I and I

Press coverage

2012-02-02T04:06:00.000+02:00

A fi profesionist in Londra (I): Management, Consultanta si Antreprenoriat, 2012-02-01, Pitcher & Piano, London, United Kingdom

Am ajuns la Pitcher & Piano puţin după 6jumate. Diana şi Irina erau deja acolo, şi nu mai era mare lucru de făcut.Diana s-a ocupat impecabil de organizare. Aşa că până după 7, când au început săvină participanţii, am putut să studiem puţin localul.

Pitcher & Piano e o crâşmă în apropierede Holborn, pe Kingsway spre Strand. La ora la care am ajuns noi era plin deindivizi in costume, genul cu joburi in City, oameni despre care îmi place să-miimaginez că sunt atât de căsătoriţi cu munca lor pentru companii obsedate deprofit încât preferă să-şi piardă orele libere făcînd networking cu colegii maidegrabă decât să se întoarcă acasă. Viaţa lor personală este o spoială lipsitade conţinut, iar rata divorţurilor în Europa occidentală bate la 50%. Vedeţi ce-amfăcut aici? Aceasta se cheamă o prejudecată. Prejudecaţile sunt foarte utilepentru că iţi economisesc timpul pe care l-ai pierde cu a înţelege cum staulucrurile de fapt.

Locul se vrea select, ca pentru oameni carecâştigă bine, ca să poată să justifice preţurile mari. Arată rezonabil, se vedecă a fost gândit ca un salon victorian. Mi-au placut în special candelabrelemari, cu multă sticlă. Dar nu prea are identitate. Nici pian.

Odata ce a inceput să apară lumea mi-am datseama că nu mi-am facut suficient temele şi că ştiu prea puţine desprevorbitori, cei care urmau să fie vedetele serii. Din fericire structura întalniriia fost de aşa natură încât i-a făcut să vorbească despre ei inşişi, aşa căcercetarea s-a făcut in situ.

Mi-am dat seama de câteva lucruri pe care nule-am avut şi care în opinia mea ar face acest gen de evenimente maiproductive:

O foaieprintată cu descrierea întâlnirii şi cu lista de participanţi, pentru nepregătiţica mine;
Un desfăşurătorşi o structură clar definită. Chiar dacă o vrem informală, lucrurile asteafluidizează mult interacţiunea intre cca. 15-20 de oameni care nu prea secunosc între ei;
Un micfond de protocol, pentru a cărui necesitate am tot mai multe argumente. Rămânla părerea că cele 5 lire ar trebui să fie taxă de participare, nu depozit;
O minimăamplificare (laptop, microfon de 10 lire si boxe de 20) care să ne permită săvorbim natural şi să mai bruieze din intervenţiile inoportune ale sălii. Ah,nici înregistrări n-ar strica.

Cred că mai sunt. Dar pentru toate acesteminuscule neajunsuri, Diana a compensat cu vârf şi îndesat, improvizând cea maimare parte din etapele necesare la o conferinta serioasă. Mi-a plăcut inspecial fermitatea unora din interventii, semn al unei moderări foarte bune,mai bună decat la evenimente de amploare mult mai mare.

Celor doi vorbitori li se cuvin foarte multemulţumiri că şi-au dat acceptul pentru o astfel de iniţiativă. De la ambii suntfoarte multe de invăţat. Mi-a plăcut complementaritatea poveştilor lor de viaţă.Interesele mele in memetică şi teoria mitului m-au făcut să-mi placă foartetare metafora vulturului rătăcit printre găini pe care ne-a dat-o Ioan. Aş fivrut să aud mult mai multe lucruri de la Adina, dar am fost bulversat de modulsuccint în care mi-a răsturnat paradigma în care priveam consultanţa. „Analize”mi-a spus. „Asta facem, analize.” De la cultură organizaţională şi studiisociale a trebuit să mă mut tocmai hăt, la cibernetică şi statistică. Am şiuitat de cartea ei. Noroc c-a promis că mai vine. 01:41

Rowanne

2012-02-01T19:10:00.002+02:00

Rowanne e colega cumine. Numele asta – Rowanne – mi-a placut de cand l-am auzit. Suna foarteautentic englezeste, suna ca un nume popular candva in epoca pre-romana.Dintr-o limba nascuta aici, in locurile astea, dinainte ca limbile locului safie alterate de tot soiul de invazii (germanici, romani, vikingi etc.) Probabilca nu e asa.

Wikipedia spune caRowanne e femininul lui Rowan, care ar deriva dintr-o radacina proto-germanicaa cuvantului care inseamna „rosu”. Trebuie deci sa fi fost destul de popularinainte de invazia normanda, exista acel tip de englez autentic pe care il maivezi si acum pe strada si care iti lasa intr-adevar impresia de „roscovan”.Ceea ce englezi numesc „ginger”. Paul Scholes sau Rupert Grint.

Rowanne nu e asa.Rowanne e satena si pitica. Si tine cu Chelsea. Am aflat asta la un moment datcand tot incercam sa trag de limba oamenii din jur despre fotbal. Nu mai stiucine a fost, dar cred ca a incercat sa scape de mine cand a zis „Uite, vezi caRowanne tine cu Chelsea”

Iar dupa ce mi-aconfirmat, gura mea mare a intrat putin in rol:

„N-o sa ne intelegem, nu-i asa?” amintrebat-o.

„De ce, care e echipa ta?” „ManchesterUnited”

„Ufff,cred ca e in regula. Mama tine cu Manchester United, stiu sa te tolerez.”

„E din Manchester?” „Da, mama e dinManchester”

Rowanne e din Londra. „Born and bred”, cumspune ea, si „blocata aici pentru totdeauna”. „E un loc bun in care sa fiiblocat pentru totdeauna”, i-am spus. Sunt multe lucruri la ea care miros aautentic.

La un moment dat aintrat la noi in crasma un domn care, dupa spusele lui, vine aici din 1977.Avea un fular cu Spurs, la doua zile dupa ce Spurs a batut pe Watford cu 1-0 inFA Cup. Am fost putin mirat.

„A jucat Spurs azi?” il intreb.

„Nu, am jucat acum doua zile. Am batut, in FACup. 1-0. I-am batut pe W... Wim... W...” „Watford?” „Da, da, Watford”

„Da, stiam de meci. Am fost mirat sa vadfularul”

„Ah, pai eu ma duc des pe White Hart Lane.Iar azi era frig pur si simplu, asa ca am luat fularul.”

Logica de fier. Cum de nu m-oi fi gandit? Darce, credea ca scapa asa usor?

„Si ce parere ai, ramane Harry si sezonulviitor daca i se ofera nationala?”

„Sper sa ramana. Avem nevoie de el. Dacaprindem Champions League, trebuie sa ramana.”

„Ei, Spurs o sa termine pe 3.” „Ufff, asa e.Pusesem 20 de lire ca luam campionatul, si daca nu pierdeam la City... Aveamcota 50:1”

Rowanne, care trebuia sa-l serveasca, aintervenit si ea: „Despre cine e vorba?” „Spurs” „Ah, tata tine cu Spurs.”

„La dracu’, Rowanne” mi-am spus in gand, „infamilia ta exista cate un suporter al fiecare echipe?”

„Si tu?” a intrebat-o fanul Spurs. „Eu tin cuChelsea. Tin cu Chelsea pentru ca pe la 7 ani trebuia sa aleg o echipa.Si m-am dus la tata si i-am spus ca am hotarat sa tin cu Arsenal. La care elm-a intrebat ‚Pai si unde o sa stai?’, asa ca a trebuit sa aleg Chelsea.”

Cred ca de fapt lui Rowanne nu-i prea pasacum sta treaba cu fotbalul. Nu-i prea pasa ca sunt suporter United, sau ce faceChelsea. Mie mi se pare ca Rowanne merge de minune sa inlocuiasca „Suzanne” dinmelodia omonima a lui Cohen. Numai ca Rowanne nu e pe jumatate nebuna. Rowannee foarte normala. Vrea sa castige un milion de lire la loto, sa-si cumperecasa. 17:07

Lectii si comunitati

2012-01-31T16:55:00.000+02:00

Astă vară, la Femeipe Mătăsari, venise un camion cu gheaţă. Gheaţă care trebuia transportată calede câteva sute de metri, de unde nu se mai putea intra pe stradă, pana lafrigidere. Imediat s-a creat mare agitaţie. „Haideţi să transportăm gheaţa! Haideţisă transportăm gheaţa!”, toată lumea părea mobilizată, transportul gheţiidevenise principala atracţie a străzii şi preocuparea tuturor. Din câte îmiamintesc, era o cantitate relativ mică de gheaţă, aşa că m-am dus la Iulian si i-amspus:

„Iulian, e destul depuţină gheaţă. Putem să mergem 3-4 oameni seriosi, durează mai puţin si se facemai organizat”

„Nu, e mai importantsa participe toata lumea” îmi spune el. Am rămas blocat. A fost ca un soi deepifanie, o străfulgerare. Am inţeles dintr-o dată o grămadă de lucruri. Şim-am băgat in coloana formată din câteva zeci de oameni şi întinsă pe câtevasute de metri care a trecut pungile de gheaţă din mână în mână cu multă gălăgiedar, foarte important, cu multă veselie. Mi-am dat seama că uneori e maiimportant să creezi anumite sinergii decât sa bifezi pur şi simplu o realizaretehnică. Mi-am dat seama că nu transportul gheţii era adevarată miză, cicolaborarea. E un fapt prea mărunt ca să se transforme în vreo mare lecţie deviaţă, dar la nivelul la care l-am receptat eu chiar a însemnat mult. Mi-am datseama şi de ce Iulian are atât de mult succes în a coagula comunităţi, iar euatât de puţin. Doar una din lecţiile pe care le-am învăţat de la el.

Sâmbătă, Andrei şiDiana discutau despre ceva. Nu mai ţin minte exact ce, parcă o chestie legatăde construirea unei platforme online, ceva cu mentori, ONG-uri şi comunităţi. Îmipare rau că nu-mi amintesc mai multe detalii, ar fi ajutat povestea. Dar îmiamintesc cu multă claritate o replică a Dianei:

„Da, dar eu aş vreaca ăsta sa fie produsul unei comunitati, nu să muncească doar câţiva oameni şisă vină cu el gata facut”

E fix aceeaşiatitudine. Participaţionism, angajare şi consolidarea comunităţilor ca scopuri însine. N-am gândit niciodată aşa, dar îmi dau seama că e unul din cele mainobile feluri în care te poţi pune în slujba celorlalţi. („nobil” referindu-seaici la valoarea morală a faptei)

Iar de la Diana am învăţatgrozav de multe, dar probabil că asta e lecţia cea mai importantă. Pasiunea cucare face orice e legat în vreun fel de comunicare, comunitate, de a aduceoameni împreuna. Felul în care incepe să funcţioneze de fiecare dată când audecă cineva, oricine, are nevoie de ceva, orice.

Capacitatea de a-şipăstra verva şi entuziasmul indiferent de reacţii, de lipsa lor sau de obstacolelede pe traseu. Nu prea îmi dau seama cam ce te-ar putea opri din a-ţi atingeobiectivele când eşti atât de motivat.

Ştiu ca e uşor pateticşi poate puţin îngroşat ce am facut aici şi ştiu c-o să-i stânjenesc peprietenii mei. E o responsabilitate destul de mare care vine la pachet cu mândriape care-o resimţi când eşti transformat în model, în exemplu pozitiv. Dar egreu şi să te raportezi de pe picior de egalitate la oameni de la care ai invăţatatât de multe. Iar eu mă simt tare norocos să pot să-i numesc prieteni ai mei,un noroc total nemeritat. Mă simt ca şi cum aş fi aşezat la baza unui munte, contemplându-icu admiraţie vârful, în timp ce oameni din jurul meu au renunţat la minunataprivelişte a vârfului pentru un urcuş greu şi plin de obstacole. Dar privelişteade acolo de sus e mult mai frumoasă. 14:11

Otrava

2012-01-31T00:40:00.003+02:00

„Unde muncesti azi?”ma intreaba Dylan.

„Habar n-am” „Nu sestie niciodata, nu-i asa?” „Incerc sa-mi dau seama de sistem. Majoritateaoamenilor par sa stie ce se intampla”

„Nimeni nu stie,stai linistit. Managerii fac programul. Unde ne pun ei, acolo ne ducem. Adica,ideea e ca managerii incearca sa fie cat mai cinstit cu putinta...”

Intr-una din primeleduminici petrecute aici (prima sau a doua), am fost la o biserica, cea maiapropiata biserica. St Paul’s nu-stiu-cum, la cativa pasi de unde stau. Pe aicitoaate bisericile au bucatarie si cafenea si se obisnuieste ca dupa slujba sase stea la un ceai/cafea si-o socializare in cafenea. Ca figura noua intr-oparohie mica, m-au luat mai multi la intrebari. Si discutand despre obisnuitelebanalitati (vremea, criza), am surprins urmatoarea fraza:

„E foarte nasolacum. Nu mai sunt bani deloc, locuri de munca sunt putine si nimeni nu preastie ce e de facut. Adica, sunt sigur ca guvernul incearca sa faca lucrurilecat mai bine...”

Saptamanile trecutea fost un mare scandal in oras datorita initiativei unui consilier dinWestminster (districtul central al Londrei) de a institui o asa numita „taxa peviata de noapte”, adica seara si in weekend masinile care parcheaza inWestminster sa fie taxate cu 4.80 lire/ora, in plus fata de taxa de aglomeratiede 12 lire/zi. Masura a fost intampinata cu multa ostilitate in primul rand desocietatea civila, dar si de politicieni. Consilierul care a propus masurafacea parte din partidul de opozitie, iar cei de la putere (inca nu le-aminvatat numele) s-au opus cu vehementa. Dar au fost foarte multe voci si inpropriu-i partid care au spus ca masura trebuie cumpanita mai indelung.

O chestie ca asta,cand un adversar politic face o asemenea propunere, e aur pentru a castigacapital electoral. Boris Johnson, primarul Londrei, care face parte dinpartidul la putere (cred ca liberal-democratii) a intervenit si el, opunandu-semasurii.

Acum vreo douasaptamani, Colin Barrow, initiatorul proiectului, si-a depus demisia, iarproiectul de taxare a parcarii pe timp de noapte si in weekend a fost imediatabandonat.

Declaratia lui BorisJohnson (din alt partid, retineti) a fost ceva de genul: „Desi am avutdivergentele noastre, imi pare rau sa-l vad pe Colin demisionand. A servit bineorasul.”

Ulterior, au iesitla iveala si niste dedesupturi ale afacerii. Se pare ca dl. Johnson, primarulLondrei, ii oferise lui Colin Barrow un targ: contractarea unei firme de auditcare sa faca un studiu de impact al masurii, iar apoi proiectul sa fieabandonat fara publicitate negativa in presa si Colin Barrow sa iasa cureputatia intacta.

Acum, incerc satranspun aceste povestioare in Romania. Nu stiu ce personaje sa folosesc.Chiliman care sa-l traga de maneca pe Oprescu si sa-i spuna: „Bai Sorine, haisa incercam sa vedem daca exista vreo alternativa rezonabila ladaramatul halii Matache inainte sa aducem buldozerele, ONG-urile si presa?”

Pe cei care ies instrada la Universitate discutand intre ei la modul: „Bai, si eu sunt convins caguvernul incearca din rasputeri sa faca treaba sa mearga, dar e contextuleconomic mondial foarte nasol.”?

Functionarele lastat de varsta a doua care isi petrec orele de program jucand Solitairegandind: „Vad ca pe sefii mei ii intereseaza sa mearga treaba cat mai bine, asaca nu-mi ramane altceva de facut decat sa ma intereseze si pe mine acelasilucru”?

Traim in Romania siuneori mai si avem tara pe care-o meritam. 22:01

Trophaeum Traiani

2012-01-29T16:54:00.002+02:00

Despre statuia luiTraian asadar. Dispusa chiar la iesirea de la statia de metrou Tower Hill, labaza restului din zidul roman, statuia incepe sa se vada pe masura ce coboriscarile spre sosea. Pe ea scrie ca e facuta la inceputul secolului doi si ca eo replica a statuii de la Roma. Exista mai multe semne de intrebare aici, careau probabil raspuns cunoscut, dar pentru care trebuie sa caut un istoric. Inprimul rand, se spune „Statue believed to be of the Roman emperor Trajan”. Dacae o replica a celei de la Roma, inseamna ca nu avem certitudinea ca cea de laRoma ar fi a lui Traian? Brosurile turistice, spre deosebire de soclu, aucertitudini, si afirma ca este fara urma de indoiala statuia lui Traian. Apoi,daca e o replica, ma intreb care era procedeul prin care se faceau asemeneareplici la inceputul secolului doi. Oare aveau matrici pentru turnat bronzul?Nu pare imposibil, avand in vedere eforturile imense care se investeau inantichitate in intreprinderi complet lipsite de scopuri practice.

Cand am vazut-oprima data, dupa foarte multi ani petrecuti cu manuale de istorie care o aveaupe coperta, am recunoscut-o imediat. Dar am fost foarte surprins sa vad ostatuie a lui Traian in Londra, asa ca am avut nevoie de confirmarea placuteide pe soclu ca acela e intr-adevar Traian. Apoi, m-am umplut cu un sentiment demandrie care iata, supravietuieste intact si acum, dupa 3 saptamani.

E interesant deinvestigat mandria asta. Cumva, simt ca prin Traian exista o legatura intremine si locurile astea. Dar ce fel de legatura? In ce masura sunt eu urmas allui Traian? In ce masura ne putem noi, romanii, pretinde o filiatie romana?Avem, e clar, elemente culturale latine importante, dar e posibil ca aceastaabsorbtie culturala sa fi fost facuta doar pentru functionalitatea ei, doarpentru ca structurile culturale si administrative romane erau mai bune decatcele indigene. In tot cazul, dupa parerea mea, intelegerea interactiunii dintretriburile tracice de la nord de Dunare si romani este in constiinta colectivaromaneasca destul de naiva (la nivelul baladelor populare de genul Traian siDochia) si alterata de interesele in slujba carora a fost pusa cercetarea(unire teritoriala in secolele XVII-XIX, identitate nationala incepand cu 1848,justificarea politicilor actuale in secolul XX). La fel de posibil e si sa ficitit eu ce nu trebuie, si poate ca V. Parvan sau N. Iorga infatiseaza incercetarile lor un tablou cu totul diferit fata de cel asimilat de istoria dinmanuale.

Apoi, elementulbarbar este cel putin la fel de important dupa parerea mea in formarea poporuluiroman. Si mai am si convingerea ca pentru actuala stare de fapt sociala sigeo-politica este absolut irelevant orice s-a intamplat cu mai mult de 3generatii in urma. Adica vreo 150 de ani, mai mult sau mai putin.

Pe de alta parte, celegatura are Traian cu locurile astea, si ce cauta statuia lui in Londra?Romanii au fondat orasul Londinium in 43, in timpul imparatului Claudius, celmai important eveniment din istoria antica – invazia reginei Boudica – a avutloc in timpul lui Nero, si tocmai domnia lui Traian (98-117) e sarita deistoria Londrei ca o mare pata alba. Constructia London Wall a fost inceputa in90, iar inceputul dezvoltarii urbane in zona e legat mai degraba de Hadrian,urmasul lui Traian, ale carui interese in Britannia au fost mult mai mari decatcele ale predecesorului lui, habar n-am de ce. Traian a pastorit peste maximaintindere geografica a imperiului, e adevarat, dar interesele lui au fostlegate mai mult de extinderea spre est (la nord de Dunare spre Marea Neagra siin orientul mijlociu – Siria). Poate pur si simplu Marcus Ulpius Nerva Traianuse un castigator la loteria istoriei.

Degetul lui Augustus si degetul meu, pentru comparatie

Despre statuie simtca as avea multe de spus, dar se pare ca nu prea e cazul. Poate pentru caaprecierea e in primul rand estetica, iar asta e o experienta eminamentesubiectiva. Percep cumva si valoarea documentara a statuii, dar nu prea sunt inmasura s-o inteleg. Imi place ca e la o scara de aproximativ 1:1, sau un 1:1inflorit. Adica Traian asta e, cred, doar putin mai mare decat originalul incarne si oase. Suficient de mare incat sa impuna respect si suficient de micincat sa poata fi pedepsit orice individ care indrazneste sa puna la indoialaidentitatea in dimensiune dintre statuie si augustul imparat. 14:47

Metafilm

2012-01-29T05:15:00.002+02:00

Death Proof (USA, 2007), regia: Quentin Tarantino

De cele mai multori, un regizor nu prea reuseste sa se desprinda de anumite tipare, de anumite asa-zise„marci regizorale”, de trasaturi care apar si reapar in toate filmele lui sicare te fac sa-l recunosti indiferent de subiectul abordat.

La Tarantino tiparele astea sunt mai vizibile, mult mai vizibile decat alti regizori, dar spre deosebire de cei maimulti dintre ei, nu numai ca se mandreste cu asta, dar iti baga lucrul asta inochi atat de tare incat la un moment dat filmul nu mai este despre propriulsubiect, ci despre Tarantino. Evident,dupa ce a dat lovitura cu Reservoir Dogssi Pulp Fiction, nimeni nu mai indrazneste sa ii aduca vreo obiectie sau sa-irefuze vreun buget. Mai ales ca Tarantino se vinde. Dar gagiul are momente incare devine atat de autoreferential incat ca sa intelegi filmele lui ai nevoiede o brosura cu explicatii, ca la muzeu.

Cam asta se intamplain Death Proof, un film care este despre Tarantino de la cap la coada si desprenu mare lucru in rest. Adica, de exemplu, omului ii plac filmele din anii `70.E destul de evident, o spune si el, si nu e nevoie de un geniu sa-si dea seamaca, avand 7 ani in 1970, gustul lui Tarantino pentru filme a fost format indeceniul 8.

