Traducere de Gheorghe Stefanov dupa editia Oxford University Press, 1988
Probabil ca cineva care citeste ceva despre o carte se asteapta sa dea peste o recenzie, o prezentare sau o dare de seama din care sa intelega cam in ce masura i-ar placea sa citeasca respectiva carte, eventual alaturi de cateva consideratii subiective. E foarte greu insa sa vorbesti despre Wittgenstein fara sa faci filosofie, cu atat mai mult despre gandirea lui Wittgenstein. Asa ca, desi Grayling spune ca aceasta este o carte adresata nespecialistilor, ne trece si prin formalismul lui Russell, si prin logica lui Frege, si prin rationalismul lui Descartes. Pentru ca pur si simplu, a intra direct in gandirea lui Wittgenstein este ca si cum ai chema pe cineva in podul casei fara a-i da acces la vreo scara (metafora scarii e imprumutata de la Wittgenstein). Asta nemaipunand la socoteala consideratiile lui Wittgenstein despre filosofia limbajului (practic, intreaga filosofie tarzie), care nu urmeaza cursul firesc al vreunui curent de gandire de pana la el si care se cer analizate in profunzime inainte de a capata coerenta.
Biografia lui Wittgenstein este tratata destul de expeditiv, cu toate ca dupa parerea mea ar fi cea mai potrivita introducere la filosofia lui Wittgenstein. Dar Grayling se grabeste spre scrieri, iar pana la sfarsitul cartii mi-a devenit clar ca face asta pentru a sustine ceea ce banuiesc a fi temeiul cartii: reducerea rolului care se acorda de obicei lui Wittgenstein in cadrul filosofiei secolului XX si punerea in context a importantei ideilor lui. Este, asadar, o abordare critica mai mult decat o opera de popularizare. Si, in timp ce nu simpatizez cu ideile lui Grayling, inteleg valoarea demersului lui. Si nu, nu este o scriere anti-Wittgenstein, pentru ca se respecta intocmai cononul filosofiei formale, in care sunt reliefate doar problemele si limitarile tezelor criticate, evitandu-se judecatile de valoare.
Acum, daca il interpretam pe Wittgenstein strict literar, am putea obtine imaginea unui autor care a scris o singura carte si si-a petrecut restul vietii straduindu-se sa o contrazica. Forta cu care Wittgenstein isi neaga Tractatusul genereaza poate tentatia intrebarii cand a avut Wittgenstein dreptate: este limbajul o structura monolitica si rigida, sau o multitudine de jocuri de limbaj? Cuvantul este denotare sau folosire? Ei bine, in timp ce acestea sunt intrebari deschise, nu cred ca se poate pune problema "dreptatii" sau "intaietatii" operei tarzii fata de Tractatus. Pur si simplu, cele doua au domenii de aplicabilitate diferite. Structura logica a limbajului se aseaza bine in interiorul unui joc de limbaj in timp ce univocitatea limbajului ca denotare se aseaza si ea destul de potrivit peste fragmentarul formelor de existenta. Lumea este totalitatea cazuistica a faptelor, dar cunoasterea nu poate cuprinde decat cazuri, iar la plenitutdinea unitara a lumii nu putem raspunde decat cu pulsiuni contingente.
Fiind filosofie si abordare critica, descrierea facuta de Grayling Tractatusului ar trebui si ea abordata critic, iar asta ar insemna un exercitiu filosofic de la care, din decenta, voi incerca sa ma abtin. O sa remarc doar ca principalul argument folosit impotriva lui Wittgenstein, atat cand e vorba de Tractatus cat si de filosofia tarzie, este inconsistenta premiselor. Practic, Grayling ii reproseaza lui Wittgenstein faptul ca isi lasa neexplicate axiomele. In timp ce e adevarat ca asta il plaseaza pe Wittgenstein intr-o paradigma si limiteaza aplicabilitatea ideilor lui, faptul nu afecteaza in nici o masura validitatea tezelor (evident, in cadrul paradigmei in care trebuiesc incadrate). De exemplu, cand diseca propozitia "Pisica este pe pres", Grayling spune ca "pisica" nu poate fi considerata obiect in sensul compozitiei atomare a lumii presupusa ca subinteleasa in Tractatus. Dar este evident ca "obiectele" in sensul in care Wittgenstein le numeste ca atare se raporteaza la planul de observatie si analiza in discutie, nicidecum la vreun fel de compozitie a lumii ca in teoria monadelor a lui Leibnitz (de altfel cred ca Wittgenstein nici n-are recunoaste unitatea materiala a lumii, care este presupozitia fundamentala a Monadologiei).
