formeaza mediul in care se misca eroii nostri, dar umerii lor sunt un suport bun pentru navigarea cititorului prin aceasta mlastina.

Aspectele care m-au atras pe mine cel mai mult sunt vreo trei. Primul lucru, conditia doctorilor, deveniti un bun pretios in timp de razboi. Toti doctorii sunt dezumanizati. In conditiile in care au de-a face cu sute de nou veniti in fiecare zi, docorii nu au alta optiune decat sa se dedice total meseriei lor sau s-o abandoneze. Cei care raman sunt complet scufundati in meseria lor, complet rupti de alte realitati sau de vreo forma de viata personala. Beligerantii ii trateaza pe doctori ca pe bunuri, nu ca pe persoane. Sunt furati, cautati, capturati, dar niciodata distrusi. In spatele acestei vieti alerte si goale, doctorii se pot ascunde fiecare de drama lui personala. Si, fie ca e vorba de dragostea fata de sotia fratelui sau de lipsa dragostei pentru propria sotie, fiecare doctor are una.

Mi-a placut apoi Palipana, un personaj incantator, intruparea traditiilor culturale orientale. Vagabond devenit savant, iar mai apoi savant devenit pustnic, Palipana este fascinant atat prin aceea ca reprezinta cel mai deplin spiritul tinutului din vremea in care acest tinut nu era parjolit de un razboi interminabil, dar si prin capacitatea lui de a aduce la viata vremuri apuse doar citind un semn dintr-o piatra, sau studiind un os sau un zid. Recreerea unor vremuri apuse este o tema recurenta a romanului si, chiar daca si restul eroilor se opresc asupra unor momente din trecutul lor in care ar vrea sa se scufunde, Palipana este singurul caruia aceasta scufundare in trecut ii vine natural. Foarte interesanta este perspectiva din care este privita aceasta recreere a trecutului. Atata timp cat Palipana a studiat si s-a bazat exclusiv pe dovezi stiintifice, renumele lui in lumea universitara a capatat o amploare pe care n-a conceput-o niciodata. Cand insa a facut pasul necesar dinspre descoperire si reconstructie, apeland invariabil la speculatie si la imaginatie, dar sprijinite solid pe vasta lui experienta, autoritatea lui academica s-a degradat brusc si ireversibil, stiinta fiind pesemne incapabila sa isi largeasca orizontul dincolo de propria-i suficienta. Toate astea nu-l impiedica pe Palipana ca, in timp ce corpul si stilul de viata i se degradeaza si coboara spre ancestralitate si primitivism, mintea lui sa se opreasca in perioadele de inflorire ale regatului srilankez din evul mediu, iar ochii care se inchid fata de lumina lumii acesteia se deschid in interior, spre lumi mult mai placute vederii, dominate de libertatea de a le altera pozitiv dupa plac, o libertate atat de absenta in realitatea in care ni se misca trupurile.

In sfarsit, al treilea lucru pe care il gasesc fascinant in acest roman este meseria lui Ananda, aceea de pictor de ochi. Desi reprezentant al unei paturi sociale care trece de obicei prin viata fara constiinta de sine, Ananda pare picat direct dintr-una din lumile create de Palipana, lumi care gravitau in jurul lucrurilor sfinte, in contrast cu absenta sacrului din momentul prezent. Ananda picteaza ochii statuilor lui Buddha, iar meseria lui cere nu doar pricepere, ci in primul rand har. Ondaatje ne delecteaza cu aproape doua pagini de descriere a ritualului pictarii ochilor de zeu, pagini de o valoare etnografica complet necaracteristica. Acesta este Ananda, un om patruns de sacru in oricare din epocile trecute, un taran refugiat in alcool dupa ce razboiul i-a furat sotia in vremurile in care il gasim noi. Ananda incheie cartea cu reconstituirea unei statui a lui Buddha distrusa de hoti de artefacte, capitol incarcat de simbolism si plasat intentionat in loc de epilog. Buddha cel nou, creat de mana priceputa a lui Ananda, si Buddha cel vechi, cu aspectul lui de ruina, recreat de mintea luminata a aceluiasi Ananda sunt doua mari constante, doi stalpi rasturnati care sprijina insula de cer, impiedicand-o sa se scufunde in malstinile transformate de razboi in gropi comune. Ritualul pictarii ochilor noului zeu, ultima scena din carte, este o incheiere optimista si plina de speranta, traditia care se transforma intr-un stalp al prezentului si care impiedica istoria sa se scufunde in timp.

Nici una dintre cartile lui Ondaatje nu scapa de confruntarea cu Pacientul Englez, cel mai bun roman al lui, despre care tind sa cred ca filmul lui Minghella i-a facut mai degraba un deserviciu popularizandu-l prin celuloid, dar denaturandu-i totodata continutul. Si pe buna dreptate: nici una din cartile lui nu se ridica la inaltimea Pacientului, in timp ce cititorii isi doresc, evident, sa retraiasca acele puternice emotii trezite de Almasy, Kip sau Caravaggio, dar vazute prin alte perechi de ochi.

Anil's Ghost este tot sub pacient, si chiar si sub In Pielea unui Leu intr-un top personal, dar are o curgere placuta, in ciuda vascozitatii substantei epice, si se contituie intr-un mod de a privi tragedia pe care nu cred sa-l mai poata exprima cineva in afara lui Ondaatje.

Extrase:

"Cand au dat foc satului, soldatii ne-au zis ca asa e legea si atunci m-am gandit ca legea inseamna dreptul armatei sa ne omoare."

"Avem nevoie de parinti cand suntem prea batrani."

"Era slab ca un animal ratacit, ca o idee."

"Doctorii salvau mai intai vieti, si apoi membre"

"Intorcea spatele oricui sustinea vreun razboi. Sau ideea propriei tari, ori sentimentul proprietatii, sau chiar drepturile personale. Cumva, toate acele ratiuni ajungeau in cele din urma in mainile unei puteri neglijente. Nu erai nici mai bun, nici mai rau decat dusmanul. Credea doar in mamele care dormeau lipite de copiii lor, in marea sexualitate a spiritului din ele, in sexualitatea grijii ca pruncii lor sa fie linistiti si in siguranta noaptea."

"Dupa acea zi, baia aceasta deveni parte a orarului zilnic, daca avea timp. Intotdeauna se gandea la ea inainte de culcare. ii sporea entuziasmul fata de ziua care urma. Baia."

"Vedeti, in zilele noatre, nici macar crucificarea nu mai constituie un caz suficient de grav..."

"A merge pe aceasta poteca era in sine un act de meditatie."

"Cine a putut trimite sa lupte un pusti de treisprezece ani si in numele carei cauze furioase? Pentru un lider batran? Pentru un drapel spalacit?"

"Jung a avut perfecta dreptate in legatura cu un aspect. Suntem locuiti de zei. Greseala este sa te identifici cu zeul care te locuieste."

"Ii adusesera o pereche de gemeni de noua luni, fiecare impuscati in palme si cate un glont in piciorul drept - deci nu era vorba de un accident, fusese o treaba intentionata si de la mica distanta, dupa care ii lasasera sa moara; mama fusese ucisa. [...] Te intrebai, ce au facut sa merite asa ceva, iar mai apoi, ce au facut sa supravietuiasca?"

"...inregistrau numele pacientilor si afectiunile de care sufereau. Cel mai des apareau muscaturile de sarpe, rabia cauzata de vulpi sau manguste, blocajele renale, encefalita, diabetul, tuberculoza si razboiul."