Filmele lui suntsuspendate intr-o contemporaneitate ambigua temporal, dar substantainspirationala a lui Tarantino, intregul lui continut creativ, e blocatiremediabil in anii `70. „Bet you’re a big Lee Marvin fan, aren’t you? Me too,I love the guy” spune Vic Vega in Reservoir Dogs, dar astea sunt cuvintele luiTarantino. Pentru ca toate personajele lui vorbesc ca el. Inglorious Basterds eun remake al lui Dirty Dozen. Numai ca daca oamenii lui Lee Marvin sunt foarteseriosi, iar Dirty Dozen vrea sa fie strict un film de razboi si un film despreeroi, Tarantino nu face altceva decat sa se prosteasca. Totul are dimensiunicaricaturale, iar filmele lui nu sunt despre lucruri, ci despre alte filme.

Death Proof este unremake al lui Tarantino dupa Vanishing Point (1971), nu se ascunde asta nici unmoment. Personajele din partea a doua vorbesc mult despre filmul asta, chit canu erau nascute cand s-a lansat. Iar masina pe care o conduce gasca celor 3fete din partea a doua este cu siguranta visul implinit al unui copil caretrebuie sa se fi uitat cu mult jind la Dodge-ul Challenger de 400 de cai dinVanishing Point.

E un film cu multegagici, in care femeile sunt folosite, se expun si se vad pe ele insele strictca obiecte sexuale. Evident ca in realitate femeile nu vorbesc si nu secomporta asa. Dar aici femeile vorbesc ca Tarantino si se comporta cum ar vreaTarantino sa se comporte.

Post-procesareaarunca in aer absolut toata canoanele editarii: nici un fel de preocupare pentruracorduri intre scene, taieturi in mijlocul cadrului, obiecte care dispar pursi simplu din imagine, sarituri bruste si nemotivate in nici un fel de laalb-negru la color. Filmul este zgariat sa ii dea un aspect retro, fara ca astasa serveasca in vreun fel povestea. Pur si simplu, Tarantino isi face propriullui Vanishing Point, numai ca asa cum l-ar fi facut el. Cu multe gagici, cuomoruri, cu picioare care zboara prin aer si aterizeaza in mijlocul strazii.

Si imi imaginez ca amai fost o idee coapta de mintea lui imbuibata cu referinte cinematografice deacum 40 de ani: daca am facut Dodge-ul Challenger din Vanishing Point, oare cemasina ar putea s-o bata pe asta? Ar trebui, evident, sa fie o masina si maismechera. O masina in care sa nu poti sa mori. Death proof. Doar o astfel demasina ar putea omori Challenger-ul. Deci masina asta trebuie sa aiba unschelet pe capota, sa arate ca e cea mai smechera. Whoaaa, dar cine ar putea saconduca o asemenea masina? Ah, pai asta e simplu. Daca e vorba de o bataieintre masini, ii lasam pe cascadori sa conduca, normal. 03:08

The Wall Walk

2012-01-28T04:56:00.002+02:00

Ieri ma plangeam caunele zile sunt atat de plate si de nespectaculoase incat imi e greu sa umplu opagina cu povestea lor. Altele insa, sunt atat de pline si de interesante incatas umple o gramada de pagini cu toate maruntisurile si toate detaliile caremi-au atras atentia. Bineinteles, cand e vorba de un proiect cat de cat deanvergura, care cere un pic de coordonare de la o zi la alta, interesul meuscade brusc si ma lovesc de aceeasi lipsa de motivare care ma mai tine cat decat in frau de la a da drumul tuturor nebuniilor pe care le am in cap.

Dar consider ca e oidee buna ca in zilele in care n-am nimic de spus sa ma intorc la cele care-simerita singure cate un volum si sa mai pun caramizi. Asta e un joc in care noifacem regulile.

Ziua de astazi,asadar, a fost una tare spectaculoasa. Incep incet si-o sa ma opresc brusc.Mi-am propus sa fac The London Wall Walk, o plimbare de-a lungul zidului pecare romanii l-au ridicat in jurul cetatii Londinium la sfarsitul secolului IIAD si care a fost granita oficiala a orasului pana la jumatatea secolului 17.Traditia urbanistica etrusca, preluata de romani, spunea ca un oras trebuieconstruit pe suprafata cuprinsa intre fasiile desprinse dintr-o piele de bou,si in aceasta traditie a fost fondata Roma, dar nu stiu daca in cazulLondiniumului s-a respectat ceva, iar placutele explicative pe care le-am gasitnu fac nici o trimitere la asta. Daca s-ar respecta, atunci din pielea bouluisacrificat la fondarea orasului s-au scos curele care totalizeaza o lungime deaproape 5 km, cuprinzand pe 3 laturi o suprafata de 130 de hectare. A patralatura e hotarul natural de sud, raul Tamisa peste care romanii au construitprimul pod cu putin inainte de infiintarea orasului.

Zidul incepe laTower Hill, foarte probabil prelungind un fort care se afla pe locul actualuluiTurn al Londrei. Semnele sunt evidente in apropiere, terasarea terenului de lacapatul de nord al Tower Bridge lasa loc suficient pentru un fort si e oindicatie clara ca initial aici s-a construit o structura care sa reprezintecapul de pod al Romei la nord de Tamisa. Tot la Tower Hill se afla una din celemai bine conservate portiuni ale zidului, o bucatica pe care prima data cand amvazut-o am banuit-o a fi parte a fortificatiilor romane, dar n-am gasit nici oplacuta explicativa si am amanat explorarea pentru alta data. Care s-a nimerita fi azi.

Riguros, The WallWalk incepe chiar de la baza Turnului Londrei, prima placuta fiind amplasatadeasupra unui fost bastion de aparare care, desi e foarte probabil sa fi fostamplasat pe ramasitele vreunei foste constructii romane, pare mai degrabamedieval, dupa topografie si dupa executie. De acolo se pleaca printr-un pasaj dinspreSt. Katherine’s docks, pe sub Tower Hill, spre bucatica bine conservata de maisus, care pleaca din apropierea soselei si se opreste in Pepys Bar.

Bucata asta are cam25 de metri lungime, aproximativ 2 metri latime, si in ea se pot observa foartebine tehnicile de constructie romane. Materialul de baza este piatra, lipita cufaimosul ciment roman despre care am aflat astazi ca era facut cu cenusavulcanica. Un substituent bun pentru produsele de cocserie. La intervaleregulate, pe zid se observa brauri drepte de caramida arsa avand probabil rolulde a nivela constructia, si poate si ca un soi de armatura, desi e clar carezistenta zidului e data de piatra.

Pe partea de nord afragmentului, cea mai circulata, zidul este acoperit de un strat negru de gunoiindustrial, rezultatul unei poluari de peste 4 secole. In rest, zidul isipastreaza culoarea naturala si e surprinzator de bine conservat, mai ales dacaluam in considerare toate evenimentele care trebuie sa se fi petrecut aici,avand in vedere importanta strategica a locului.

La baza zidului e oreplica a celebrei statui a lui Traian de la Roma, dar deespre ea voi vorbiprobabil alta data. 02:48

Miranda Young

2012-01-27T01:35:00.000+02:00

Dupa ce mi-am datseama ca nu ma pot rataci in Londra, am inceput sa haladuiesc cu mult curajprin oras. Cand am mult timp de omorat si nici o destinatie prea clara, mergpur si simplu inainte, si fac stanga sau dreapta doar daca vad ceva ce-miplace. Sau daca-mi place pur si simplu strada. Daca am de ales intre mai multedirectii, prioritate are intotdeauna strada pe care n-am mai fost. Sau pe caream fost de cele mai putine ori.

Beleaua apare inmomentul in care, culisand intre doua puncte de pe harta, ajungi sa acoperi camtoate directiile posibile. Nu e ceva rau in sine, explorarea nu e neaparat ovirtute asa cum nici rutina nu are vreun continut axiologic aprioric. Darastazi, cand am plecat in sus pe Old Park Lane (singura directie in care nu maifusesem) si in 40 de minute (cu tot cu schimbat directii aiurea, cascat ochiisi facut poze) am ajuns la Euston pe un drum pe care il cunosteam, mi s-a facutputin frica.

Mi-am propus, candam hotarat sa plec la Londra, sa scriu cate o pagina de MS Word pe zi,indiferent cu ce. Exercitiu creativ. Rutinare a degetelor, incercare de a leface sa tina pasul cu fluxul ideilor. Pana acum, dupa aproape doua luni, n-amreusit o pagina pe zi, dar MS Word imi spune ca am 57 de pagini intre 11noiembrie si 26 ianuarie, ceea ce e destul de in regula.

Ah, trebuie sa nufie nici mai mult nici mai putin de o pagina, sa invat sa-mi si organizezideile, sa ma adaptez la oarecare rigori de redactare. Am ezitat ceva lainceput, dar relativ repede, dupa doar cateva zile, m-am hotarat sa le urc sipe blog. Imi imaginam ca o sa strice calitatea... hai sa nu spunem „calitate”.Imi imaginam ca o sa "slabeasca brandul", ca o deturneze destinatia blogului meu.Ceea ce s-a cam intamplat, dar traficul a crescut. E oarecum natural, traficulil aduce mai degraba frecventa postarilor decat continutul lor.

Candva pe lajumatatea lunii asteia, am hotarat ca la sfarsitul anului sa incerc sa pun capla cap aceste pagini aproape zilnice si sa vad daca reusesc sa scot din eleceva publicabil sub forma de carte. O sa fie greu, pentru ca o carte are nevoiede un fir epic, iar paginile mele curg foarte dezlanat si nu duc nicaieri.Vedem peste un an.

Si totusi am descoperit catevalucruri noi azi. O bulina care imi spunea ca in casa aceea a locuit Thomas Young,un cercetator despre care am citit recent ca a descoperit, in paralel cuHelmholtz, cele trei culori principale percepute de retina (compunerea RGB aculorilor). Vad acum pe Wikipedia ca activitatea lui a fost mult mai vasta, adescifrat si hieroglife, a descoperit si constanta elastica (modulul lui Youngimi suna a ceva, dar probabil ceva ce am invatat prin clasa a VI-a la fizica siam uitat tot cam pe-atunci) si a facut multe alte chestii despre care imi elene sa citesc acum. Cu atat mai mult, ma simt ca intr-un mare muzeu pe strazileorasului asta in care te poti lovi in orice moment de cate un loc cu oincarcatura istorica mai mare decat poti cuprinde.

Am mai gasit o casain care a locuit generalul Francisco de Miranda. Avea si statuia lui pe olatura. N-am stiut exact ce-a facut generalul Miranda, dar numele imi eracunoscut. Cred ca din „Generalul in labirintul sau” a lui Garcia Marquez.Oricum, stiam cu certitutdine ca numele lui e legat de cel al lui Bolivar, nustiam si in ce fel. Si oricum, habar n-aveam ca a trait o vreme in Londra.Stiam ca Bolivar a stat ceva timp in Europa, dar pentru ca il admira foartetare pe Napoleon, ma gandeam ca mai degraba prin Franta sa fi stat. Wikipediaspune ca cei doi s-au cunoscut la Londra. Asta inseamna ca am un nou obiectiv:casa in care a stat Bolivar in perioada petrecuta in Londra.

As vrea sa am timpsi motivare sa citesc macar cate o carte despre fiecare dintre oamenii astia.23:16

Tizul din Canada

2012-01-25T18:45:00.002+02:00

Leonard Cohen - Old Ideas (2012)

Foarte rar ascultalbume intregi. Cand o fac, e tot timpul conjunctural. In epoca muziciidigitale, mi se pare ca oricum conceptul de album supravietuieste gratie maidegraba traditiei decat necesitatii.

Dar pentru ca The Guardian mi l-a oferit mura-n gura, am hotarat sa ascult si eu noul album allui Cohen, Old Ideas . Leonard Cohen poate fi acuzat de multe lucruri. Ca nuinoveaza, ca de mai bine de 40 de ani canta la fel. Ca muzica lui e prea lenta,ca are, vorba doctorilor lui Moliere, proprietati dormitive. Mie nu-mi pasa.Lui nu-i pasa. La varsta si la realizarile lui, sa fie pe gustul altcuiva decatal lui insusi e cea mai neimportanta performanta. Nici fanilor lui nu pare sa le pese.

Suspectez ca de faptCohen nici nu e pasionat de muzica per se. Pur si simplu, daimonul lui se cereexprimat in cat mai multa manifestari creative cu putinta. Desi, mi se pare, seexprima cel mai deplin in poezie. Pentru ca de cate ori ma gandesc la muzicalui Cohen, imi vin in minte doar niste imagini create in primul rand deversuri, de cuvinte. Muzica e doar un fundal, doar paveaza drumul pe carepoezia circula libera intre suflete.

Evident, albumulasta nu face exceptie. Sunt cateva poezii grozave. Preferata mea e Anyhow. Iar launele versuri nu pot sa am decat reactia aceea de extaz cathartic, de uimire infata frumusetii lumii: „I dreamed about you, baby, You were wearing half yourdress, I know you have to hate me, But could you hate me less?”

Going Home, primapiesa de pe album, e un soi de autobiografie esentializata si stilizata, plinade calm, detasare si cu arome de autoironie. Si versurile de acolo sunt impresionante,cu atat mai mult daca il credem pe maestru cand spune „He’s a lazy bastardLiving in a suit”

E de vreo trei zilepe repeat, dar inca n-am ascultat albumul de suficient de multe ori incat saretin versurile. Oricum, pentru toate laudele pe care le-a primit memoria mea,e destul de nepriceputa in a retine versuri. Ma mai surprinde uneori cate un „Tellme again when the filth of the butcher Is washed by the blood of the lamb”, dardesi m-a captivat de la prima auditie, mai am de ascultat pana ca albumul sa mapatrunda complet.

Citind versurile,rezonez atat de puternic cu imaginile pe care le descriu incat le interiorizezsi le resimt ca pe niste povesti personale pe care pur si simplu altcineva maipriceput mi-a facut favoarea de a le pune in cuvinte pentru mine.

Imi este foartedraga amintirea concertului din 2008, o mare surpriza pe care am avut-o,aceea ca Leonard Cohen poate fi spectaculos si live. Sper ca albumul asta safie ocazia unui nou turneu si sper sa apuc sa-l mai vad o data pe scena pemaestru. Imi pare extraordinar de rau ca n-am ajuns la al doilea concert pecare l-a avut in Romania.

Speram sa iasa ocronica de album in pagina asta. Habar n-am ce-a iesit. Normal ca nu stiu safac recenzii de albume, am spus ca nu ascult albume. Cert e ca in ianuarie2012, Leonard Cohen a lansat albumul Old Ideas si ca se intampla ca acest albumsa-mi placa foarte tare. Mai mult de atat, mi-a facut o pofta enorma sa ascultsi melodiile vechi ale lui Cohen. Pare muzica trista, muzica pentru invinsiceea ce face acest batranel, o eticheteaza ca atare el insusi in repetate randuri. Totusi,putine lucruri ma incarca mai tare cu optimism decat versurile astea care par aavea ca tema principala sexualitatea, ca un substrat mascat prost, dar care miemi se pare ca vorbesc in primul rand despre dragoste. Aproape numai despredragoste. Categoric e o perioada Cohen. 16:31

Remember me, I used to live for music

2012-01-24T17:19:00.001+02:00

In 2002, pe candlucram la Cold Mountain, la una din petreceri Jack White a fost atat de dragutincat ne-a oferit un concert al trupei pe care o facuse impreuna cu sora lui.N-auzisem pe vremea aia de The White Stripes, si i-am ascultat cu o urechefoarte critica si cu o atitutdine foarte condescendenta. Abia dupa cativa animi-am dat seama ce favoare imensa ne-a facut Jack White si ce privilegiu amavut sa fiu intre cei vreo 300 de oameni din audienta concertului The WhiteStripes de la Aro Palace din Brasov.

Ben Howard e unpusti clasificat drept cantaret de folk de Island Records, casa care-l produce.Ce canta el e de fapt un soi de pop-blues cu ceva infuzii moderne, grunge sibrit-pop (clasificarea asta, ca orice alta clasificare, e mai degrabaaleatoare, bazata pe trupe pe care le stiu si despre care mi s-a spus c-arcanta respectivele genuri). L-am ascultat aseara si a sunat ok, muzica lui eplacuta si are destul potential. Evident, habar n-aveam cine e pana de curandsi nu multa lume are habar. Dar am vazut aseara mai multi oameni care se aflauacolo special pentru Ben Howard, care stiau versurile pieselor, faceau galagiesi cereau bis, exact ca la un muzician in toata puterea cuvantului. Asa ca m-amgandit ca e foarte posibil ca, in cativa ani de acum sa imi aduc aminte cuincantare de seara de ieri, cand am vazut un concert Ben Howard „inainte sa fiela moda”. Visul umed al oricarui hipster care se respecta.

Si cum stateam asa,sprijinit de zid, cu capul pe chitara lui Brian May si cu ochii dupa gagica defacea armonia (la violoncel si bass), ma gandeam cat de norocos sunt si ceviata frumoasa am. Cumva, mi se pare neobisnuit pentru un om sa spuna lucrurileastea, dar ma simt in perioada asta atat de bine incat am tot timpul senzatiaca nu prea merit lucrurile bune care mi se intampla si ca ar trebui sa fac maimult pentru ele.

Acum ceva vremevorbeam cu Justin pe „Back in Black” al lui AC/DC si-i povesteam de concertelepe care le-am vazut. Mi s-a parut ciudat sa ma invidieze, ca om care traiestein Londra, un loc cu siguranta mult mai concertat decat Bucurestiul. Dar punandcap la cap mai multe lucruri pe care le-am observat pe aici, mi-am dat seama casi fata de muzica live raportarea lor e cu totul alta decat a noastra. Capentru ei si concertele de club sunt mai importante si mai bine gustate decatpentru noi („There’s nothing like live music”, imi spunea cineva aseara), simarile concerte si festivaluri in aer liber sunt bifate cu mult mai putinaemotie decat in Romania. Daca ma ia cineva la bani marunti, probabil ca n-o safiu prea coerent in ce incerc sa exprim, dar asta doar pentru ca nu intelegexact despre ce e vorba.

Sper sa am o varaconcertistica foarte bogata si sa pot sa am o intelegere mai clara afenomenului. Pe langa prelungirea listei cu live act-uri, evident.

Cel de aseara a fostsi primul concert pe care l-am vazut in Anglia, si primul pe anul asta, asa caam incercat sa-l savurez la maxim. Cred ca mi-a iesit, m-am simtit foarte bine.

Am stat putin sa magandesc care a fost ultimul concert pe care l-am vazut. M-am oprit initialasupra oamenilor aia pe care i-am vazut in Jukebox Club in seara de milongaprin octombrie, dar apoi mi-am dat seama ca ultimul a fost Les ElephantsBizzzares in Expirat, pe 17 noiembrie. Si ala a fost un concert foarte frumos.Mi-am mai adus aminte de discutia cu Stefan in care ne-am impartasit motivelepentru care avem, fiecare, vibe-uri negative cu Expiratul, si am zambit. 15:17

The beautiful game

2012-01-23T16:22:00.004+02:00

Conjunctura a facutca ieri sa nu vad nici unul din cele doua meciuri ale Super-Sunday-ului SkySports. Sky ii zice Super Sunday si cand joaca Wigan cu West Brom, dar ieriparca intr-adevar ziua si-a meritat numele, cu 4 din primele 5 echipe jucandintre ele.

Am urmarit pelivescore City – Spurs, speram sa se termine 2-2, sau poate chiar sa deaTottenham vreun gol norocos in ultimul minut. S-a intamplat invers si se pareca, in ciuda gargarei din ziare cu Spurs aproape de titlu, the Lilywhites sebat doar pentru un loc de Champions League sezonul asta. 3, cel mai probabil.

La United am vazutprimul gol, m-am enervat cand am auzit ca au fost egalati, si am mai prinsminutele de prelungire, cu doua ocazii mari de egalare la 2 ale lui Arsenal. Asfi vrut sa fie mai clara diferenta, dar e bine ca sunt 3 puncte si ca am scapatde Arsenal sezonul asta.

Acum 2 zile vorbeamcu Nick, colegul meu din Manchester, despre fotbal. Greu, foarte greu sa-l tragde limba, mai ales in directia in care vreau eu. „Din momentul in care spun casunt din Manchester, urmatorul lucru pe care-l aud e ‚A, Manchester United!’ Mabucur pentru oras, e grozav pentru turism. Cand munceam acolo si United juca cuo echipa germana, veneau multi nemti si faceam bani buni. Dar eu tin cu oechipa mica, numita Oldham.”

„Si nu urmaresti sirezultatele celor doua mari?”

„Ba da, ma bucurpentru amandoua in egala masura. E bine pentru oras cand ai doua echipe carejoaca in Champions League. Dar pentru mine nu exista optiune. Maternitatea incare m-am nascut e lipita de stadionul lui Oldham. Si amandoua au acelasi nume,Boundary Park. Asa ca nu am alta optiune. Daca ar trebui sa aleg intre Unitedsi City as alege City, pentru ca am crescut ca anti-United. Cand s-a infiintatPremier League, Oldham era printre cele 22 de echipe. Aveam stadion sintetic,asa ca ne-au primit. Se pare ca singura conditie era sa stii cum sare mingeadin plastic. Si in `94 mi se pare ca am retrogradat. United ne-a batut cu 1-0,am retrogradat in anul ala, iar in anul urmator am picat in liga a III-a. Totuldin cauza unui gol.”

„Dar meciurile luiOldham le urmaresti?”

„Poate fi destul degreu. Nu se televizeaza, iar sambata, cand joaca, de obicei nu sunt acasa. Asaca poti sa spui ca nu sunt un fan adevarat, nu prea vad meciurile. Am vazutmeciul de cupa, contra lui Liverpool, si am vazut semifinala Johnstone’s PaintTrophy. Stii de Johnstone’s Paint Trophy? Am castigat prima mansa asemifinalei, avem sanse bune sa ajungem in finala.”