De ce mai apoi, mi se pare ca incearca sa induca Grayling, Wittgenstein nu si-a structurat filosofia tarzie in forma unui sistem? Un asemenea demers ar fi relevat fara indoiala insuficientele teoriei limbajului ca folosire. Mi se pare ca si aici raspunsul e relativ la indemana. Wittgenstein trebuie sa-si fi dat si singur seama de problemele ridicate de acest fel de a interpreta limbajul, si probabil ca tentativele de clarificare a acestora au fost cele care l-au impiedicat si sa isi structureze gandirea, dar si sa mai publice ceva. Dar respingerea posibilitatii unei forme unitare de cunoastere este o consecinta foarte valoroasa a insuficientei filosofiei limbajului comun, iar Wittgenstein a fost mai curajos decat cei mai multi dintre filosofi in a trasa cu forta si claritate limitele posibilitatilor cunoasterii.
La fel, Wittgenstein este destul de clar si despre propriul fel de a scrie: "Cand gandesc pentru mine, fara sa fiu fortat sa scriu o carte, eu sar in jurul temei; acesta este singurul fel de gandire natural pentru mine. Este un chin sa fiu fortat a gandi in mod liniar."
Eh, si dupa cum banuiam, m-am departat usor-usor de cartea lui Grayling si m-am transformat intr-un apologet al lui Wittgenstein. Asta poate si pentru ca Grayling isi precizeaza cu claritate teza abia in incheiere, dar - evident - in principal pentru ca apropierea mea de Wittgenstein are baze emotionale, nicidecum intelectuale.
Inchei cu citatele. Pana la urma, consider ca satisfactia estetica pe care ne-o da filosofia este cel putin la fel de valoroasa ca cea intelectuala.
23: "Tractatusul este lucrarea unui geniu, dar altminteri satisface cerintele pentru un doctorat in filosofie." (G.E. Moore)
33: "Propozitiile mele explica lucrurile in asa fel incat cel care ma intelege le recunoaste la sfarsit ca absurde, daca prin intermediul acestora - pe baza lor - a reusit sa le depaseasca.(El trebuie, ca sa spunem asa, sa arunce scara pe care s-a urcat)" (Tractatus Logico-philosophicus, 6.54)
65: "starile de lucruri care exista stabilesc care stari de lucruri nu exista. [...] De vreme ce, in acest mod, felul in care sunt lucrurile determina felul in care ele nu sunt, realitatea ca intreg este totalitatea starilor de lucru existente, impreuna cu tot ceea ce existenta lor exclude ca non-existent."
78: "Filosofia nu este un corp doctrinar, ci o activitate." (Tractatus Logico-philosophicus, 4.112)
84: "Cum sunt lucrurile in lume este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arata in lume."(Tractatus Logico-philosophicus, 6.432)
147: "cand invatam cum sa folosim cuvantul 'durere' invatam de fapt practica experimentarii recunoasterii si vorbirii despre durere."
150: "faptul ca cineva spune 'ma doare' este o manifestare a durerii sale; nu este un semn exterior pentru altceva care are loc pe dinauntru, ci este in sine o parte din comportamentul sau pentru durere."
154: "putem sa cunoastem doar lucrurile de care are sens sa ne indoim"
176: "daca e sa vorbim de 'alte forme de viata', trebuie sa fim in stare sa le recunoastem ca atare."