Inca ma lupt sainteleg felul in care se raporteaza englezii la fotbal. E clar ca jocul are oimportanta enorma aici (am vazut doua discursuri de vanzari, si ambele aufolosit metafore din fotbal ca un limbaj universal, inteles de toata lumea),dar se pare ca intelegerea fotbalului nu e nici pe departe la fel de pasionalaca in Europa de est. E clar ca a fi suporterul unei echipe inseamna mult, darin feluri pe care nu le inteleg.

Cand stateam instatie la Angel asteptand-o pe Diana ma uitam la oamenii care se intorceau depe Emirates, cu tricouri si fulare cu Arsenal. In Romania, suporterii invinseiar fi fost fie tristi si tacuti, cu capul in pamant, fie foarte vocali,disecand meciul si erijandu-se intr-un antrenor mai bun decat cel de pe banca,cu toate cliseele care decurg din asta. Aici, am avut senzatia doar ca oameniise intorc acasa bucurosi de spectacolul pe care l-au vazut. Si ca, daca as fiincercat sa fac misto de ei, ca suporter United, m-ar fi felicitat pentruvictorie. 14:15

Sara si Kabbalah

2012-01-20T16:20:00.002+02:00

Stiam eu ca e pierderede vreme revolutia de-aici, din Londra. Bine, pana la urma a fost ok plimbareaprin Kensington. Pacat de cele vreo 2 ore pe care le-am pierdut curevolutionarii aia care strigau doar cand se porneau camerele. Cum carecamere? Antena3, normal, sa vada lumeafata dictaturii. Sa informeze poporul. Nu sunt alde Gadea si Mircea Badea ceamai buna sursa de informatie?

In fine. Vazusem inziarul de dimineata ceva despre o ora de initiere in Kabbalah. Sa vezi ca mafac si mason. Era la 7, tocmai bine, ca la ora aia e intuneric si nu mai e lafel de distractiv sa ma plimb. Am mers, oricum, intre Kensington High Street siBond Street, aproximativ o latura intreaga a Hyde Park. Adica vreo... 3-4kilometri, am estimat eu. Distanta de 10 lire cu un taxi LTI.

Si-am ajuns lakabbalisti. O cladire bine asezata, imediat langa Regent Street, foarte aproapede toate magazinele scumpe. Langa ambasadele Tanzaniei si Botswanei. Inauntru,atmosfera de biserica protestanta. Toata lumea zambitoare, m-au intampinat dinusa si mi-au vorbit frumos. Parte din motivul pentru care am ajuns acolo e sica voiam sa ma falesc in fata lui Gabi, stiind ca ei ii plac evreii.

Dupa ce ne-am asezatsi ne-am linistit, a venit o fata foarte draguta sa ne povesteasca lucruri. Ochema Sara (sau Sarah) si dintr-un motiv sau altul m-am gandit imediat lanevasta lui Avraam. Probabil destul de potrivit. Pentru ca patriarhul al fi laoriginea intelepciunii kabbalistice, spunea ea, chiar daca a amestecat putincronologiile. Si chiar daca a alunecat putin in greseala pe care o fac frecventmusulmanii, de a crede ca in cartile sfinte sunt informatii stiintifice. „InZohar e descrisa structura atomului” a spus ea, „iar Isaac Newton a studiatkabbalah”. Cred si eu, cu un nume ca asta... numai ca-s curios care structura aatomului e descrisa. Aia pe care-o credeau valabila Newton si Leibnitz (intraditia atomista greceasca) , aia din amnualul de fizica de-a sasea sau aia pecare-o banuiesc domnii de la LHC?

Stia si de mitulpesterii fata chiar daca l-a folosit doar cat sa-i sustina ideile. Zicea ca siPlaton ar fi studiat kabbalah. Tudosescu zicea ca Platon a citit si Vedele.Tare destept trebuie sa fi fost Platon.

Bineinteles, toatatreaba era de fapt o vanzare. Pentru ca asta faceau, isi promovau niste cursuride dezvoltare personala bazate pe principiile kabbalistice. Dar una din celemai bune si mai oneste vanzari pe care le-am vazut vreodata. Pentru cadiscursul de aproximativ o ora al fetei a fost foarte bun. Chiar am invatat lucrurinoi. Si nici macar nu e foarte scump. 180 de lire un modul de 10 sedinte (acate 2 ore) sau 360 de lire 3 module (28 de sedinte). Cu reduceri pentrustudenti. Ajunge la un pret ridicol de mic, mai ales daca socotim ca o sedintade career coaching de o ora face 120 de lire p-aici. Poate chiar o sa ma apucdin vara.

Cea mai frumoasaparte din discursul Sarei a fost o mica povestioara. Un meme prin care sailustreze o idee (si trebuie neaparat, mi-am dat seama, sa citesc studiiledespre mituri ale lui Levi Strauss):

O batrana saraca agasit in albia unui rau o piatra pretioasa. A luat-o, a pus-o in bocceluta si amers mai departe. A intalnit un cersetor foarte sarac care a intrebat-o:
- Iti potiface pomana de o masa pentru un biet sarac?
- Sigur cada, a raspuns femeia, si l-a invitat sa pregateasca pranzul impreuna. Pregatindmancarea, cersetorul a vazut in bocceluta ei piatra pretioasa. Gandindu-se ca oasemenea piatra l-ar scapa de toate necazurile, a cerut-o batranei:
- Imi potida mie aceasta piatra pretioasa?
- Sigur cada, a raspuns batrana fara sa ezite. Asa ca dupa masa cei doi s-au despartit,iar batrana i-a dat cersetorului piatra pretioasa. Dupa o bucata de vreme, cersetorula inceput sa aiba tot felul de nelinisti. Asa ca s-a intors din drum si ainceput sa alerge inapoi s-o prinda din urma pe batrana. Cand a ajuns-o, i-aspus:
- Iti daupiatra inapoi. Dar te rog, invata-ma ce anume ai tu care te-a facut sa renuntila aceasta piatra pretioasa atat de usor. 14:19

Taste of India

2012-01-18T15:42:00.004+02:00

La intersectia intreBurges Road si Altmore Arms, cea mai apropiata intersectie de mine, e unmagazin indian, off-license (inca n-am reusit sa-mi dau seama ce inseamna asta,se pare ca e ceva legat de orele intre care au voia sa vanda alcool).

Prima data am intratacolo dupa doar cateva zile de Anglia, cu amestecul de fascinatie, ezitare sifastaceala care probabil ca inca ma mai caracterizeaza intr-o oarecare masura.Voiam sa-mi cumpar un pachet de biscuiti. Imi plac biscuitii englezesti, chitca sunt ambalati in pachete imense (n-am vazut sub 200 de grame) si ca au ceva,nu-mi dau seama ce, care face foarte dificil sa mananci un pachet intreg odata. Ori sunt prea dulci, ori au vreun soi de aroma sau vreun E straniu intr-ocantitate prea mare, ca dupa cca. jumatate de pachet simt nevoia ori sa beauapa, ori sa mananc altceva.

Un pachet debiscuiti era ocazia ideala sa scap de monezile care aici iti umplu imediatbuzunarele. Monezile (monedele?) englezesti sunt in sine o poveste care pe minema amuza tare mult, dar mai multe despre ele in alta zi, in care o sa ma simttotal in pana de subiecte.

M-am dus sa platesc.Am simtit nevoia sa-mi cer scuze ca ii dau numai monezi.

„Sorry for payingwith these” sau ceva in genul asta, i-am zis.

„I don’t mind, it’sall money” mi-a replicat indianca cu o voce vesela care, dintr-un motiv saualtul mi-a ramas in minte. Si de atunci o vad mereu acolo. Tot timpul inpicioare, la acelasi ghiseu, aproape acoperita de rafturile cu fructe intr-oparte, de revistele din fata si de bomboane si tot soiul de dulciuri indreapta, spre iesire. Nici nu prea stiu cum s-o numesc. E o doamna, dar nuintra deloc in imaginea mentala pe care mi-o creeaza mie cuvantul asta. Eindianca, dar nu are deloc atitudinea sfioasa si introvertita a indiencelor pecare ne-a cultivat-o Eliade cu Maytrei caree destul de aproape de realitate. E pur si simplu o tanti din India, de varsta adoua, plina de veselie, jovialitate si exuberanta, gata oricand sa schimbe unzambet sau o gluma cu oricine ii calca pragul pravaliei.

Ma duc des acolo. Deacolo imi cumpar seminte Magyi, e singurul loc in care am vazut. Seminte nuprea se gasesc pe aici, iar la magazinele romanesti au doar Nutline lasuprapret. Alaltaieri cand am intrat, tanti statea de vorba cu un client carenu parea sa vrea sa cumpere nimic, statea pur si simplu in usa.

„Are you from India?”a intrebat el.

„Yes, the north.”

„Rajastan?” m-ambagat si eu in discutie. „No, Punjab.” „So, you are hindi?” „No, sikh. The oneswith turban. But my husband does not wear a turban”. Sotul cu pricina stateaalaturi, cu capul descoperit si cu un maiou de tractorist. A dat aprobator dincap.

Tot ce stiu despresikhi e din Pacientul Englez al lui Ondaatje, mi-a placut mult de Kip,genistul. Ah, si poate dintr-o lectura in diagonala a articolului de peWikipedia. Stiu ca e ceva legat de un guru. Am fortat putin:

„So, do you havegods?” „Yes, we believe in God” a raspuns ea, dar probabil ca incerca maidegraba sa fie corecta politic si sa nu-mi jigneasca religia decat sa imiimpartaseasca traditia ei.

„And what is yoursupreme God? Rama?” „Rama is for hindi. We just have the book.”

„Oh, so you don’thave gods. Like buddhism.” „I don’t know about buddhism. We go to the temple,and there we have, like, the book. Our holy book. This is Sikh. We are the oneswith turbans. The fighter ones, with swords.” A conchis razand.

„That’sinteresting...” „Is it?” a continuat sa rada.

„Yes, because forus, Christians, is very hard to imagine a religion without gods. This is whyfor us this is very... interesting” am incheiat eu, incurcat, incercand larandu-mi sa fiu cat mai respectuos si mai corect politic cu putinta. 13:40

Parerolog

2012-01-17T15:26:00.003+02:00

Ezit foarte tare, sima enerveaza la culme sa scriu in continuare tot despre politica si prostiilecare se petrec acum in Bucuresti decat despre lucrurile care voiam sa fiesubiectul paginilor mele (aproape) zilnice. Totodata, ma frig degetele sa spunce-am de spus si ma incearca un teribil sentiment de frustrare cand vad in catefeluri sunt gresite lucrurile care se intampla zilele astea in centrul Bucurestiului.

„Asta-i revolutie mace facti voi aici? Ma *ptiu* pe revolutia voastra” a fost primul meu gandduminica, dupa ce am auzit de iesirile in strada ale multimii care deja degeneraserain violenta la ora la care au ajuns la mine. Bineinteles, parafraza dupaTugurlan, din Morometii al lui Stere Gulea, unul din cele mai bune filmeromanesti care exista. M-am bucurat ca fix vorbele astea au fost raspunsul lu’frati-miu cand l-am intrebat de „revolutie” si m-am linistit dandu-mi seama catoata povestea e de fapt un mare fas.

Cel mai tare masupara ca vad oameni care imi sunt dragi si oameni pe a caror opinie pun pretimplicandu-se emotional in povestea asta. Si nu prea-mi dau seama de ce. Sau,ma rog, pot sa speculez, cam pentru fiecare in parte, dar pe orice parte aslua-o, tot imi da ca fac o greseala. Cateva idei:

„saschimbam ceva, asa nu se mai poate”. Refrenul anului, de cand cu miscarile „Occupy...”Si ce vreti fratilor sa schimbati? Sistemul? Da, sunt de acord ca e prost, daraveti unul mai bun de pus in loc?
„josBasescu” Aceeasi poveste. E vreunul mai bun de pus in loc? Si eu am aderat siader in continuare cu toata convingerea la povestea ca ne-ar sta bine monarhie,cu printul Charles al Marii Britanii pe post de rege (idee care circula acumvreo 2-3 luni, imediat dupa ce a iesit Wild Carpathia). Dar e clar ca e doar opoveste frumoasa. N-o sa se intample. Stati putin, ca mai sunt doi ani pana laalegeri, si probabil ajunge Ponta presedinte. O sa vedem atunci bogatie sibelsug.
„vrem untrai mai bun, vrem conditii decente etc.” Minunat. Si eu vreau. Si cine eresponsabil de traiul meu mai bun? Statul? Pai asa era in comunism, de ce nune-a placut? E intr-adevar mult de lamurit si mult de dezbatut daca poti aveaun nivel de trai „decent” (ce-o insemna asta?) in conditii economice nasoale,dar la criza financiara am contribuit cu totii, de cand cu „credit doar cubuletinul”. Pe atunci bancile erau vaci de muls, nu erau mafiotii sinenorocitii de azi. Acum bancile sunt aia care rad la urma, numai ca s-ar puteasa fi mers cam departe cu gluma chiar si ele.

Ah, si cel mai putininteleg ideea asta cu protestul in strada, dar disocierea de actiunileviolente. Pai atunci tot ce se intampla e o mare risipa. Actiunile pasnice nuschimba nimic. Gandhi e o mare exceptie, dar si el a murit asasinat. Ca sa seschimbe ceva prin miscari sociale, oricat de regretabil ar fi, e nevoie deviolenta. Asa merge lumea. Oamenii sunt mult mai aproape de animale decat leplace sa se imagineze, si numai violentele produc frica viscerala de care e nevoiesa se ia decizii conforme cu dorintele celor care au produs-o. Ah, ne disociemde cei platiti sa creeze violenta? Rezistam la manipulare. Asta da, e cu totulaltceva, dar prin faptul ca esti prezent in momentul in care au izbucnit saus-au produs violentele, cumva le girezi. Te pui la numar, esti luat lasocoteala cand se scot cifrele despre numarul manifestantilor de la „violentele”din piata. E tot o forma de manipulare, doar ca mai subtila si mai monstruoasa.Macar „huliganii”, „gorilele de galerii” au luat bani pentru treaba asta. Simacar ei stiu ca sunt acolo cu alta treaba, nu sa „schimbe ceva”. Pentru ca nuse schimba nimic. 13:21

Tara te vrea prost

2012-01-16T00:48:00.000+02:00

Am auzit la unmoment dat o vorba care mi-a placut tare mult. Initial credeam ca pe laFilosofie, la facultate, dar daca stau sa ma gandesc mai bine se prea poate safi fost pe la SNSPA, si cred c-a fost profesorul Bortun. Eh, nu conteaza preatare. Vorba zicea asa: „parintii nostri ne-au lasat o republica si noi amtransformat-o intr-o democratie”. Era, mi se pare un citat si sunt aproapesigur ca se refera la America. Oricum, astea-s detalii nesemnificative.Semnificativ e ca m-a facut sa ma gandesc si sa percep diferenta intrerepublica (treburile cetatii) si democratie (puterea poporului), si sa vad cumai multa claritate neajunsurile celei din urma.

Un aforism destul decomun spune ca democratia garanteaza fiecarui om dreptul de a fi prost. Ceeace, dincolo de structura aforistica a vorbei, e destul de adevarat. Mai multinca, democratiile astea recente, care coaguleaza niste poli de puteredestabilizatori si care-l fac pe Adam Smith sa se rasuceasca in mormantreconsiderand „mana invizibila”, chiar incurajeaza individul la a fi prost. Laparticipare la productie si neparticipare la decizie. Eh, si aici e buba.

Intr-un soi deschimb destul de meschin, energiile fizice si intelectuale ale masei de oameni(ale celor 99% cum e la moda acum), se vand la pretul unui trai decent (culimitele decentei modificate in functie de contextul socio-geografic) in slujbaestablishmentului. Ce nevoie sa mai avem de educatie critica sau de homouniversalis, concepte de ev mediu?

Iar masa de oameni,needucata sa abordeze critic lucrurile, primeste tot ce i se da. Devine, adica,manipulabila. Asta inseamna ca cine controleaza sursele de informare ii pe ceiinformati. Asta inseamna ca pentru a castiga puterea politica ai nevoie decontrol asupra surselor de informare. Asta inseamna ca ai nevoie de bani. Astainseamna ca ai nevoie de locurile care au coagulat banii (polii aia de puterede mai sus). Iar targul pe care-l fac acesti poli de putere economica esteputere politica in schimbul unei legislatii favorabile fie mentinerii statusquo-ului, fie accentuarii polarizarii economice.

Se ajunge astfel lao situatie in care cei care produc plus-valoarea economica (multimea) nu mai aunici un fel de control asupra ei, pentru ca acesta a devenit un joc intreputerea economica si puterea politica, in timp ce puterea sociala doarme. Camasa mi se pare ca arata capitalismul acum, si chiar daca am vazut in catefeluri si cat de mizerabil esueaza de fapt comunismul, se pare ca Marx a vazuttotusi ceva.

Bine, intregsistemul asta sucit, care mie mi se pare ca este de fapt capitalismul in formape care-o traim noi azi, nu prea mai arata ca o democratie, chiar daca poartain continuare numele asta. Pentru ca poporul nu mai are de fapt nici o putere. Abiacurentele astea recente care promoveaza responsabilizarea corporatiilor, managementuletic al resurselor („etic” insemnand aici „echitabil”), antreprenoriatul socialsi restul mecanismelor de autoreglare sociala par pe de o parte sa trezeascasocietatea civila si sa o faca sa participe pe picior de egalitate cuinstitutiile la impartirea puterii in societate si pe de alta parte sa dea oposibila solutie la criza in care se pare ca a intrat capitalismul siasa-zisele sisteme „democratice” de azi. Cum ar veni, sa faca lucrurile sa curga asacum vrea poporul, nu asa cum zice poporul. Asta e si un raspuns pentru oameniicare ma tot intreaba de ce ma pasioneaza lucrurile astea.

Sigur, ce fac euaici nu e nici economie, nici filosofie politica, nu e nimic. E doar un soi dedat cu parerea, destul de primitiv si de empiric. Nu-mi permit sa-mi dau cu parereaprea documentat pentru ca am si eu de servit establishmentul. 22:43

Raed Arafat

2012-01-13T13:55:00.001+02:00

Daca inca absorb cunesat stirile din presa britanica si inca ma lupt sa-mi dau seama de felul incare se desfasoara lucrurile si de mersul evenimentelor pe aici, in mediaromaneasca doua evenimente par a fi capul de afis al acestei perioade: demisiadoctorului Arafat si cainii vagabonzi. Despre ambele si-au dat cu parerea multoameni mult mai priceputi si mai avizati decat mine, asa ca probabil n-o saspun nimic nou. O sa marchez totusi o bucatica din felul in care vad eulucrurile.

In privinta povestiicu doctorul Arafat, faptele sunt, pe cat inteleg, urmatoarele: doctorul Arafats-a opus noii legi a sanatatii, in special punctului in care se sustineprivatizarea sistemului de urgenta. Criticat public de Basescu, doctorul Arafatsi-a depus mai apoi demisia, fapt ce a starnit indignare in randul societatiicivile romanesti. Nimic iesit din comun pana aici, si daca ar fi fost doaratat, soarele ar fi rasarit azi fara sa ne intereseze prea tare treaba asta.

In treacat fie spus,eu vad lucrurile in felul urmator: trebuie facuta o demarcatie clara intrepersoane si idei, si discutate lucrurile separat. La nivel de oameni, lucrurilestau asa: personalitatea, integritatea si meritele doctorului Arafat suntincontestabile, iar popularitatea si reputatia lui sunt bine-meritate. Faptulca SMURD-ul, pe care l-a inceput de la 0, e unanim laudat si s-a transformatintr-un substantiv comun cu conotatii in principal pozitive e absolutremarcabil, iar tenacitatea si priceperea necesare unui asemenea succes nu suntla indemana oricui. Traian Basescu, presedintele Romaniei, are o cota depopularitate in cadere libera. Treaba justificata partial de suma de numarul dedecizii proaste care pare sa sporeasca exponential pe masura ce ne apropiem desfarsitul ultimului lui mandat, dar si puternic accentuata de imensa manipularemediatica a carei victima este. Numai fraza asta, ultima, ar fi suficienta sadistruga reputatia unui ziarist roman daca ar avea vreunul tupeul s-o scrie peundeva. Cert e ca Basescu nu e un personaj prea apreciat de vulg, mare partedin cei mai vocali critici ai lui fiind aceeasi care in 2008 au stat la coadacu orele sa-l voteze. In fine, vulgul...

Astia-s oamenii,asadar, si daca ar avea de ales intre ei, e suficient de clar pe care l-arpastra si pe care l-ar arunca orice om normal. Ideile acum: pe cat inteleg, doctorulArafat se opune privatizarii sistemului medical de urgenta asa cum e eaprevazuta de noua lege a sanatatii, spunand ca ar creste preturile, ar scadeacalitatea si ar aduce prejudicii posibil ireversibile sistemului. Basescu,evident, e partizanul noii legi, probabil o creatie Cosa Nostra plina deneajunsuri si ineptii. Nu stiu, n-am citit-o. Nici nu ma pricep la functionareaunui sistem medical, asa ca habar n-am cum e mai bine. Nici la politica nu mapricep, dar la capitolul asta suntem aproape obligati sa avem o parere. Eibine, viziunea mea politica, recunosc, extremista si putin utopica, e in felulurmator: statul e un administrator prost si o institutie care incepe sa devinausor depasita, asa ca trebuie sa i se lase in grija doar strictul necesar.Parca Hayek e cu statul minimal, nu? Acest strict necesar inseamnaadministratia centrala si armata nationala. Atat. Nu educatie, nu sanatate, nupolitie, nu utilitati publice. Pentru orice dereglare sociala, statul are la indemanainstrumentul legislativ si eventual o rezerva bugetara strategica prin carepoate interveni ca agent economic pentru reechilibrarea societatii, protectiesociala etc. La nivelul asta, asadar, tind sa nu fiu de acord cu doctorulArafat. Repet, parerea si priceperea mea nefiind la genunchiul broastei fata deale dumisale.

Dar ce cred ca aincercat sa faca Raed Arafat vorbind la televizor despre asta a fost oinvitatie la dialog. Derapajul periculos se produce in momentul in care oameniiuita ca au urechi si judeca doar cu ochii. Cand vad doar Arafat vs. Basescuacolo unde ar trebui sa fie o dezbatere de idei. Cand nu conteaza ce sustinedoctorul Arafat, ci doar ca il sustinem. Cand luam decizii emotionale acolounde ratiunea ar trebui sa dicteze. Cand vrem revolutie, dar nu stim pentru cesa luptam. Cand dam cu parul inainte de a sta de vorba. Parca prea des seintampla treaba asta. 11:52

By night

2012-01-12T15:58:00.000+02:00

„All the scums comeout at night...” Asa incepe Travis Bickle povestea aventurii lui din TaxiDriver, unul din filmele mele preferate, pe care l-am revazut de curand.Actiunea filmului lui Scorseze se petrece in New York, metropola prinexcelenta, si te astepti sa se intample cam acelasi lucru prin toatemetropolele lumii. Auzisem multe lucruri despre criminalitatea din Londra, destuienglezi mi-au spus ca Bucurestiul li se pare un oras mult mai sigur decat Londrasi ma gandeam ca, intr-adevar, intr-o asemenea giganterie de oras, noaptea eprobabil la fel de tumultoasa ca si ziua.

Aiurea! PicadillyCircus, locul despre care English My Love m-a invatat ca e mereusupra-agolmerat, aproape pustiu azi-noapte pe la 1.30. Faimoasa reclama la TDKsupraveghea peste statuia unui Cupidon stingher la baza caruia vreo 6 italienibeti isi faceau poze. Trafalgar Square? 4 englezoaice galagioase, probabilbete, in drum spre vreun loc de pierzanie. Ciudat lucru, nu stiu ce crasma ormai fi gasit ele deschisa la ora aia in Londra. Pe Picadilly Lane am vazut ochestie deschisa, probabil vreun club extrem de scump, in fata caruia era omica coada cu domni eleganti si fete in rochii de seara. Habar n-am ce seintampla acolo. Pe trotuar, la cativa pasi, doi negri vindeau o chestieilegala, nu mi-am dat seama ce. Dar asta nu-i nimic extraordinar, alaltaieri peRomford Road un arab s-a oferit sa-mi vanda cocaina in plina zi. Am fostsfatuit sa nu cumpar, cica ar fi scumpa si de calitate indoielnica. Cica oamesteca cu amfetamine. Nurofen raceala si gripa de tras pe nas.

Poate „dupablocurile gri”? Aiurea. Nici nu prea-mi dau seama care sunt stradute lateralesi care sunt artere principale in orasul asta. Dupa 11, oricum e liniste sipace peste tot. Carierul meu e unul de imigranti, in majoritate indieni sauadicente (Pakistan, Bangladesh). Azi noapte la ora 3, pe o distanta de vreo 5-600de metri cat am mers pe jos m-am intalnit cu o singura masina si cu un singurom, pe trouarul de vis-a-vis, probabil si el intors de la vreo slujba denoapte.

Poate prin zonele deafricani sa se intample lucrurile altfel? Habar n-am, n-am ajuns inca prinElephant & Castle si zonele din sud. Cert e ca Londra mi se pare un orasfoarte sigur. Chit ca in ziare citesc despre criminalitate ridicata, despreconsultanti din America adusi sa distruga bandele de delicventi, despre masuride anti-terorism la olimpiada... Nu stiu. Poate vorbesc in necunostinta decauza, poate am avut pur si simplu noroc ca nu mi s-a intamplat nimic. Si esuficient sa se intample o singura data... Doar ca Bucurestiul mi se pare unoras mult mai activ decat Londra, in special noaptea. Dar la fel de sigur. Celmai periculos lucru din Bucuresti sunt cainii.

Pe undeva, e o ideefoarte buna sa se inchida crasmele inaintea metroului. Doar ca 11 mi se paretotusi mult prea devreme ca ora de culcare a unui oras. In Romania, pana la 11nu s-ar termina nici meciurile de Champions League, deci cel putin barurilesportive sunt inca pline. Noroc ca aici meciurile incep mai devreme.

In Trafalgar Squaream asteptat autobuzul de noapte sa ma aduca acasa. Scria ca are prima cursa la00:40, dupa aia din 15 in 15 minute. La 02:10 trebuia sa fie acolo. Era 02:05cand am ajuns eu in statie. M-am uitat la ceas cand a venit autobuzul. 02:10.Mai scria in statie ca face 43 de minute pana la High Street North. Am mers cudoua statii mai mult, sa ma lase mai aproape de casa. Cand am coborat m-am maiuitat o data la ceas. 02:55

Mi se pareincredibil cat de bine pot sa estimeze timpii pe distante asa de lungi si cuatat de multe variabile pe traseu. Sunt in continuare reticent in a folosiroute-plannerul de pe www.tfl.gov.uk , darn-am vazut in viata mea estimari de traseu mai detaliate si estimari de timpmai exacte. 13:53

Traseu

2012-01-11T14:07:00.000+02:00

Mi-am propus saincerc un traseu de acasa pana in centru dupa aproximativ o saptamana de stataici. L-am incercat prima data de Craciun si am cedat cand, dupa vreo 3 ore deinvartit printre doua cartiere m-am trezit la Canning Town. Drumul deintoarcere acasa a durat cam 40 de minute. Greseala pe care am facut-o atunci afost ca nu m-am uitat pe harta inainte sa plec, crezand ca ma descurc doar cuhartile statiilor de autobuz. Si nu m-am descurcat pentru ca, desi sunt grozavein a descrie vecinatatea apropiata, hartile din statiile de autobuz iti pot dao perspectiva foarte inselatoare asupra orasului ca intreg. Mai ales cand ai inminte harta statiilor de metrou, cu liniile ei drepte si distantele aparentedintre statii care nu sunt in nici un caz proportionale cu distantele reale. Amcrezut ca intre Mile End si Canning Town e cam aceeasi distanta ca intre MileEnd si East Ham si ca m-am deplasat spre nord, cand de fapt mai aveam doarfoarte putin pana la Mile End, iar traseul meu a urmat aproape constant estul.Atunci am invatat insa ca e de preferat urmarea arterelor principale, oricat demult par ca ar ocoli. Via recta est semper bona functioneaza doar in cadrelerigurozitatii urbanismului roman, nu si cand ai de-a face cu straduteincovoiate si fundaturi de targ medieval.

Asa ca ieri amplecat mult mai de-a dreptul. De pe High Street North am taiat Plashet Park,apoi pe Romford Road pana la Stratford. Dupa ce am admirat complexul olimpicdin toate unghiurile accesibile publicului pana la momentul asta, am intrat peMile End Road pana la Aldgate, iar de la Aldgate, pentru ca deja incepeacentrul (care se recunoaste usor dupa dragonii care inlocuiesc vechile porti deintrare in oras), am improvizat. Asa ca am bifat The Gherkin, St. Paul’s (primadata cand o vad in acest al doilea sejur), Fleet Street, Strand, si am intratla metrou la Charing Cross, aproape de Trafalgar Square. Google zice ca e undrum de 16.1 km, pe care i-am strabatut in aproape 4 ore, cu tot cu cascatgura.

Cel mai mult timpl-am pierdut la complexul olimpic, pe care l-am privit prima data de pe „2012Olympics viewing platform” de la etajul I al mega-mallului Westfield. Probabilca artificiile de la ceremonia de deschidere se vor vedea frumos de pe aceaplatforma, mie nu mi-a placut cum se vede stadionul. Oricum e inutil, laceremonia de deschidere locul va fi ultra-aglomerat, si sper doar ca pasarela safie intarita suficient ca sa suporte suprapopularea de care va avea parte pe 27iulie. Dupa revelion am invatat lectia, pentru artificii va trebui sa maprezint foarte devreme la locul cu pricina. Efervescenta deja se simte prinoras, si mai sunt mai bine de 7 luni pana atunci.

Westfield Stratford ecelebru in Londra. Pentru ca nu prea-mi plac mall-urile, nu-mi propusesem sa-lvizitez, iar faptul ca am ajuns ieri a fost contextual. Dar o sa mai merg acoloo data, e o structura arhitectonica impresionanta in primul rand prindimensiune. Nu m-am uitat la cifre, dar din interior, daca te opresti putin sate uiti in jur, iti dai seama cat e de gigantic. Nu zic ca AFI Palace e mic,dar acolo n-am avut acest sentiment greu de descris al micimii umane, pe careil am deseori in catedrale gotice si care nu s-a regasit in totalitate ieri inWestfield doar pentru ca luminile puternice, sticla si reclamele coloratecreeaza o atmosfera mai familiara decat intunericul si tacerea catedralelor.

Romford Road mi-adat impresia unei calatorii spre vest pe drumul matasii. Plecand din East Ham,un cartier in majoritate indian, Romford Road imi da impresia ca strabatintregul orient mijlociu, cu un mic salt peste teritoriile israeliene,substituite poate de o biserica anglicana rupta din filmele de groaza deinspiratie gotica si de un templu Sikh al carui minaret domina structurile depe Upton Lane. Cartier eminamente arab, atat de arab cat poate fi un cartierlondonez, peste care s-au grefat structuri arhitecturale islamice. Totulculminand cu East London Mosque, despre care o sa povestesc, poate, alta data. 11:52

Godfather cosplay

2012-01-10T12:39:00.003+02:00

Manchester City - Manchester United 2-3 (Kolarov '48, Aguero '64 - Rooney '10 '39, Welbeck '30), FA Cup 2012 3rd round, 2012-01-08, Al Etihad Stadium, Manchester

-         Hi,Mick!
-         Hi,Paulie! How are you?
-         What’shappened, Mick? Something wrong?
-         Whywould you say that?
-         Youwouldn’t just call me to ask me how I am now, would you?
-         Well, Paulie...
-         It’s theold man, isn’t it?
-         Well, it’sactually...
-         He madeyou call me, didn’t he?
-         He needsyou, Paulie. We need you!
-         Is itthat bad, huh?
-         It isbad. I haven’t seen the old man this worried since forever.
-         It’sthat Italian guy, isn’t it?
-         Manciniis a pimp. He couldn’t have battled the old man. But he’s got the backing ofthe Sheikh.
-         There’sa lot of money in that black stuff, Mick. Well, maybe if I’d just show up...
-         I’mafraid it’s a lot more serious than that, Paulie...
-         Youthink he’ll want me in?
-         I’mpretty sure he will. Even more, though...
-         What doyou mean?
-         He wantsyou to stay, Paulie!

-         God, itmust be pretty damn serious then...
-         I toldyou, Paulie, I haven’t seen the old man this worried... Actually, I don’t thinkI ever saw him this worried. People are talking. On the corners. They’re sayinghe’s losing it. Nobody dares telling it straight ot his face, but you know howthese things go...
-         Peoplehave been saying the old man is losing it for the past ten years now. You should know better than that, Mick!
-         Timesare changing, Paulie. You should come around, have a look for yourself.
-         How’sthe boys? Ryan, Pat...
-         They’reall here, Paulie. All behind the old man. We’re all expecting you.
-         Gosh, Mick,if I’d have known it’s that bad...
-         So,Paulie, what should I tell the old man? Are you coming or not?
-         Yeah, ofcourse I am, Mick. Just tell him I’m on my way.

He completed 69 of his 71 passes — only two players made more in theentire 90 minutes — and was eager to get involved at every opportunity. (ED)

He’s always in the right position, always seems to be at the end of thebox when the ball drops in. The complete midfielder – when he’s fit, he’s thebest. Some go missing but he’s in the right place at the right time. He’s myfavourite player of all-time, unbelievable. If you give him a chance it’s agoal, isn’t it? (Micah Richards)

They will obviously be pissed off that they have only managed tobeat us once [under Sheikh Mansour's ownership]. We have nicked the games withgoals in the last minutes. I’ve done it, Michael Owen’s done it and WayneRooney did it last season. That’s maybe the difference between the two teams. (PaulScholes)

What Paul says about Peter tells us more about Paulthan about Peter. (Baruch Spinoza) 10:32

Corazon de paper

2012-01-07T02:36:00.000+02:00

Sursa foto, de unde se poate si
cumpara manualul, aici.

Tot English My Love.Uite cum descoperim influente atat de obscure si atat de adanci! Eh, pe-asta oaccept cu placere, imi aduc aminte ca a fost un manual foarte bun, chit ca l-amcam ignorat ca material didactic, engleza fiind o materie la care am cam luatnotele din oficiu in scoala, si dormind in ore. Dar l-am lecturat in particularca forma de distractie, se pare c-a contat mai mult. Nu-i vina mea, erauBeatlesii pe coperta!

Spunea acolo la unmoment dat despre ziarele englezesti, despre cat sunt de groase si cum – tinminte foarte clar – editiile de duminica iti amintesc de enciclopediaBritannica. Am cercetat acum si vad ca English My Love a fost pentru clasa aIX-a, ceea ce se cam potriveste cu amintirile mele, si inseamna ca la momentulin care citeam asta aveam deja cele doua volume din Enciclopedia Britannica pecare le mai am si astazi. Cand au devenit populare in Romania, interesul meupentru ele scazuse de mult, Encarta, enciclopedia interactiva pe CD era ojucarie mult mai frumoasa.

Si mi-am spus, tinminte: „Ei, cum sa fie cat Enciclopedia Britannica! N-are cum sa fie un ziaratat de voluminos!” Ei bine...

Sunt fascinat siamuzat in egala masura de publicistica britanica. Ziarul gratuit de dimineata,de la metrou („Metro”), are de regula 52 de pagini. De la 1 ianuarie are 56, is-au adaugat coperti pline de reclama, probabil a sponsorilor olimpiadei,pentru ca deja e cel mai popular subiect din media. In prima zi am vazut oreclama la HSBC, apoi nu le-am mai recunoscut.

Dupa 16, tot instatiile de metrou dar si in multe puncte de pe strazi se distribuie gratuit,zilnic, The Evening Standard, 76 de pagini. Asta face, doar din ziare gratuite,128 de pagini pe zi. Nemaipunand la socoteala ca din cand in cand au si totsoiul de suplimente, din care mi se pare ca cel de vineri, cel putin la TheEvening Standard, e permanent. Si nu va imaginati ca ziarele care se vand pebani, cele de specialitate sau revistele se lasa mai prejos. N-am vazut vreo revistasub 100 de pagini. Inside United, revista oficiala a clubului, apare lunar siare cam 120 de pagini, toate despre Manchester United. Evident, toate cluburilemari au revista proprie. Dar in tot cazul, va vedeti citind 128 de pagini deziar pe zi? Mi se pare ca nu e omeneste posibil. Fituica pe care Rininger odistribuia la metrou in Bucuresti avea, daca tin bine minte, 16 pagini, simajoritatea oamenilor doar o rasfoiau si citeau titlurile, pe sarite. Evident,si pe aici tot cam asa se procedeaza, cu diferenta ca intr-un drum de metrouabia daca ai timp sa dai toate paginile, de la un cap la altul. Si-atunci, maintreb, la ce bun atata efort?

Ah, pe langa asta,exista tot soiul de publicatii locale distribuite gratuit, cu diferitefrecvente de aparitie: fiecare consiliu local are ziar propriu (de regulasaptamanal), exista ziare ale comunitatilor hindi, arabe, evreiesti, slave etc.etc., majoritatea distribuite gratuit, fie din usa in usa fie in punctevolante, pe strazi.

Toate astea au inele si indemnuri la reciclare, statiile de metrou sunt toate prevazute cupuncte de reciclare speciale pentru ziare, exista sisteme descrise amanuntit pepereti pentru recircularea cat mai fluida a ziarelor, sunt prin oras nenumaratecontainere strict pentru reciclat ziare (alaturi de altele, speciale pentruhartie!), iar oamenii sunt in general educati si in general chiar recicleaza.Cu toate astea, sunt convins ca impactul environmental nu e nici el deneglijat, nu doar datorita procentului inerent de ziare care ajung in cosurilede gunoi menajer, ci si pentru ca procesul de reciclare in sine se face cuconsum de energie.

E interesant dediscutat si continul acestor ziare, dar asta e o alta poveste. 00:27

Tower

2012-01-06T03:27:00.000+02:00

Fiind prima zi cuadevarat libera, adica prima zi in care, pe langa lipsa de planuri, n-am avutnici griji, astazi am inceput sa fac pe turistul prin Londra. Cu rucascul inspate si cu aparatul de fotografiat in mana, m-am plimbat fara tinta de candm-am trezit pana s-a intunecat. Am vazut, in sfarsit, turnul Londrei si TowerBridge. Mi-au trebuit 42 de zile delocuit in Londra ca sa vad, in sfarsit, ceamai reprezentativa imagine a orasului. E oarecum haios ca s-a intamplat asa,totodata e ilustrativ pentru cat de mare e Londra si pentru faptul ca, fiind lao distanta apreciabila de restul obiectivelor turistice majore, Turnul Londreie de obice vazut doar de cei care vin special pana la el, la capatul zonei 1 demetrou.

Au fost cateva orein care am inghitit senzatii ca un nou nascut, acelasi nou nascut care acum oluna si un pic ateriza pe aeroportul din Luton inca intrebandu-se ce cauta DEFAPT in tara asta. Cu ochi de broasca si urechi de elefant, cum zicea Luminita.

Am iesit laMonument, fara sa am vreo idee ce fel de monument e acela care a dat numelestatiei de metrou. Dar odata ce ajungi la suprafata te izbeste, aproapteliteralmente. Marele incendiu de la 1666 e cu siguranta unul din cele maiimportante evenimente din istoria orasului, probabil cu repercusiuni grave inmentalul colectiv cel putin doua generatii dupa ce s-a petrecut. Ca sa fiesigur ca orasul isi va aminti de marele incendiu mai mult de atat, Charles alII-lea Stuart, fiul lui Charles I, cel asasinat de armata parlamentului condusade Cromwell si care apare ca Charles Martirul pe monument, a construit unobelisc impresionant prin structura, dimensiuni si dispunere, fix alaturi decasa in care s-a iscat incendiul care a distrus orasul. Constructia emonumentala, gandita in asa fel incat sa creeze trecatorului sentimentul demicime pe care-l dau marile catedrale gotice, iar inaltimea de 202 feet (adicavreo 60 de metri) e suficienta sa-l faca remarcat si de la distante mari, inciuda amplasarii lui fix in mijlocul cartierului financiar, paradisulzgaraie-norilor londonezi.

De la monument e oplimbare scurta pana la Southwark Bridge, iar de acolo o alee pustie careurmareste cursul Tamisei si care te scoate intr-un final la Tower Bridge e unprilej numai bun de reflectie asupra propriilor ganduri. Iar Tamisa si ea un spectacol in sine, un soi de monstrudomesticit care taie in doua un oras care, secol dupa secol, a invatat sa-lignore.

Cand am ajuns laTower Bridge se facuse deja intuneric, asa ca experienta nu a avut intreagasavoare de care e capabila. O sa ma intorc, cu siguranta, cu toate ca si azi amservit cu pofta din doza de arhitectura medievala care, dintr-un motiv saualtul, ma fascineaza tare mult. Poarta tradatorilor, pe unde se intra doar cubarca, groapa cadavrelor, toate turnurile, crenelurile si donjoanele zidurilorcare inconjoara turnul, si tot ecoul mortilor din secolul XIV au supravietuitincredibil de bine in mijlocul unui oras cat se poate de pregatit pentrusecolul XXI si cele care-i vor urma.

Urcand dinspreTamisa spre Tower Hill sa vad monumentul marinarilor cazuti in al doilea razboimondial, mi-au luat ochii un rand de ARRI-uri de 10 kilowati care luminaufatada unei cladiri construite in stil clasic grecesc, cu obisnuitele coloanedorice. Am trecut printre camioanele echipei, iar privelistea carucioarelor decamera si a stativelor de reflectoare m-a facut nostalgic dupa munca incinematografie, desi e probabil nevoie de doar 2-3 ore din filmarea de noapte decare oamenii de acolo fara indoiala se pregateau ca sa-mi dispara toatanostalgia. As vrea totusi sa lucrez la cel putin un film aici, sa filmez laBattersea, pe malul Tamisei sau in vreo cladire istorica importanta din centrulLondrei.

Am vazut-o si peDame Judi Dench care mi-a facut cu mana din interiorul unui Jaguar, chestie caremi-a confirmat ca acolo era platoul pentru o secventa din urmatorul Bond, Skyfall. Poate prind Sherlock Holmes 3. 01:23

Omul negru

2012-01-05T03:11:00.001+02:00

Newcastle United - Manchester United 3-0 (Ba '33, Cabaye '47, Jones o.g. '90), Barclays Premier League 2011/12, Matchday 20, 2012-01-04, St. James Park - Sports Direct Arena, Newcastle-upon-Tyne

Fiecare infrangere umilitoare (Swindon, Tranmere, York, Walsall, Rotherham, Wrexham) trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra stadioanelor)

In minutul 25, cand Ba a cerut penalty, m-am uitat cu admiratie la felul in care a fost deposedat de Rio. Contact natural, plasament excelent, nici un fel de obstructie, nici un fel de lovitura. Nici vorba de penalty. M-am gandit ca astea sunt atributele care l-au facut pe Rio fotbalist. Plasamentul excelent, viziunea clara a jocului, calmul imperturbabil. Incepuseam sa ma gandesc ce fundasi am mai vazut care sa intruchipeze la fel de bine calitatile astea. Lista scurta. Roberto Carlos, Belodedici, poate John Terry...

Mai putin de 10 minute mai tarziu, a inceput dezastrul. Jones total depasit, Ba alearga dupa minge, Rio inchide culoarul, dar senegalezul are o executie grozava, demna de cele 15 goluri pe care le-a dat in cele 20 de meciuri pana acum, iar mingea il pacaleste pe Lindegaard. Ar fi putut Rio sa faca ceva? John Terry s-ar fi aruncat cu capul inainte, am auzit o voce pe langa mine. Posibil sa fi fost parabil sutul, dar pana la urma, oricum ai incerca sa abordezi o interceptie, ai 50% sanse de esec. Rio a blocat foarte bine unghiul, mingea era foarte greu de preluat si de indreptat spre poarta, aplauze pentru Ba c-a reusit. Park n-a reusit intr-o situatie similara, nemarcat, iar Rooney a scapat mingea in bratele lui Krul de doua ori, o data dupa sutul lui Nani, a doua oara dupa centrarea lui Giggs.

Daca mergem mai departe cu judecatile in oglinda, tot Rooney a fost cel care a executat singura lovitura libera periculoasa a lui United. A scos un corner. Imediat dupa inceputul reprizei a doua, Cabaye a avut o executie impecabila, una din cele care probabil ies o data in viata pentru fotbalisti ca el, dar suficient pentru 2-0.

United nu e echipa care sa se demoralizeze, nici macar la 0-2 in deplasare. Numai ca Newcastle a jucat foarte inteligent, a ramas sus, nu s-a ferit sa continue sa atace si au alergat grozav de mult si de disciplinat. Atacuri numerice si aparare pe doua linii in permanenta, reteta succesului. Se pare insa ca United are acum nevoie de vreo 16 fotbalisti pe teren ca sa reuseasca asa ceva.

Diavolii au aratat mai periculos la 0-0, cu incercari de verticalizare centrala din primul minut si o bara a lui Berbatov, decat la 0-2. Chicharito are toate atributele de care e nevoie pentru un fotbalist mare, dar trebuie sa fie mult, mult mai atent cu plasamentul. Eu unul, am obosit sa numar off-sideurile lui din sezonul asta, e cazul sa-i explice cineva ca ultima pasa se aseapta in linie cu ultimul fundas.

Audaces fortuna juvat. Pentru c-au indraznit mai mult, Newcastle si-au primit recompensa. Minutul 90, Jones a deviat in poarta o degajare lunga a portarului Krul dupa o tentativa de respingere care a aratat hilar pe tv. Jones a fost de departe omul negru al meciului, chiar daca, judecand strict dupa culoare pielii, Ba si Ameobi il surclaseaza net, cam cum au facut-o si pe teren. Sper doar ca momente ca asta sa il fortifice psihicul si sa il faca sa se dezvolte intr-un fotbalist mare. Altfel, o sa ajunga doar o alta mediocritate care populeaza Premier League, la fel ca Obertan sau Danny Simpson. A, stai ca...

Stiu ca e abia inceput de ianuarie si ca e sezonul discutiilor despre "worst United team in years". Ca aproximativ 28.000 de jucatori vor fi transferati de presa la United in luna care urmeaza si ca mai e destul timp pentru recuperat cele 3 puncte care ne despart de City. Ca presiunea dinspre suporteri creste odata cu nemultumirile, tot mai vocale. Ca si anul trecut s-a intamplat la fel, si am castigat titlul, plus finala ligii campionilor.

Anul asta, insa, am iesit deja din Liga Campionilor. La Carling Cup am renuntat de mult, nu mai poate fi trofeu de consolare, ca acum doi ani. City arata enervant de bine in campionat, si peste 4 zile jucam cu ei si in cupa. Incepe sezonul rece.

Lectia de istorie

2012-01-04T00:21:00.002+02:00

Am fost pe PrimroseHill de revelion, in Camden. Camden e un sector din nordul Londrei. Borough,cum se cheama aici. In Camden exista o zona, Camden Market, faimoasa in toatalumea. Spun „faimoasa in toata lumea” pentru ca manualul acela mare sialbastru, English My Love dupa care am facut engleza in clasa a IX-a si care-iavea pe Beatlesi pe coperta o listeaza ca pe o atractie turistica importanta.

De fapt, pe lista cuobiectivele turistice londoneze, Camden Market intra destul de jos, suficientde jos incat turistii conventionali sa o sara, si suficient de departe decentru incat sa nu iasa in calea exploratorilor. Imi dau acum seama ca de fapt,mare parte din impresiile mele despre Londra au fost formate de manualul ala.Citeam despre locuri, si nu erau pe vremea aia decat niste nume exotice. Acumau deveit bolovani. Nu exista inca in Londra un loc de care sa ma simt atasat emotional,asa cum sunt de exemplu casa lui Kafka sau statuia lui Jan Hus din Praga,Wittgenstein Haus sau muzeul Freud din Viena. Pana acum, cel mai bun candidatar fi statuia lui Cromwell din curtea parlamentului. Ciudat lucru, nu prea imiexplic de unde pana unde Cromwell. Cumva, mi s-a parut mie interesanta povestealui.

Eram tot in clasa aIX-a, de asta imi amintesc clar (cu English My Love nu mi-e prea clar, eposibil sa-l fi avut in clasa a VIII-a) cand am studiat inceputurile epociimoderne si premisele politice ale revolutiei industriale din Anglia. Mi-aplacut povestea lui Carol I Stuart si, probabil, m-a intrigat foarte tarefaptul ca la primul test de istorie din clasa a IX-a am luat abia 8 in timp ceun coleg pe care nu-l banuiam de performante scolare a luat singura notamaxima. Spre deosebire de mine, a stiut ca batalia de la Marston Moor a avutloc in 1644, nu in 1642, asa cum credeam eu, care am confundat intotdeaunadatele la care ba s-a desfiintat parlamentul(1642), ba au fost invinse armateleregale scotiene la Naseby(1645), ba a fost executat Carol I(1649). In fine,mi-am dat oricum tema sa citesc despre istoria tarii asteia, si apoi aorasului, e nevoie sa le stiu pentru ca zidurile sa inceapa sa-mi vorbeasca.

Apoi, Cromwell, unanti-regalist, s-a pus la sefia statului in 1652. Cum ar zice jurnalistiisportivi englezi, „he pulled a Sylla”. Adica a facut o manevra identica cu alui Cornelius Sylla, primul imparat al Romei. S-a numit exact in pozitia pentrua carei desfiintari militase. Pe viata, evident. Bine, nu s-a numit rege. Si-aspus Lord Protector, nu-i asa ca-i un titlu tare? Dar avea atributii de sef destat, regimul era dictatorial, iar numirea s-a facut pe viata. Dictatura lui afost insa una luminata (sau cel putin asa a ajuns vorba pana la mine), iar – lafel ca la Sylla – numirea pe viata n-a fost atat de lunga pe cat suna. Cromwella murit in 1658, Wikipedia zice ca in urma unui blocaj renal. Si cam atat. Ca aavut un titlu smecher, o domnie luminata si o armura misto, atat stiu despreCromwell. Si ca ai mei aveau o biografie a lui in biblioteca copilariei mele,carte populara in epoca, din ce-mi amintesc, pe care am vrut de multe ori sa ocitesc dar pe care n-am deschis-o pana la urma niciodata.

Si totusi, statuialui Cromwell e lucrul care ma misca emotional cel mai mult din Londra inmomentul asta. Mi s-ar fi parut interesant sa aiba si Charles I statuie, tot incurtea parlamentului, cu care s-a razboit 7 ani. Ar fi fost o reconciliereinteresanta si un sincretism istoric numai bun de dezbatut. Asa, alaturarea cuRichard Inima de Leu e destul de dubioasa si cam inexpresiva.

Iacob al II-lea Catolicul,nepotul lui Charles I, are o statuie in Trafalagar Square, pe care einscriptionat anul inceputului domniei (1686). Am vazut-o saptamana trecuta,mi-a placut. Ah, si-mi mai place Monty. Bertrand Montgomery, eroul Angliei dinAfrica de Nord in al doilea razboi mondial, vegheaza trecatorii dinspreWestminster Abbey spre Buckingham Palace cu un ochi atent, in ciuda pozitiei derepaus. Prima data cand am fost in Londra am tinut neaparat sa ma pozez cu el.22:02

Orice-'nceput se vrea fecund

2011-12-31T12:10:00.000+02:00

Astazi se terminaanul 2011 si in mod normal asta ar trebui sa fie mare scofala. Dintr-un motivsau altul, nu mi se mai pare asa de mult timp. Moment bun pentru bilanturi,poate. O linie conventionala la care sa ne oprim putin si sa ne uitam in urma.E in regula asa, oricum toate delimitarile sunt conventionale. De-astasfarsitul lumii n-o sa fie nici in 2000, nici in 21-12-2012, nici in vreo altazi sau in vreun alt an cu o sonoritate aparte cand e pronuntat in baza zece.Fortele lumii in care traim nu opereaza in baza zece, si putin le pasa de ea.

Cam ciudat moment saresetam anul, asa, in mijlocul iernii. Inteleg ca 1 ianuarie e inceputul de anpentru ca asta era inceputul anului consular in ultima perioada a republiciiromane. Dar mult mai naturale mi se par demarcarile traditionale, plasate fiela inceputul, fie la sfarsitul sezonului rece: intoarcerea Demetrei, Idele luiMarte, reinvierea lui Shiva s. cl.

De vreo 3 aniincoace am descoperit un sfarsit de an care pentru mine are mult mai mult sens.E intr-un citat revelator, cu care i-am innebunit deja pe unii din cei care macunosc, dintr-o carte care s-a infiltrat repede pe lista lecturilor melefundamentale. O sa mai fac o data apel la el, probabil in ideea ca nu l-amemorat inca toata lumea si chiar dac-ar fi facut-o, repetarea lui e cumvaritualica. Asadar, Nick Horny – Febra Stadioanelor:

“Asa vorbescmicrobistii: anii nostrii, unitatile noastre de timp, merg din august pana-nmai (iunie si iulie nu exista cu adevarat, mai ales in anii care […] nu continnici o Cupa Mondiala sau nici un campionat European). […] Ne imbatam de AnulNou, ca restul lumii, dar finala cupei, in mai, este de fapt momentul in caredam inapoi ceasul mintal si ne dedam la toate juramintele si regretele sireinnoirile pe care oamenii obisnuiti si le permit la sfarsitul anuluiconventional.”

Asadar, ceasulmental, juramintele, regretele si reinnoirile mele vor trebui sa mai asteptevreo 5 luni. Sper ca si petrecerea va insoti acel sfarsit de an, dar astadepinde mai degraba de vreo douazeci de barbati pe care nu i-am cunoscutniciodata, dar pe care ii vad saptamanal, imbracati in tricouri rosii.

Si mai ales de unul,la fel, necunoscut, un individ carunt, cu nasul rosu, cu un accent scotianneinteigibil si a carui pasiune pentru guma de mestecat a capatat proportiilegendare. Acest domn mai e cunoscut in unele cercuri drept „cel mai mare antrenordin istoria fotbalului”. Numele lui, de fapt, e Sir Alex Ferguson. Implinesteastazi 70 de ani. Motiv de sarbatoare mai important, in opinia mea, decatsfarsitul de an.

Ca orice aniversare, siaceasta a lui Ferguson are doua fetze. Sigur ca il sarbatorim, ii uram si iidorim numai lucruri bune, dar de obicei adaugarea unui an la varsta vine cu ocrestere in responsabilitati. Treaba care, teoretic, inceteaza dincolo de 65,dar iata, Ferguson face 70 astazi si probabil are de raspuns in fata mai multoroameni decat a avut de raspuns vreodata. Neutrii se intreaba cat mai are, cemai vrea si ce isi mai poate omeneste propune de la sportul asta in care acastigat cam toate trofeele pentru care s-a inscris, ba chiar pe unele deenervant de multe ori. Suporterii se intreaba daca va mai rezista, care ii suntplanurile de viitor si daca s-a gandit la un urmas care sa mentina la cote catmai rezonabile rezultatele lui United dupa retragerea lui. Rivalii se intreabaprobabil cand se va ramoli, in sfarsit, daca si-a mai pierdut din foamea desucces sau din instinctele care-l fac sa citeasca atat de bine jocul. Nu existainca raspunsuri rezonabile pentru nici unii. Sir Alex Ferguson e antrenorul luiManchester United, si probabil va mai fi pentru ceva ani buni de-aici inainte.Astazi are meci cu Blackburn, pe care daca nu il pierde va termina anul peprima pozitie. Speram ca l-a pregatit bine. La multi ani! 10:06

Pensie

2011-12-30T13:38:00.000+02:00

Am vazutieri la Dragos ca Uniunea Europeana s-a hotarat sa declare 2012 Anul european al îmbătrânirii active şi alsolidarităţii între generaţii. Dincolo de numele pompos si limbajul de lemn cucare conducerea Uniunii ne-a obisnuit, probabil ca initiativa a pornit caurmare a unui fenomen care in societatile occidentale – si in special in UE, curecent descoperita fragilitate a sistemelor publice de protectie sociala – se resimteca o problema tot mai acuta: cresterea mediei de varsta a populatiei. Dragos intreba ieri ce potcompaniile responsabile sa faca in legatura cu asta, iar raspunsul mi se pareinteresant de explorat.

Suntconvins ca atitudinea autentic responsabila a unei companii se releva in primulrand, daca nu exclusiv, din directiile strategice de dezvoltare mai degrabadecat din proiectele finantate cu banii dintr-un buget de CSR. Chiar si candsunt facute cu toata onestitatea, acestea pot fi pe buna dreptate acuzate deapartenenta lor mai degraba la categoria de giumbuslucuri publicitare decat laaceea a actiunilor responsabile. Pentru ca in etica – de care, dupa cum vad eulucrurile, responsabilitatea e legata strans – o mana nu spala pe alta, unprocent de buget alocat pentru imbunatatirea societatii nu justifica un intregbuget obtinut prin actiuni ce contribuie la distrugerea ei. Asa ca directiilein care o companie ar trebui sa se implice in rezolvarea unei probleme pot fietichetate ca deplin responsabile doar daca se leaga de obiectul de activitateal respectivei companii. Pentru ca pana la urma poti fi cel mai eficient doarfacand lucrul la care te pricepi cel mai bine. O banca nu ma convinge ca vreabinele societatii plantand copaci in fiecare primavara in timp ce, prinpolitica pe care o duce, submineaza strategia bancii nationale, de exemplu.

Imbatranireapopulatiei e o consecinta destul de fireasca a felului in care a evoluatsocietatea occidentala de vreo 200 de ani incoace. Ca pana acum nu s-a ganditnimeni la asta si ca am asteptat sa devina o problema e in primul rand vinaputerii politice, preocupata in primul rand de propria-i perpetuare si dementinerea status quo-ului, si cultivand pentru asta privilegiile anumitorclase sociale in detrimentul altora, dupa cum au dictat interesele momentului.

Mi se parerelativ usor de dedus ca, in conditiile cresterii mediei de varsta, deci aprocentului de populatie pensionata in defavoarea populatiei active, sistemulde pensii devine o gigantica schema Ponzi, mai ales cand e centralizat, candfondurile de pensii sunt in totalitate in mana statului. Conducerile politiceau tot amanat reformarea sistemului si a fost nevoie de un soc economic pentruca, iata, acum, Uniunea Europeana sa vina cu minunata idee: “Haideti sarezolvam cu totii aceasta problema de a carei aparitie suntem unicii vinovati!”

Pentru can-avem incotro, insa, trebuie sa impartim aceeasi planeta cu aceste entitatimonstruoase scapate de mult de sub controlul necesitatilor contractualiste carele-au creat, asa ca problemele guvernelor sunt si problemele indivizilor.

Ce-ar puteasa faca companiile? Ele insele sunt cele mai in masura sa raspunda laintrebarea asta. M-as astepta ca o banca sa vina cu oarece programe financiarecroite special pentru varste post-pensionare (depozite pe termen scurt inconditii avantajoase, stiu eu?), ca o companie producatoare de energie sa incurajezeconsumul responsabil, sursele regenerabile sau productia casnica de energie sitot asa.

Pentru cade ce anume au nevoie generatiile trecute de varsta pensionarii e relativsimplu de dedus, si mai simplu de aflat intrebandu-I direct. Eu suspectez caraspunsurile ar fi undeva in zonele: garantarea subzistentei, integrare,posibilitatea continuarii vietii active, pensii proportionale cu veniturileperioadei pre-pensionare. Pentru ca e realmente posibil ca pensionarea sa nufie inceputul celei mai sumbre perioade din viata, ci al celei mai luminoase.11:33

Turism

2011-12-29T15:09:00.003+02:00

Spununeori, spre surprinderea celor care ma aud, ca nu sunt asa de mare fan alturismului. Ca nu ma dau in vant dupa a calatori. Ca Universitatea dinBucuresti, Palatul Schonbrunn, Colloseumul, Biserica Sacre Coeur sauWestminster Abbey sunt, cu toatele, bolovani, cu nimic diferite una de alta. Eo exagerare, bineinteles, dar ce incerc sa spun este ca sunt impotriva unuianumit fel de turism. Impotriva tipului de turist japonez, care se face cu oharta a centrului in mana si cu un aparat de fotografiat la gat. Uite Big Ben,fa-i poza, check, doua statii de metrou pana la Trafalagar, uite obeliscul luiNelson, fa-i poza, check, patru statii de metrou pana la Turnul Londrei,uite-l, fa-I poza, check, sa vedeti, prieteni ai mei, cat de minunat e inLondra! Uite-ma pe mine langa Big Ben-ul pe care il puteti vedea si pe net,uite-ma pe mine langa obeliscul lui Nelson pe care il puteti vedea si pe net,uite-ma pe mine langa Turnul Londrei pe care il puteti vedea si pe net, egrozav, trebuie sa va duceti.

Posibil safiu cam radical si posibil ca si genul asta de excursii sa aiba farmecul lui,doar ca mi se pare ca scapa ceva. Ca cel mai important lucru de vazut de faptnu sunt bolovanii (intelegand prin asta toate cladirile, de orice fel), cioamenii. Sigur ca majoritatea oamenilor care merita vizitati sunt morti, daruite un exemplu: cum ar fi daca in loc de obisnuita poza cu mimi mascati in reginape care italienii galagiosi o fac la iesirea din metrou de la Westminster, arurca usor la pas pe The Mall, pana la Buckingham, eventual oprindu-se sa siarunce o privire la fiecare statuie de pe margine, apoi, ocolind palatul simonumentul reginei Victoria, asaltat in permanenta de turisti care stiu doarintr-un procent foarte mic cine a fost regina Victoria, ar urca pe langaBuckingham Gardens, paralel cu Green Park, contempland felul in care si reginatrebuie sa faca un drum asemanator in fiecare zi, si contempland felul in areistoria se scrie la doar cativa pasi?

In plus,fiecare oras are comorile lui ascunse, uneori chiar departe de centrulturistic, dar niciodata trecute ca obiective pe hartile de la tarabele desuveniruri.

Unul dinlocurile mele preferate din Bucuresti e parcul Cazavilan, o oaza micuta,construita in stil de gradina romana, la cativa pasi de Cismigiu, dar de careprea putina lume stie. Ma intreb cati vizitatori are casa memoriala a luiArghezi din Berceni, la 5 minute de Piata Sudului? Cati dintre cei care treczilnic pe langa Insitutul Cultural Bulgar din Viena stiu ca aia este casa incare Wittgenstein a incercat sa cuprinda “principiul tuturor caselor posibile”?Sau cat de vizitata e casa lui Kafka din Praga?

Si, cum imiplace mult sa ma plimb pe jos foarte mult, incerc tot timpul sa descopar locurinoi. Daca nu ma grabesc, intre mai multe optinui de traseu o aleg intotdeaunape cea pe care o cunosc cel mai putin. Recent am descoperit in Bucuresti mormantul lui Carol si al Anei Davila,intr-un mic parculet din Cotroceni, in spatele Facultatii de chimie de pe Sos.Panduri.Tot in zona e si o capela ctitoritade Regina Maria cu vreo 90 de ani in urma, cu picturi de Gh. Tattarascu. Pazindcapela si santierul de alaturi, o statuie a Anei Davila in costum traditional,completand atmosfera locului, o bijuterie a Bucurestiului aruncata in noroiulomniprezentelor santiere.

E o discutie mai lunga, evident. Spre deosebirede Bucuresti, aici autoritatile locale incearca sa exploateze si potentialulturistic al zonelor periferice. Am vazut ca municipalitatea din Islingtonorganizeaza saptamanal tururi ale cartierului, cu opriri in punctele cuincarcatura istorica. In Bucuresti municipalitatea incearca sa darame Moara luiAsan, Piata Matache si toate casutele vechi de prin centru care au nesimtireasa se puna in calea capitalismului construit din sticla si tamplarie pvc. Asa ofi mai bine, eu stiu? 13:05

Mind the Gap

2011-12-28T11:46:00.001+02:00

Cand amajuns incoace, acum o luna, ma simteam ca un nou nascut. Toate lucrurile eraunoi, era o lume intreaga de explorat. O lume mare. Atat de mare incat saptamanaasta, cand mi-am dat doua ore ca sa parcurg pe jos distanta acoperita 15 statiide metrou pana la St. Paul’s, am reusit sa parcurg abia vreo 4 dintre ele. N-acirculat metroul de Craciun, si nu pare sa existe vreun mijloc de transport maila indemana in Londra. Masina personala? La 20 de lire pe zi parcarea si 12taxa de centru, e numai pentru o anumita categorie de venituri. Taxi? 2 lirepornirea, 50 de lire de unde stau eu pana in centru, nici el nu e prea comod.Cu reteaua de autobuze inca nu ma descurc, iar bicicleta o s-o incerc laprimavara.

Reteaua demetrou e destul de complicata, cu cele 11 linii metrou clasic si doua de metrouusor (“light rail”). Despre care metrou usor am aflat ieri ca nu are conductor,merge pe pilot automat. Intr-una din primele zile aici am incercat sa numarcate statii de metrou sunt in Londra. M-am oprit dupa vreo 74, oricum dureazamai mult treaba asta decat intervalul de asteptare la oricare din linii. Credca sunt pe la vreo 200.

Si am fostfoarte mandru de mine cand, dupa vreo doua saptamani, am renuntat la a maipurta dupa mine brosurica cu harta metroului. Ceea ce nu e mare chestie, defapt, lucrurile sunt afisate peste tot in detalii atat de amanuntite incat sate ratacesti in metroul londonez ai nevoie de o mare doza de vointa. Existasemne luminoase inclusiv cu “Aici se termina ultimul vagon de metrou” sau “Sfarsitulbenzii rulante”, asta pe langa harta intregii retele, care e peste tot, saubrosuri cu harta de suprafata a zonei, gratuit la fiecare statie.

Ieri amdescoperit si linia Jubilee, pe care o suspectez ca e cea mai recenta dupafelul cum arata statiile. Cu ocazia asta am traversat Tamisa pe dedesupt de fix8 ori. In statiile care par a fi cele mai noi, dupa stralucirea metalului de pepereti si a marmurei de pe podele, metroul trece printr-un tunel de sticla.Initial, vazandu-l din interior, m-am intrebat care e scopul lui. Apoi, dinexterior, lucrurile pareau sa aiba mai mult sens. Accesul la sina este intotalitate blocat daca trenul nu e in statie, iar la sosirea trenului usiletunelului se deschid automat, in sincron cu cele ale trenului. Asa multisinucigasi sa fi fost in metroul londonez? Sau asa multe accidente cu oameni carecadeau pe sina? Pentru ca una din primele intrebari pe care mi le-a ridicatsistemul asta a fost randamentul de mediu al liniei. E clar ca deschidereaautomata a usilor statiei inseamna un consum de energie destul de important, sima intreb daca avantajele acestor tunele de sticla il justifica.

Nici ideeaca trenurile de pe liniile DLR, adica metrourile usoare, sunt conduse decalculator nu m-a facut foarte comfortabil, chiar daca am mers doar pe liniavecina. Sunt sceptic in ceea ce priveste scenariile apocaliptice legate derevolte ale masinilor, dar am citit suficient Asimov incat sa imi dau seama casi asta este o posibilitate teoretica foarte distincta. In tot cazul, e putincam tarziu sa ne mai aparam eficient. Isi mai imagineaza cineva o lume farainternet, fara sateliti artificiali si fara comunicare instantanee intreoricare doua puncte ale globului? Probabil ca da, dar probabil ca nimeni dintrecititorii blogului meu.

Dintre statiile in care am fost pana acum, celmai mult mi-a placut in St. Pancras. Un nod de linie ferata imens, pe undetrece si transportul metropolitan, si cel national, si cel international.De-aici pleaca inclusiv faimosul Eurostar care trece pe sub Marea Manecii siale carui bilete incep de pe la 70 de lire (pana la Paris), si probabil ca garade aici e principala poarta de intrare a celor care vin in Londra cu trenul. Amdedus asta dupa cele 5 cercuri olimpice gigantice care atarna deasupraperonului principal al liniilor internationale. 09:43

The Champions

2011-12-27T13:20:00.001+02:00

Acum douasaptamani, cand am ajuns prima data la Upton Park, am vazut in apropiereastadionului o statuie de care mi-am dat seama imediat ca se refera la 1966, lamomentul in care Anglia a castigat pentru prima, si pana acum singura dataCampionatul Mondial de fobal. Nu era greu sa-mi dau seama de asta, cel tinut peumeri de coechipierii sai avea in mana cupa Jules Rimet, foarte usor de recunoscutdupa forma. Confirmarea ca e intr-adevar vorba de campionii mondiali din 1966am avut-o citind soclul pe care era inscrisa, in cerc, intreaga echipa care acastigat finala de pe Wembley impotriva Germaniei, incepand cu Gordon Banks,portarul care avea sa realizeze cea mai celebra parada din lume 4 ani maitarziu si incluzandu-l si pe Sir Alf Ramsey, antrenorul legendar care a adustrofeul Angliei.

Nu i-amrecunoscut pe nici unul dintre cei 4 reprezentati pe statuie, dar mi-amimaginat ca unul dintre ei trebuie sa fie Bobby Moore, nu degeaba peluza sud a stadionuluilui West Ham se cheama Sir Bobby Moore stand. M-am mai gandit si ca unul dintrecei patru ar trebui sa fie Sir Geoff Hurst, autorul unui hattrick in finala cuGermania (n-a fost de fapt un hattrick, dar atata vreme cat golul de 3-2 a fostvalidat fara ca mingea sa depaseasca linia portii cu intreaga circumferinta,Sir Geoff a avut tot dreptul sa ia mingea acasa). Am fost foarte mandru de minecand am ajuns acasa si mi-am confirmat ca intr-adevar, cei doi suntreprezentati pe statuie, Bobby Moore fiind cel care tine trofeul, iar Geoff Hurst fiind cel din centru.

M-am maiintrebat de ce o statuie de o asemenea importanta a fost plasata intr-o zonaatat de nespectaculoasa turistic, si tot Wikipedia mi-a spus ca 3 dintre ceipatru fotbalisti reprezentati in sculptura erau in acel moment jucatori ai luiWest Ham. Tare sunt curios, daca e pe-asa, ce-o sa se intample daca West Ham seva muta de la toamna pe noul stadion olimpic din Stratford.

Eu m-amsimtit mandru de cei doi reprezentati pe care Manchester United i-a avut inacea finala si al caror nume apare, natural, sculptat in soclul statuii: NobbyStiles, despre care se spune c-ar fi inventat postul de mijlocas defensiv, siSir Bobby Charlton, cel pentru care nu s-au inventat inca suficientesuperlative.

Am maitrecut de atunci de cateva ori pe langa statuie si de fiecare data imi evoca,chit ca doar pentru cateva secunde, finala din 1966, controversatul gol al luiGeoff Hurst si victoria Angliei la acel mondial. Lucru care m-a facut sa magandesc la impactul cultural al statuii. Ce trebuie sa insemne ea pentru pustiide 7-8 ani care incep sa bata mingea pe strazile si prin parcurile de prin imprejurimide fiecare data cand trec pe langa statuie. Toti isi doresc sa fie, probabil,vreun nou Bobby Moore sau vreun nou Geoff Hurst. Din punctul asta de vedere,faptul ca ii face pe eroii acelui moment istoric pentru fotbalul englezesc atatde vizibili este foarte, foarte important. Imi amintesc cum, acum vreo 20 deani ne doream cu totii sa fim Lacatus si ne mazgaleam toate tricourile cupixul, marcandu-le pe spate cu numarul 7. Dupa mondialul din 1994, toti pustiiisi doreau sa devina Hagi, probabil cam in acelasi fel in care si Hagi si-adorit sa devina Dobrin in copilarie. Iar acum vreo 10 ani, in ciuda declinuluiaccelerat al nationalei, fiecare copil care batea mingea pe maidan se visa Mutusau Chivu. Oare mai exista astazi vreun fotbalist roman care sa inspire atat detare copiii care bat mingea prin parcul Tei sau prin Drumul Taberei? Ultimelenume pe care le-am auzit la miutele de maidan au fost ba Ronaldo, ba Messi, baKaka. In general fotbalistii de pe coperta DVD-urilor cu FIFA.

In conditiileastea, ma intreb, cam cat de mult ar contribui o statuie cu Hagi in vreun parcdin Bucuresti, Constanta, sau de oricunde altundeva, la aparitia unui nou Hagi?11:13

Blue Man Group

2011-12-27T01:52:00.002+02:00

Watchmen (USA, 2009), regia: Zack Snyder

Filmul asta are atat de multe ingrediente care sa-l faca nu doar un hit de box-office, ci si un film cult, incat ma mir tare mult ca nu s-a intamplat asta.

In primul rand, e Marvel. As putea sa enumar o gramada de super-eroi Marvel care sunt acum obiect de merchandising cu un potential imens si constant, figuri care vand orice si oricand. Marvel ar trebui chiar sa patenteze cuvantul, super-erou, pentru ca Superman, Spiderman si toti fratii mei la smen© sunt inventiile lor. Iar filmul asta n-are doar unul, are o gasca intreaga, pentru toate gusturile.

Apoi, e Zack Snyder. Dupa succesul lui 300, pana la compromiterea totala, cam tot ce atinge omul asta ar trebui sa insemne succes de box-office, mai ales ca gagiul isi pastreaza marca regizorala.

Apoi, filmul se tine atat de fidel de cliseele filmelor cu super-eroi transpuse dupa benzi desenate incat ar putea sa defineasca genul, treaba care, in teorie cel putin, i-ar castiga instant pe toti fanii.

Si, destul de important, e un film decent. Bine scris, bine jucat, efecte speciale spectaculoase, cam toate capitolele sunt facute bine, fara a se forta prea tare pe nicaieri, fara sa mizeze totul pe o singura carte. Se vede ca s-a avut grija de detalii.

In sinopsisul filmului ar aparea cateva semne de intrebare, dar asta e tipic pentru filmele cu super-eroi, in care Superman rasuceste pamantul invers, Spiderman arunca panza de paianjen din incheieturi si asa mai departe: anul este deci 1985, iar presedintele Nixon, reales a treia oara (?), e ajutat de doi fosti (?) super-eroi sa previna un razboi nuclear tot mai iminent. Acesti super-eroi fac parte dintr-o fosta banda de super-eroi, infiintata ca raspuns la neputinta legii in fata criminalitatii organizate din perioada prohibitiei si desfiintata prin lege atunci cand metodele lor devenisera prea controversate, cateva zeci de ani mai tarziu.

Cumva, acesti super-eroi nu aveau superputeri, in afara de faptul ca sunt cu totii niste batausi de prima clasa, chit ca se imbraca in costumele de scena sau nu. Si, spre deosebire de supereroii obisnuiti, astia ies la pensie, si lasa rolul lor mostenire altora mai tineri, ceea ce e chiar ciudat in bransa. Singurul care are superputeri e un ciudat albastru, clasicul savant care si-a capatat puterile in clasicul accident nuclear. Si el le are pe toate, sa compenseze cu varf si indesat pentru cat de lipsiti de superputeri sunt ceilalti. Vede trecutul, viitorul, se teleporteaza, inclusiv in afara planetei sau a galaxiei, poate fi in mai multe locuri deodata, isi schimba dimensiunea si multe alte minunatii. Doar sa nu mai fie albastru nu poate, chit ca isi poate schimba nuanta.

Ciudat lucru pentru un film cu super-eroi, cel rau castiga pana in final, desi intr-un fel suficient de sucit incat sa confuzeze spectatorii pentru cateva momente. Evident, planeta tot e salvata, doar ca nu chiar cum ne asteptam.

Un lucru bun, grozav de bun pentru un asemenea film, este ambiguitatea morala a personajelor. Desi forte ale binelor, toti protagonistii dau seama in fata unor demoni personali, toti au pacatele lor. Iar asta e o idee proaspata in comparatie cu celelalte intruchipari mascate ale binelui care-au mai venit dinspre Marvel. Cu atat mai mult de laudat cu cat vorbim de Zack Snyder, cel care, in 300, a renuntat la orice fel de acuratete istorica pentru a transforma cele doua tabere combatante in personificari ale binelui si raului.

Mi-a mai placut si felul in care fiecare personaj intruchipeaza o anumita tipologie umana, si sunt cu totii diferiti. Treaba asta tine de priceperea scenaristului, iar felul in care una din super-eroine e prezentata si omorata in vreo 3 secvente cu totul, inghesuite in mai putin de un minut din film, e felul producatorilor de a ne spune ca ar putea sa faca fix cate continuari la filmul asta ar avea chef.

Pentru ca in astfel de filme e inerent, aproape obligatoriu, sa-ti alegi un personaj preferat, mie mi-a placut cel mai mult de Rorschach. Naratorul filmului, Rorschach e cel mai consecvent personaj, cel care nu e dispus la nici un compromis, chiar daca respectivul compromis ar insemna castig pentru toate partile implicate, cum se intampla in final. "Never compromise. Not even in the face of Armageddon.", zice Rorschach.

Cel mai putin mi-a placut Dr. Manhattan, atotputernicul si atotstiutorul lider al gastii, cel care, desi calm si cu pretentii de serenitate rezolva toate insarcinarile in feluri cel putin la fel de violente ca toti ceilalti, doar ca fara sa manifeste vreo parere de rau. In plus, intelege foarte gresit ideea de Dumnezeu, iar indiciul scenaristilor ca va deveni unul ("Ma duc sa creez viata in alta galaxie") ii da un aer de ridicol. Si, cel mai important, oricate super-puteri ai avea, treaba asta nu te scuteste de obligatii umane elementare, cum ar fi aceea de a aparea in public purtand macar vreun articol vestimentar oarecare. Faptul ca esti albastru nu inseamna ca ai voie sa umbli in curul gol trei sferturi din film.

Ca si in 300, desi poate nu la aceeasi scara, dl. Snyder nu se da de nici un fel in laturi de la scene violente in stil de banda desenata, cu oameni explodati, scheleti teleportati si sange tasnind din teste cu forta cascadei Niagara. Ceea ce e ok, pentru ca filmul asta nu e nici vreo lectie de viata, nici nu atinge vreo profunzime nebanuita a caracterului uman, nici nu-si propune nimic asemanator. Sunt doar doua ore si jumatate de popcorn si entertainment tipic american, tipic Marvel. Doar ca foarte bine scris. Inchei cu o astfel de mostra, treaba pe care am folosit-o si ca lectie de viata:

Rorschach: I heard a joke once: Man goes to doctor. Says he's depressed. Says life is harsh and cruel. Says he feels all alone in a threatening world. Doctor says, "Treatment is simple. The great clown Pagliacci is in town tonight. Go see him. That should pick you up." Man bursts into tears. Says, "But doctor... I am Pagliacci." Good joke. Everybody laugh. Roll on snare drum. Curtains.

Soteriologie

2011-12-25T14:46:00.000+02:00

2011 - un Mos Craciun generos

Unul dincele mai importante feluri in care este marcat Craciunul – si un obicei cuimunitate ridicata la secularizarea in crestere a societatii – este schimbul decadouri. Sau doar primirea de cadouri, in cazul copiilor. Gestul, mi se pare,merita analizat pe indelete, in speranta ca e posibil ca, in acest fel demaruntisuri sa putem descoperi acel fel de umanitate dinauntrul nostru cu carene place sa ne laudam.

Incerc de fiecare data cand ma gandesc la vreo manifestare umana sa fac analogii culumea animalelor, pentru ca de multe ori cam tot ce facem e replicat pe undevaprin natura, la macar o specie, doar ca la un nivel ceva mai simplificat, sicare ne poate spune despre noi mai mult decat vrem sa recunoastem.

La animale,asadar, daruirea “cadourilor” are, pe cate stiu, doua directii importante: dela parinti inspre pui, cu scopul evident al supravietuirii acestora si de lamasculi inspre femele, cu scopuri sexuale (suna destul de aproape de oameni,este?). Posibil ca in societatile de primate sa mai existe feuri de a schimbacadouri pentru a castiga privilegii sociale, cel putin din cate cunosc eucimpanzeii. In rest, nu stiu sa mai existe alte feluri de a darui obiecte inlumea animala. Diferenta este, evident, ca animalele nu au simtul proprietatiiobiectelor (simt pe care il suspectez a fi dezvoltat pe baze culturale la om, pentru ca la societatile omenesti primitive nu exista), dar depunerea unui efort in vedereaobtinerii obiectului ce va fi daruit e suficient de asemanatoare, din punctulmeu de vedere.

De cefac oamenii cadouri? Evident, excludem felul in care parintii isi cresc copiii,pentru ca ar fi odios sa percepem hranirea bebelusilor ca pe un “cadou”, chitca de multe ori se face in speranta intoarcerii serviciului la un moment dat,ceea ce, desi nu e tocmai acelasi lucru, suna aproape la fel de odios.

O motivatiede care nu stiu sa existe la animale, si care pe mine m-ar face sa ma simtmandru ca fac parte dintr-o specie capabila de asa ceva, este oferireacadourilor fara a avea in minte alta finalitate decat bucuria celui careprimeste. Ma intreb daca e posibil asa ceva. Daca avem in minte faptulca finalitatea ultima nu ar fi de fapt bucuria celui care primeste, cireflectarea ei in bucuria celui care ofera, atunci ma simt tentat sa afirm camai degraba nu exista acest soi de altruism total. Ca omul nu este capabil de aempatiza cu alta fiinta in asa masura incat sa piarda contactul cu propriileemotii.

Cred cabudistii ar spune ca asta este marca unui Boddhisattva, renuntarea la perceptiaeului si actiunile exclusiv in slujba celorlalti. Kant ar spune ca un astfel degest are valoarea morala maxima si ca motivatia lui n-ar mai fi determinata denici un fel de scop individual, ci de imperativul moral. Sceptic cum sunt, nuprea cred in existenta acestui imperativ moral predeterminat. Cred inposibilitatea existentei unui scop ultim al vietii ca stare de permanentizare afericirii, beatica sau nu. Soteriologia i-a spus in diferite feluri: mantuire,salvare, eliberare, Nirvana, rai etc. In sluba unui asemenea scop, mi se parede domeniul evidentei ca punerea propriei vieti in slujba celorlalte siomagierea existentei in totalitatea ei mi se pare mijloace absolut necesare. Posibilca, pentru fiintele foarte avansate pe acest drum, obtinerea fericiriicelorlalti sa apara ca un mijloc atat de evident incat bucuria de a o vedeaimplinita sa scada in importanta pana la imperceptibil. Cam in acelasi felincat, pentru oricine vrea sa-si indeplineasca indatoririle de servici intr-ozi, faptul ca trebuie sa parcurga drumul de acasa pana la locul de munca esteatat de evident incat bucuria de a fi ajuns sa nu aiba o intenstitate demna deluat in seama. Desi, tot soteriologic vorbind, mi se pare valoros sa stim sa nebucuram de fiecare pas facut pe calea salvarii, fie el mic sau mare, primul sauultimul. Hm… complicat. Si atunci… ce trebuie sa fac?12:21

Craciun

2011-12-24T13:27:00.002+02:00

Dintr-odata, ridicandu-ma din pat astazi, am inceput sa am perceptia clara aimportantei zilei, si a perioadei Craciunului in ansamblu. Ce putemsa spunem cu siguranta e ca sunt zile incarcate de simboluri si desemnificatii. Bineinteles, fundamentele marcarii lor ca speciale sunt religioase,si personal cred ca e util de fiecare data sa ne aplecam si asupra insemnatatiilor si din punct de vedere religios. Dar intr-o societate tot maiintens secularizata, disponibilitatea de a face asta pare sa fie in scadere.

De fapt,cred ca pentru fiecare dintre noi Craciunul e important mai degraba prin prismadevenirii personale. Cred ca cei mai multi dintre noi, gandindu-se la Craciun,isi amintesc in primul rand de obiceiurile cu care au crescut si de care sebucurau in copilarie. Fie ca e vorba de mersul la colindat, de bataile cubulgari si de oamenii de zapada, de mirosurile de brad, portocale, scortisoara,arahide glazurate, ciocolata sau tot felul de dulciuri sau de cadourileprimite, Craciunul se incarca de semnificatii individuale in fiecare an. Nicimacar nu-mi dau seama daca transformarea sarbatorii intr-u instrument comercialde negustorii pentru care sezonul Craciunului incepe in octombrie, imediat dupaHalloween, e bun sau rau. Banuiesc ca fiecare e liber sa se raporteze la zileleastea cum crede de cuviinta.

Copilariafiecaruia e diferita, convingerile fiecaruia sunt diferite, felul de a fi alfiecaruia e diferit, asa ca probabil si bucuria Craciunului o s-o resimtim inmod diferit. Dac-o s-o resimtim de fel, nu stiu ce face Richard Dawkins in perioadaasta. Tin minte ca la Town Creek, inainte de Paste, Joel Schumacher a inceputsa faca urari specifice fiecarei religii pe care o stia, inclusiv – mai ingluma, mai in serios – “Happy Scientology”, orice-ar insemna asta. Chiar, cums-or simti ateii militanti? Banuiesc ca si consumismul e tot un soi de religie,si ca din persepectiva asta au tot dreptul sa se bucure de cadouri si dereuniuni de familie sau de prieteni. Nu cred, deci, ca aspectul religios epreponderent in sarbatorirea Craciunului. Cu toate ca, orice forma ar imbracafelul in care il marcam, fie si prin concerte anti-Craciun sau exprimarideschise ale furiei la cum toata lumea pare prinsa in febrasarbatorii, felul in care se manifesta si mai ales faptul ca lucrurile seintampla in fiecare an cam in acelasi fel da oricarei manifestari un aerde ritual.

Mi se pare important,pentru romani, si felul in care revolutia (sau ce-o fi fost) din 1989 aimbogatit in semnificatii aceasta perioada. Tributari, ca toti europenii,culturii antichitatii grecesti, ne simtim de multe ori mai apropiati demanifestari dedicate mai degraba cultului eroilor decat perceptelor crestine,de sorginte mai degraba orientala. Si mi se pare la fel de nobil felul in caresunt comemorati acei vreo 1000 de oameni care au murit in haosul din ’89. Credca ar merita inca si mai multa amploare comemorarea lor, dar mi se pareextraordinar ca de obicei cei care care produc cele mai vizibile omagii alemortilor din ’89 sunt cei prea tineri ca sa-si aminteasca ce s-a intamplatatunci de fapt. E pre putin importanta controversa politica. A fost revolutie,lovitura de stat, schimbare violenta de putere… irelevant. Ceausescu, Iliescusi toate figurile luminoase sau lugubre care au populat acele zile, sunt totoameni si or sa fie si ei, ca toti oamenii, inghititi de istorie. Cel maiimportant este ca intre 16 si 25 decembrie, in Romania, cca. 1000 de oameni aumurit pentru o idee, iar moartea lor nu trece neobservata.

Imiamintesc de haosul si de frica din acele zile, de felul in care nimeni nu stiace se intampla. Si imi amintesc cum, pe 24 decembrie, tata si bunicul meu auplecat – prin mijlocul debandadei din Bucuresti – la Calarasi, la unchi-miu, care era pe atunci inarmata, sa verifice daca e bine. Pentru mine, intamplarea asta va ramane tottimpul parte din sarbatoare. Craciun fericit! 11:26

Sport de domni

2011-12-22T14:56:00.003+02:00

Fulham - Machester United 0-5 (Welbeck '5, Nani '28, Giggs '43, Rooney '88, Berbatov '90), Barclays Premier League 2011/12 Matchday 17, Craven Cottage, Londra

S-a intamplat, in sfarsit. Incepuse sa-mi fie frica, pe la inceputul sezonului, cand United batea la scor, jocul functiona, nu aveam accidentari si noi uitasem de problemele de la mijloc si de golul creativ ramas in urma retragerii lui Scholes. Credeam ca asta o sa fie sezonul in care recordul, foarte, foarte greu de egalat de acum inainte, o sa isi opreasca contoarul.

Pentru mine, de vreo 3 ani, ziua asta a capatat o conotatie aparte, asa cum suporterii lui Arsenal sarbatoresc St. Totteringham, si cum probabil alte echipe de prin Anglia or mai avea traditii ciudate. Cam mult, nu? Ar trebui sa zic despre ce e vorba inca de acum doua pasaje, este?

Ryan Giggs a devenit aseara singurul fotbalist care a marcat in 19 sezoane consecutive de Premier League. Tot ce face Ryan Giggs e exceptional, omul are mai multe intrari in Guiness decat o sa aiba Torres goluri pentru Chelsea, si sunt convins ca, la 38 de ani, Giggs inca mai are lucruri de aratat si mai poate ajuta United foarte mult inca. In plus, 19 nu suna foarte rotund, este? Speram ca ziua din toamna lui 2012 in care acest record se va transforma in 20 va veni ceva mai curand decat 21 decembrie. Si, asa cum ar fi normal, atunci ar trebui sa fie vorba de Sir Ryan Giggs.

Altfel, foarte recomfortant meciul de aseara. Dupa seria de victorii chiinuite cu 1-0 care a urmat "zilei despre care nu vorbim" (numita ca atare de RoM), 4-1 cu Wolves, 2-0 fara emotii cu QPR, iar acum, acest categoric 5-0 in ceea ce se anunta a fi un meci dificil, ne face un Craciun destul de fericit noua, fanii lui United. Sigur, nu era deloc rau ca Stoke, cu care n-am reusit decat un 1-1 acasa si care sunt cam principalul giant killer din Premier League sa ii incurce si pe City, dar nu e duminica in fiecare zi. Mos Craciun trebuie sa vina si pentru seici, chiar daca vara s-ar putea sa le schimbe perspectiva asupra a cum stau lucrurile de fapt.

Echipa mica, dar greu de abordat Fulham, care stiu sa incurce mai pe oricine in zi buna, se apara bine, nu se feresc sa atace si schimba antrenorii fara sa se resimta prea tare. Greu de uitat acel 0-2 de acum doi ani, venit imediat dupa o alta infrangere, cu Liverpool. Motive suficiente sa ne fie frica de ei.

Dar, ca suporter, e unul din cele mai grozave sentimente, sa ratezi inceputul meciului, iar in acele cateva minute pe care nu le-ai vazut echipa ta sa conduca deja. S-a intamplat si cu QPR, s-a intamplat si acum, cu Fulham, cand am apucat sa urmaresc meciul abia de prin minutul 8 (mai am de invatat despre felul cum se difuzeaza meciurile in Anglia si care sunt barurile de frecventat).

Am vazut asadar golul lui Welbeck doar in reluare, nimic exceptional, dar linistitor pentru ca a venit atat de devreme. Altfel, United a atacat aproape incontinuu, la fel, urmarind latirea frontului de atac si cam fara inspiratie la ultima pasa, dar parca cu o pofta de joc, de atac si de gol in crestere de la meci la meci. S-a intamplat sa vina si golul lui Nani (pe care l-am crezut al lui Rooney pana am ajuns acasa, nu mi-am dat seama ca Rooney n-a mai apucat sa atinga mingea), dintr-o buluceala in careu, genul de faza care functioneaza cand ataci o echipa care nu spera la mare lucru. E insa greu si periculos sa ne bazam pe asemenea goluri in meciurile importante, cand echipa pe care o atacam nu numai ca stie sa se apere foarte bine, dar poate sa si atace, si are si oameni capabili de un contra-atac rapid, si nici nu se sperie de numele lui United in aceeasi masura ca Fulham, de exemplu.

La golul lui Giggs am avut o explozie de bucurie, destul de deplasata avand in vedere ca eram in Islington, intr-un bar plin de suporteri ai lui Arsenal, destul de tensionati de golul egalizator al lui Albrighton de pe Villa Park, langa un perete de unde ma pazeau doua tricouri si o minge cu semnaturile "invincibililor", echipa care a castigat, in 2004, ultimul campionat pentru Arsenal.

A fost o combinatie de pase in careu, cu Nani, Valencia si Young facandu-si de cap printre fundasii londonezi. Nefericita devierea sutului lui Giggs, dar intr-o prima faza am avut impresia ca vrajitorul galez a facut o scarita. In tot cazul, golul a aratat bine, cu atat mai mult cu cat, am zis, incepuse sa ma angoaseze ideea ca Giggs n-o sa mai inscrie sezonul asta.

Fara sa joace extraordinar, United conducea cu 3-0 la pauza si, chiar daca visez inca la meciul in care vom face double digits (10-0), SAF a considerat ca putem reduce putin viteza in a doua repriza. Ocazii au mai fost, Welbeck a mai apucat sa il testeze serios pe portarul londonezilor in vreo doua ocazii, si chiar ma bucur ca a fost pedepsit pentru ratarea pe care a avut-o cu cateva minute inainte de a fi schimbat.

Dar au venit si cateva ocazii de la Fulham, cea mai periculoasa parandu-mi-se a lui Dempsey, la care Evra si Lindegaard s-au imbrancit unul pe altul s-o scoata. In continuare imi place mult de Lindegaard si, chiar daca De Gea a capatat siguranta, are cele mai bune cifre, e mult mai tanar si probabil si mai valoros, ma bucur sa vad ca danezul joaca si ma bucur sa vad ca, dupa ce van der Sar devenise atat de important si de neinlocuit pentru United, avem acum doi portari pe care ne putem baza. Trei, daca il punem si pe Kuszczak. Dar de ce-am face-o?

Golurile 4 si 5 au fost doar un soi de bonus, cireasa de pe tort, o distractie si pentru jucatori, si pentru spectatori. Ghiuleaua lui Rooney de la aproape 30 de metri a avut un efect de ocolire atat de bun si o forta atat de mare incat te face, ca portar, sa-ti urasti meseria, si mi-a amintit de golul lui de debut in PL, cel din 2000, pentru Everton, care a pus capat unui sir record de meciuri fara infrangere pentru Arsenal.

Imi place de pustiul Welbeck, dar imi pare rau pentru pozitia in care il pune pe Berbatov, aceea de a fi multumit daca prinde din cand in cand 15 minute de joc. M-am bucurat sa-l vad pe bulgar intrand si am sperat sa aiba o evolutie buna. Ah, si ce evolutie a avut! Golul pe care l-a dat a fost genul de gol in urma caruia eu unul as opri meciul si as declara pur si simplu invingatoare echipa care l-a inscris. Cu spatele la poarta, cu fundas in spate, tras de tricou, cu pasa receptionata intr-o pozitie incomfortabila, ai nevoie de mult fler, ca atacant, ca sa lasi mingea sa treaca si sa o impingi apoi cu calcaiul, pacalind portarul si uluind audienta.

Similar cu fabulosul gol al lui Crespo din finala Cupei UEFA din 1998, este genul de executie care il caracterizeaza pe bulgar si face o frumoasa reclama sportului asta. "Gentleman first, footballer second" se spune despre Berbatov, si exact asa a aratat golul lui de 5-0.

E trist sa fii Martin Jol intr-o seara ca cea trecuta, e posibil ca diferenta de scor sa fie cam dura fata de diferenta de joc, dar nu se pot savura placerile zeului fotbal fara sa-i suportam din cand in cand capriciile.

Bend it like Bentham

2011-12-22T13:01:00.001+02:00

Zileletrecute ma gandeam la ce imi povestea Diana despre puscaria lui Bentham. Filosoful englez gandise o puscarie in formade potcoava, in care lumina ar intra prin unica deschidere, iar unicul paznic,asezat cu spatele la intrare, ar vedea toate celulele, care sunt bine luminatein mod natural, in timp ce indivizii incarcerati nu l-ar putea vedea pe paznic,pentru ca as insemna sa se uite direct in lumina. In acest fel, spune Bentham,am obtine eficienta maxima, pentru ca un singur om ar putea supravegheaintreaga inchisoare. Obsedat de eficienta, Bentham merge un pas mai departe sispune ca, in contextul in care cei incercerati se stiu supravegheati fara a-siputea vedea supraveghetorul, nici macar n-ar mai fi nevoie de vreunsupraveghetor, pentru ca efectul psihologic asupra detinutilor ar fi acelasiindiferent de prezenta sau absenta omului de paza.

Oricat deinteresanta ar parea ideea, cred ca functioneaza doar pana la un anumit punct,si mi se pare ca domnul Bentham scapa din vedere faptul ca nu exista, si nicinu se poate construi rational un sistem perfect si atat de inchis siautodeterminat ca cel la care visa el. Principiul functional de aplicat este,in opinia mea, acela pe care am vazut ca multa lume pe-aici l-a asimilat si ilpractica, de a acoperi tot mai multe din posibilele scapari ale sistemului(closing the loop-holes, suna mult mai bine in engleza). Probabil ca acest soide constructii idealiste ale utilitaristilor de acum 200 de ani au avut aportullor la construirea acestei mentalitati orientata spre functional a englezilor.In conjunctie, evident, cu multi alti factori.

Am vorbitatunci cu Diana, si ma gandeam zilele trecute, la CCTV, sistemul de camere desupraveghere omniprezent in Londra. Probabil ca Bentham ar fi fost incantat deasa ceva, am convenit amandoi. Un asemenea sistem ar trebui sa reduca drasticcriminalitatea, si mi se pare ca asta chiar se intampla. Atata vreme cat sestiu supravegheati, oamenii au tendinta sa-si corecteze caracterul, sa-siajusteze comportamentul. Dar, mergand pe firul gandirii lui Bentham, nici macarn-ar fi nevoie ca toate camerele care impanzesc strazile sa inregistreze. Sauchiar sa existe. Atata vreme cat oamenii stiu ca sunt acolo si se comporta caatare, chiar e cazul ca ele sa fie intr-adevar acolo?

Un raspunsla asta, si limitele unui asemenea sistem, am avut ocazia sa le vad tot ieri,ocazie de care m-as fi lipsit cu mare drag si care a fost un accidentnefericit, dar care confirma acel ciudat simt al umorului de care de ceva vremebanuiesc divinitatea: in timp ce luam pranzul la un restaurant japonez, Dianeii-a disparut telefonul. Convinsa ca-l avea la intrare, a intrebat chelneriidaca ne pot ajuta cu ceva. Spre marea mea suprindere, chiar au facut-o. Sefulde sala a verificat inregistrarile CCTV si ne-a confirmat ca pe camera se vede caindivizii de la masa din spate i-au sustras telefonul din haina. Deci da, ebine sa existe inregistrarile.

Dincolo deasta, si cu toata parerea de rau fata de pierderea Dianei (in primul randsentimentala, abia apoi financiara), am avut ocazia sa vad la lucru politiaenglezeasca. Daca m-as apuca sa-I laud, nici n-as sti de unde sa incep. De lafelul in care vorbesc la telefon, la minutiozitatea cu care se uita la detalii,pana la atentia pe care o acorda unui caz care in Romania, sunt convins, ar fifost cu desavarsire ignorat, totul inspira profesionism. Si e nevoie doar de unasemenea fel de experienta ca sa capeti totala incredere in institutiapolitieneasca si sa te simti, in general, mai sigur si protejat de sistemulguvernamental, cel putin din punctul asta de vedere.

O sa incheitot cu Bentham, pe care Diana mi l-a aratat in carne si oase (ma rog, maiputina carne), impaiat, in stanga intrarii principale din UCL, al careispiritus rector este. Uneori participa chiar la intalnirile senatului facultatii,unde este listat ca “prezent, dar fara drept de vot.” 10:55

De Craciun, fii mai cum?

2011-12-21T13:41:00.001+02:00

Am primitin cutia postala un fluturas care ma indeamna sa inteleg adevaratul sens alCraciunului si sa merg la un centru crestin sa-l inteleg. E un fluturasbilingv, jumatate in engleza jumatate intr-o scriere hindusa despre care nustiu absolut nimic. Textul spune asa:

“What is the real meaning of Christmas?

All over the world, the festival of Christmasis celebrated lavishly. The birthday of Jesus the Saviour of the world iscelebrated on Christmas day. We celebrate, by giving gifts to family andfriends. However, this cannot give us complete and true joy.

The Lord Jesus needs to be born into our ownlives. If you receive Him into your heart, you can experience the true joy.This is the real meaning of Christmas.

‘He willcause the bright dawn of salvation to rise on us and to shine from heaven on allthose who live in the dark shadow of death, to guide our steps into the path ofpeace’ says the Bible.

A prayer to say forChristmas: Lord Jesus, You came down for mysake and were born in this world. You died for my sins and rose up again fromthe dead. Forgive me my sins. Come into my life as my Saviour. Amen!!”

Sunt tarecurios ce efect ar avea asupra mea vorbele astea daca as fi hindus, si sunttare curios daca asta e felul in care inteleg crestinii indieni crestinismul.Pentru ca spiritul acestui textulet mi se pare o interpretare tare naiva sisuperficiala a ceea ce inseamna crestinismul de fapt. Mi se pare ca rateaza cutotul intreaga semnificatie a intruparii Dumnezeului in om, a spirituluicraciunului ca moment zero al crestinatatii (inclusiv in timpul sacru, cuplasarea la sfarsitul anului), a oferirii cadourilor ca semn de smerenie infata maretiei sacrului.

“Festival”si “lavish” nu se potrivesc deloc cu o nastere umila, in ieslea unui grajd, imipare. Craciunul nu e “birthday”, nu cred ca cineva sarbatoreste ca pe 25decembrie Hristos ar fi implinit x ani (2017-2011, dupa caz). Ar fi osarbatoare prea seaca daca ar fi asa.

Ce-oinsemna oare ca Hristos se naste in viata noastra si ca-l primim in inimilenoastre? Cliseul asta e atat de folosit in crestinism incat mi se pare ca s-apierdut cu ttoul deprinderea de a medtia asupra intelesului vorbelor. Si totusi,ma invata fluturasul, acesta este adevaratul inteles al Craciunului.

Citatul dinBiblie (fara precizarea locului, si cu mari indoieli ale mele c-ar fi autentic)si rugaciunea (pe care as fi inlocuit-o cu unica rugaciune lasata de Hristos,Tatal nostru) mi se par atat de pe langa ca ar putea organiza propriacompetitie de off-road.

Laudabila,fara indoiala, deschiderea spre crestinism a unor oameni proveniti dintr-otraditie atat de diferita, dar texte ca asta ma fac sa cred ca nu putempatrunde intreaga profunzime si intreaga bogatie de semnificatii a vreuneitraditii religioase, alta decat cea a parintilor nostri. Imi amintesc cand amcitit Ramayana cat de mult mi-a placut povestea printului Rama si cum amconsiderat ca o scriere fantasy foarte reusita.

Si mai apoi, discutand cu Parag, sa-mi spuna cu toata seriozitatea de care el, ca hindus nepracticant, spirit puternic secularizat si cu aspiratii capitaliste, ca acel text e sfant si ca lucrurile s-au intamplat intocmai. Ca regele-maimuta Hanuman si armata lui de maimute l-au ajutat in realitate pe printul Rama sa-l omoare pe demonul care-si avea castelul in norii de deasupra Sri Lankai. Cum sa pricep eu, un crestin, asa ceva? 11:31

Statui

2011-12-21T02:55:00.001+02:00

Cand amvenit prima data in Londra, am fost impresionat de numarul mare de statui. Incontinuare imi place asocierea dintre Cromwell si Richard Inima de Leu dincurtea parlamentului, cu Churchill chiar vis-à-vis, supraveghind turistii carevin dinspre Westminster Bridge spre Big Ben. Ducele de Wellington are statuipeste tot, si un arc de triumf la intrarea in Hyde Park. Judecand dupa asta, aszice ca englezii au fost tare speriati de Napoleon. Fara sa stii o boaba deistorie, iti dai seama ca trebuie sa fi facut fapte tare importante acest ducede Wellington, prea e prezent peste tot. In plus, banuiesc ca nu oricine areonoarea de a fi inmormantat in St. Paul’s Cathedral, basca (inca) o statuie inmarime naturala, cu cal cu tot, deasupra lespezii.

Dar ei suntfiguri marcante, cu totii, nume care, cum le place englezilor sa spuna, l-aupus pe “Great” langa “Britain”. Dar Abe Lincoln? Bineinteles ca are si elstatuie, chiar in centru, in fata Central Methodist Hall. Nelson Mandela? Unditamai bustul, cum cobori de la London Eye inspre Southwark. Si-apoi, eu nustiu istoria Marii Britanii. Ma trezesc colindand aiurea pe strazi si dand nasin nas cu cate un domn turnat in bronz despre a carui viata nu stiu nimic. Iarcei care l-au urcat acolo nu considera necesar sa-mi explice. De exemplu, langaVictoria Station. Foch. Atat scrie pe soclu. Domnul de pe cal cam arata afrancez, e drept, in special dupa basca pe care am mai vazut-o la De Gaulle sila Berthelot. Si intr-adevar, pe latura soclului e un citat din care ma camprind ca a fost un soi de ienicer. Mercenar. Si ca a luptat pentru Anglia inprimul razboi mondial. Care razboi mondial i-a afectat tare mult pe englezi, ogramada de organizatii au ridicat monumente prin care-si comemoreaza victimelecazute in ceea ce pe statuile de pe aici se mai cheama si “Marele razboi”.Monumentul lucratorilor la caile ferate, monumentul pompierilor, monumentulaviatorilor etc. Se vede treaba ca memoria colectiva e inca afectata deeveniment. Coroanele din flori de mac sunt aproape omniprezente pe monumentele astea,si multe masini de pe aici poarta inca poppy-ul pe masca din fata la mai binede o luna dupa Rememberance.

Ma simtfrustrat de statuile domnilor despre care nu stiu nimic. Ducele de Bedford,l-am vazut azi in Russell Square. Statuia e de la inceputul secolului 19. Habarn-am cine e si ce-a facut, dar faptul ca pazeste Bedford Square ma face sa credca nu e doar coincidenta de nume. Tot in Russell Square, chiar in centru,Mahatma Gandhi. Si intr-un colt ocolit de veverite, monumentul unei tanti carea facut ceva legat de spitale. Fapte grozave, fara indoiala. Dar chiar asa?Chiar oricine sa merite statuie? Treaba asta m-a facut sa ma gandesc putin. Cumarata Henry, acum ca are statuie langa Emirates, dar Arsene Wenger trage de elsa-l aduca inapoi ca fotbalist, de frica sa nu ramana fara atacanti dinianuarie, cand ii pleaca doi la Cupa Africii si unul la City? Nu e putinanacronic, un fotbalist sa aiba statuie dinainte sa-si incheie cariera?

Pana laurma, a avea o statuie e o mare onoare. Dar faptul ca sunt atat de multe,pentru oameni atat de multi si atat de variati, le devalorizeaza cumva. Este,adica, un fel de “toti prostii au statuie”. Sau, ma rog, felul romanesc de apune problema. Si totusi, mi-am spus, e important. Cultul eroilor e foarteimportant pentru formarea si consolidarea identitatii nationale, iar faptul caoameni care la vremea lor au parut destul de obisnuiti au statui inseamna onivelare valorica in sus. Monumentul soldatului necunoscut de langa statuia luiWellington de la Marble Arch nu-l coboara pe Wellington la nivelul soldatului,il urca pe soldat la nivelul eroului.

Tara semandreste cu eroii ei, orasul se mandreste cu eroii lui, cartierele se mandresccu eroii lor, pana si blocurile sau bisericile pot ajunge sa se mandreasca cuvreun sfant, vreun episcop, sau pur si simplu vreun cetateam respectabil. E unexercitiu interesant. Cand mergeti pe strada, intoarceti la un moment dat capulsi uitati-va la omul de alaturi. Oare face ceva sa merite o statuie? 00:51

Loftus Road

2011-12-19T12:56:00.004+02:00

Ieridimineata am fost la Loftus Road in speranta ca, printr-o minune, as puteareusi sa intru pe stadion. De fapt nici macar nu speram sa intru. Pur si simplu,voiam sa fiu cat mai aproape. Evident, meciul era sold out de mult, iarbiletele pe Loftus Road sunt mai scumpe decat la West Ham sau la Fulham.

Ziceam ieridimineata ca daca m-as fi nascut in Anglia, n-as fi avut alta sansa decat safiu suporterul ehipei celei mai apropiate de locul nasterii. Mergand pe SouthAfrica Road, am inceput sa reconsider ideea. Pasiunile pe care le starneste QPRnu sunt nici pe departe la fel de puternice, si spun asta judecand doar dupacrietriul numarului de tricouri de pe strada in apropierea meciului. LoftusRoad e asezat intr-o zona mai selecta, mai putin populata si in care, dintr-unmotiv sau altul, rugby-ul e cel mai popular sport. E ceva legat de numelestrazii si de rugby, pacat ca nu stiu istoria locului. Dar barul in care amvazut meciul se chema The Springbok. Springbok e o specie de gazela, si numeleneoficial al nationalei de rugby a Africii de Sud. Iar barul s-a straduit dinrasputeri sa multumesca pe toata lumea, motiv pentru care arata ca un hibrid,probabil grotesc in lumea designerilor de baruri. Fiind literalmente la cativametri de stadion (probabil ar trebui sa spun yards), e locul unde se adunasuporterii QPR inainte si dupa fiecare meci de acasa, si e cam singurul dinzona. De-asta pe usile de la intrare e desenata stema clubului si scrie ceva desediul oficial al suporterilor. Scrie si ca trebuie sa arati un abonament laQPR ca sa poti intra, dar pe mine nu m-a intrebat nimeni nimic. Totusi, amimpresia ca cei care l-au facut au incercat ca tema dominanta sa fie rugby-ul.De-asta pe cei mai multi pereti sunt multe referinte la rugby, inclusiv multereplici dupa cupe. Un panou mare din stanga intrarii secundare contine tabloulcomplet al mondialului sud-african din 2010, cu o cupa mondiala desenata incentru.

In rest,exista 3 locuri pentru darts, o masa de biliard si foarte putine mese in raportcu suprafata localului, chestie care s-ar putea sa fie tipica. Pe aici seobisnuieste sa se stea in picioare cand se vizioneaza meciul intr-un bar,probabil in amintirea defunctelor terase, a peluzelor fara scaune care au fostinterzise pe stadioane in urma raportului Taylor din 1989.

Un altobicei al locului este ca pe durata meciului barurile din apropiereastadionului sa fie populate de suporterii care n-au mai gasit bilet. O sa maistudiez treaba asta, imi place sinergia care se formeaza datorita apropierii destadion si a numarului mare de suporteri vocali, de cele mai multe ori maisuparati decat cei care intra la meci, tocmai pentru ca n-au mai prins bilet.

Cel mai interesant lucru mi s-a parut in schimb felul in care s-a plecat de pe stadion dupa meci. In special faptul ca suporterii oaspetilor, cei veniti din Manchester, mergeau in totala liniste fix prin mijlocul suporterilor locali, in grupuri mici, de pana la 3-4 oameni, cu fularele, tricourile si uneori si tatuajele cu Manchester United foarte la vedere. Exista destula politie, cred ca unul la 20 de metri, si zona era supravegheata atent, dar nu parea sa fie nicidecum cazul. In Romania, pe langa faptul ca numarul fortelor de ordine ar fi fost mult mai mare si ca acestia s-ar fi comportat mult mai necivilizat, cum le sta in obicei, mi se pare de neconceput sa existe asemenea imixtiuni ae insemnelor echipelor care joaca una impotriva alteia in ziua respectiva. In Romania e destul de periculos sa porti insemnele unei echipe in cartiere care apartin traditional uneia dintre rivale si cand nu e zi e meci. Si, chiar daca si la noi mi se pare ca lucrurile se desfasoara acum mult mai civilizat decat acum vreo 10 ani, cand am inceput sa frecventez stadioanele, cred ca mai e drum lung pana cand, dupa vreun Rapid-Steaua, de exemplu, suporterii stelisti sa poata umbla linistiti si neescortati, in grupuri de 2-3, cu fularele la vedere, fie pe Calea Giulesti spre Regie, fie pe Calea Crangasi spre Ciurel. 10:48

Green Street Elite

2011-12-18T12:19:00.005+02:00

Luni, pecand ma uitam la Chelsea cu City, una din intrebarile pe care mi le-am ridicat,in special datorita atmosferei de la Paddy Power, a fost suporterul careiechipe de fotbal as fi fost daca m-as fi nascut aici. Mi-am dat repede seama cae o intrebare cu raspuns destul de usor. Chiar daca exista si exceptii, sichiar daca raspunsul se da in contexte diferite in fiecare caz, cred ca efoarte greu sa nu ajungi pana la urma, sau intr-o masura sau alta, suporterulechipei cea mai apropiata de casa in care copilaresti. “Support your localfootball teams” e un slogan care probabil s-a nascut aici, dar care tocmai aicie redundant.

Suntsuporterul lui United de ceva mai mult de 13 ani, si le urmaresc meciurile curegularitate de mai bine de 10 ani, si totusi ieri, cand am fost sa vad BoleynGround, ceva s-a miscat in mine. E drept, am avut mare noroc ca intamplarea afacut sa ajung la stadion cu putin inainte de inceputul unui meci. Dar de cumam facut dreapta pe Barking Road, la cateva sute bune de metri de stadion,atmosfera a inceput sa se schimbe. Toate fast-foodurile indiene sau arabestierau pline de oameni in claret and blue. Fara sa incerce sau sa fie in vreunfel sau altul epatanti, de sub fiecare haina se itea cate un tricou mov, pestefiecare pulover aparea cate un fular claret and blue si majoritatea capetelorde pe strada erau acoperite fie cu fesuri, fie cu caciuli de Mos Craciun cucele doua turnuri si ciocanele incrucisate deasupra, emblema lui West Ham. LaMcDonald’s am vazut un tata cu 3 copii care avea tatuat pe antebratul stang “WestHam United Fooball Club”, iar dedesupt emblema clubului. Vreun fost memebruGSE? Dar cati dintre cei pe care i-am vazut ieri nu vor fi fost membri GSE?

Am spus “mov”in paragraful de mai sus, dar trebuie sa intelegeti ca e vorba evident de “claret”,culoare pentru care nu avem cuvant in romaneste si despre care google spune cae culoarea vinului rosu englezesc. Rubiniu? Zaibar? Naiba stie. Claret, ar trebuisa fie suficient.

Bineinteles,recurenta culorilor devenea tot mai pregnanta pe masura ce ma apropiam destadion, strazile se colorau tot mai mult in claret and blue, iar grupurile deoameni se ingrosau. De la un punct, au inceput sa apara si firme care sa fielegate intr-un fel sau altul de West Ham. The Boleyn, Hammers Social Club, stadurilecu merchandise… Stadionul a aparut destul de brusc, am vazut dintr-o data etajulde sus al tribunei intai peste un gard, prin spatiul dintre peluza Bobby Mooresi tribuna a II-a, pentru ca Boleyn Ground e un stadion tipic englezesc, desenatin unghiuri drepte si cu spatiu intre peluze si tribuna.

Cu vreojumatate de ora inainte de meci, tribuna I parea destul de goala, dar randuriledin strada se ingrosau. Si mi se parea ca traiesc exact scenele din GreenStreet Hooligans, in care sirurile de oameni in claret and blue cresc si seingroasa pe masura ce ne apropiem de stadion ca un bulgare de zapada care aluat-o la vale pe o panta ninsa. Cumva, intr-un fel ciudat, pentru catevamomente, m-am simtit de acolo, cred ca din film mai degraba decat din cartier,si am simtit ca vorbe ca “echipa”, “ai nostri”, “meciul” au devenit dintr-odata substantive proprii si nu se pot referi decat la West Ham.

La Steaua am avut senzatia asta de cateva ori bune, dar se intampla doar la meciurile importante, de cateva ori pe an in cel mai bun caz. Sezonul 2005-2006 a fost poate exceptia, aveam meci important de doua ori pe saptamana. Ieri insa, West Ham a avut meci cu Barnsley, in liga a doua. Am vazut si suporteri ai lui Barnsley, cu fularele atarnate de gat fara nici un fel de retinere, mame cu copii trecand printre sirurile groase de barbati burtosi echipati cu insemnele adversarilor fara nici un pic de retinere. Nu stiu ce sa zic despre asta. 10:02

Day tripper

2011-12-11T11:49:00.001+02:00

Altaduminica lenesa, am dormit vreo doua ore peste ora de trezire. Afar e ceata siLondra a inceput in sfarsit sa fie friguroasa. Toata lumea pe aici se vaita decat de frig este, eu imi aduc in continuare aminte ca in Romania era de acumdoua luni mult mai frig decat aici. Inca nu se inregistreaza temperaturi sub 0,iarba e inca verde (incredibil cat de verzi si de curate reusesc sa se mentinape aici spatiile verzi dimprejurul cladirilor), oamenii inca stau la terase,inca mai vad indivizi plimbandu-se pe strada in tricou. Pe strada mea cred ca eexplicabil. Am vazut ieri, la interval de cateva secunde, un jamaican si unindian, mergand fiecare in treaba lui, amandoi in pantaloni scurti si inpapuci. Provenind din tari unde minima anuala e pe la 20 de grade peste 0,probabil oamenii nu prea isi dau seama la ce folosesc chestiile astea groase,cu gluga si imblanite pe care le tot vad pe strazi.

Holborn siCovent Garden sunt chestiile pe care le-am bifat ieri. E foarte intortocheatconstruita Londra, stradute scurte, aproape nici o intersectie in unghi drept,si indiferent de cat de clara ti-ar fi directia spre destinatia, exista cate-ocladire care iti obtureaza vederea, cate-o mica intrare care nu exista pe hartasi pe care e usor s-o confunzi c-o strada, cate o curba pe care-o face stradasi care te face in permanenta sa te intrebi daca mai esti pe traseu. Cand m-amvazut cu Marius la Stratford, am hotarat sa merg pe jos de la Plaistow panaacolo, drumul parea scurt si relativ in linie dreapta. Bineinteles insa ca,indiferent ca intrarea la metrou e mare si marcata de litere metalice, tot cese vedea in capatul lui West Ham Lane era Stratford Shopping Center, pe care atrebuit sa-l ocolesc o data pe dinauntru si o data pe dinafara pana sa gasescstatia.

Spredeosebire insa de Bucuresti, e mult mai greu sa te ratacesti in Londra. Fiecarestatie de autobuz are o harta foarte detaliata a zonei, si o harta largita aobiectivelor mari dimprejur, iar auobuzele acopera literalmente tot orasul. Nucred ca e posibil sa mergi pe jos mai mult de 5 minute in orice directie farasa dai de o statie de autobuz. Poate doar in parcuri, dar evident, asta iesedin discutie.

CoventGarden nu mi-a placut. E un soi de echivalent al pietei Matache din Bucuresti,asta e o paralela chiar interesant de facut. Arhitectonic, corpul principal alpietei nu mi se pare reprezentativ pentru zona sau pentru oras si e totalnepractic pentru destinatia pe care o are acum, de galerie comerciala desuveniruri scumpe pentru turisti. Se vede insa grija cu care e intretinuta,felul in care incearca sa I se pastreze identitatea culturala, eforturile carese fac pentru ca genius loci (termeninvatat de la Alexandra) sa fie conservat. Pe placuta in care se povestesteistoria locului, autoritatile locale au trecut cu multa mandrie si perioadelede restaurare prin care a trecut cladirea, si numele celor care-au avut ideeasa faca asta.

Cand s-adat in folosinta pasajul Basarab, Oprescu a avut grija sa puna bannere din plasticin care sa-l injure pe Basescu si, indirect, sa se promoveze pentru viitoarelealegeri, care nu vin niciodata prea tarziu. E drept ca politicienii nostri (celputin covarsitoarea lor majoritate) nu-si merita numele inscris in marmura, dae surprinzator ca nici macar nu-I duce mintea sa-si doreasca asa ceva. Ziua deazi e tot ce exista, o maxima destul de buna pentru o scoala filosoficaimportanta, dar o filosofie pe care nu se pot construi natiuni.

In apropiere de Holborn, mergand spre o cladireluminata frumos (un hotel, aveam sa aflu), am vazut o statuie a lui Bunyan,despre care am tot spus ca ma intereseaza de cand cu Etica Protestanta a luiWeber si a carui The Pilgrim’s Progress e foarte sus in lista mea de lecturi.Inca n-am ajuns la St. Paul’s, desi am trecut foarte aproape de ea si desi amvazut-o de la distanta de vreo 3 ori deja. Mi se oare ca e un fel de casa apoporului, se face remarcata cam din orice punct al orasului daca aivizibilitate suficient de buna. Bine ca ei au o catedrala. Noi avem palatul luiCeausescu. Branding de tara. 09:48

Waterstone's

2011-12-10T11:43:00.001+02:00

Waterstone’s.Oh, Waterstone’s. Am ajuns ieri in sfarsit, pentru prima data de cand am venitincoace, in centru. Am mers usor la pas pe langa London Eye, am ocolit parlamentulsi Westminster Abbey si am urcat apoi usor spre Trafalgar Square. Am incercatsa ma mint ca ma duc cu alta treaba, ca vreau sa-l vad pe Nelson si leii, capoate intru si la National Gallery, dar o data ajuns acolo m-am infipt inWaterstone’s ca o sageata tintita de un arcas bun si care n-a baut niciodatabere Strongbow. Ca si prima data, prima senzatie a fost de uimire, un “whooa!”plin de fascinatie si de incantare. 3 etaje cu carti, suficient incat sa tetina ocupat ceva vreme.

Prima cartepe care-am remarcat-o a fost autobiografia lui Paul Scholes, pusa la intrare peun raft promotional. Cand am inceput sa ma apropii de rafturi insa, senzatia demaretie a locului si de micime a mea (senzatie pe care mi se intampla de celemai multe ori s-o am in biserici, in cladiri monumentale sau in fata unordesfasurari naturale sau ingineresti extraordinare – cum e Millenium Bridge, casa aleg tot un exemplu din ziua de ieri) s-a mai disipat putin. Nu-mi dau seamade ce. Poate pur si simplu pentru ca, spre deosebire de prima data, de dataasta stiam la ce sa ma astept.

Primul lacare m-am oprit a fost raftul de sport. Si aici, in ciuda catorva titluriobligatorii in biblioteca United (RED a lui Gary Neville, autobiografiile luiScholes si Keane, Cantona: The Rebel Who Would Be King a lui Philip Auclaire,doua biografii ale lui Ferguson, printre care si cea mai recenta, “Football,bloody hell!”, biografii ale lui Best si Bobby Charlton) si a obisnuiteloranuare si carti pentru colectionari, in ciuda unui set de carti echivalente inimportanta despre alte cluburi sau alte sporturi, mi s-a parut ca cevalipseste. Poate pentru ca n-am gasit Cantona on Cantona, treaba pentru carefata care m-a abordat s-a simtit atat de jenata incat s-a oferit sa mi-ocomande de pe Amazon.

La fel laraftul de filosofie. Foarte, foarte multe chestii demne de citit, dar daca asfi intrat cu un plan, cu o structura clara si riguroasa a cartilor pe careurmeaza sa le citesc, e foarte probabil sa nu fi gasit ce cautam. E drept ca deexemplu aveau Tractatusul, biografia lui Wittgenstein scrisa de Ray Monk siCaietele albstru si brun, plus alte cateva scrieri recente despre Wittgenstein,si poate as fi putut incepe de aici, dar, cu preturi incepand de la 15 lire,cred c-am facut mai bine abtinandu-ma.

De fapt, aminceput sa fiu si eu din ce in ce mai convins ca viitorul lecturii e digital,iar momentul in care imi voi cumpara un e-reader e relativ aproape. Sunt foartemulte motive pro, iar de cand cu aparitia e-ink, tot mai putine motive contra.

De-asta mise pare ca nici viitorul librariilor n-arata prea grozav. In epoca in care“caut o carte” se spune “amazon”, in epoca in care, la absolut orice ora dinabsolut orice zi, poti sa-I zici lui Siri ca ai chef sa citesti o anumita cartesi sa o ai in buzunar cca. 2 minute mai tarziu, o librarie, oricat de mare,frumoasa si atragatoare, nu iti poate pune in fata decat o selectie limitata simai mult sau mai putin aleatoare de carti care au, intr-adevar, marele avantajca le poti pipai, le poti rasfoi si le poti citi coperta inainte de a lecumpara, dar care au si marele dezavantaj ca nu sunt indexabile si ca itilimiteaza capacitatea de cautare la propria-ti capacitate de perceptie. Inplus, intr-o epoca in care oamenii sunt din ce in ce mai grabiti, cine naibamai are timp sa piarda 2-3 ore intr-o librarie, sa citeasca titluri si samangaie carti, fascinat de ele precum fetita cu chibrituri de mandreturile pecare le vedea in fiecare stadiu al iluziilor ei. Sau, ca sa folosim ocomparatie ceva mai cu picioarele pe pamant, ca un copil trecand prin fata unuiMcDonald’s. Suna la fel? 09:14

Church Norris

2011-12-09T11:29:00.001+02:00

Ieri m-amplimbat umpic prin Camden Town. Exact genul de plimbare dupa care tanjesc decand am venit incoace si de care doar de prost n-am facut-o mai des. CamdenTown arata ceva ai altfel decat cartierele rezidentiale astea cu casuteinsirate de o parte si de alta a drumului. Probabil e construit ceva mairecent. Dar, ceea e mi se pare foarte frumos in Londra, e ca indiferent dearhitectura, elementul identitar al constructiei e mereu acolo: caramizileruginii sau grena (?). De fapt nu stiu exact ce nume au culorile, doar banuiescca astea sunt. Dar oricum, sunt vreo doua nuante care se intalnesc peste tot.Si amandoua amintesc (cel putin in mintea mea) de fum si de epoca industriala.Posibil ca aspectul inchis sa fie dat si de altceva, vreun soi de ulei, petrol,pacura sau alta substanta de culoara inchisa cu care le ungeau la vreun momentdat pentru cine stie ce scop practic, cam in acelasi fel in care in Romania sevaruiesc copacii. Dar habar n-am, asta e pura speculatie.

Inplimbarile mele pe strazi londoneze, elementele care ma atrag cel mai tare suntbisericile. E o chestie cu bisericile, de fapt, pana si arhitectonic ele au unrol social foarte important. Banuiesc ca si pe-aici, ca si in Romania, si ca inmulte alte locuri, la inceputurile civilizatiei asezarile omenesti s-aucoagulat in jurul bisericilor. Treaba asta mi se pare ca s-a schimbat de candbanul a devenit noul zeu al cetatii, adica undeva prin secolul 18 in Anglia,ceva mai tarziu la noi, poate jumatatea secolului 19.

Circula acum pe facebook o poza cu patriarhulDaniel si cu o babuta, in care se vorbeste de profiturile bisericii si denumarul de saraci din Romania. In toate disputele de felul asta, tind sa fiu departea bisericii, dar rareori iau o pozitie activa, pentru ca oamenii, atuncicand acuza biserica, nu fac nici un fel de exercitiu euristic. Ei preiau oprejudecata si o folosesc si ca lance, si ca stindard. Argumentele nufunctioneaza. Asa ca orice fel de dezbatere pe tema asta e pierdere de vreme.Si nu vorbesc doar de oameni obtuzi si inchisi la minte, care se comporta deobicei asa. Am vazut oameni inteligenti, deschisi, care in multe alte privinteau curiozitati vii si incercari sincere si reusite de descoperire a felului incare stau lucrurile de fapt care-si inchid dintr-o data mintea cand vine vorbade biserica. Treaba asta poate seama intrucatva cu politica, si acolo existaconvingeri care merg pana la fixism bazate pe apropieri strict emotionale. Numaruloamenilor inteligenti care se tin departe de politica este insa ceva mare.

Probabil cape undeva prin perioada formarii constiintelor nationale obsesia pentrulibertate a fost atat de mare, incat oamenii au cautat independenta fata deorice forma de putere superioara si, daca statul si-a recapatat relativ repedeputerea asupra individului, lupta cu puterea bisericii inca nu s-a terminat.

In fine, nuasta e locul sa-mi expun toate ideile in privinta asta, desi poate ar fi utilsa gasesc la un moment dat un loc potrivit. As fi vorbit mai mult desprebisericile din Camden, dar acum ma arde buza sa dau glas si unei idei care mi-avenit acolo unde-mi vin cele mai multe idei bune: in baie.

Teologia, ca stiinta, nu are nimic de-a face sinu isi propuna sa raspunda la dilema existentei lui Dumnezeu (falsa dilema,oricum, as zice, trebuie stabilit mai intai ce numim prin cuvantul asta). Camin acelasi fel in care geografia, de exemplu, nu-si propune in nici un fel saspuna daca exista munti, rauri, tari sau oceane. Ea doar studiaza natura lor,ca si cum ar fi acolo. Daca marile, muntii, raurile sau campiile ar disparea,pentru geografie ar fi absolut egal. Uite de exemplu, Pangeea, un continentcare nu doar ca a disparut, nici macar nu se stie daca a existat vreo data. Edoar cea mai buna explicatie pe care o avem in momentul asta pentru felul cumstau lucrurile. Dar exista harti ale Pangeei, iar in clasa a IX-a profesorul degeografie ne-a vorbit despre el cu toata seriozitatea, iar noi a trebuit sa-I invatamgeografia cu toata seriozitatea. Ca si cum ar fi fost acolo. 09:28

Cabral si Shakira

2011-12-08T11:21:00.001+02:00

FC Basel - Manchester United 2-1 (Streller '9, A. Frei '84 - Jones '89), UEFA Champions League 2011/12, Matchday 6, 2011-12-07, St. Jakob Park, Basel

Asa am zis, da, ca faza grupelor e depasita dinainte sa inceapa. In repetate randuri. Si culmea, imi mentin afirmatia, chiar daca United tocmai a iesit din grupe. Pentru ca asa e NORMAL sa fie. Este intru totul normal ca United sa iasa din grupe indiferent de adversari, mai ales ca UEFA ne rezerva grupe relativ usoare de ceva ani incoace. Numai ca, pentru ca lucrurile sa se intample asa cum e normal, si United ar trebui sa joace asa cum e normal. Ceea ce deocamdata nu se intampla si e adevarat ca, daca am judeca dupa calitatea fotbalului, United n-ar merita nici locul 2 in campionat pe care il ocupa acum.

Omeneste, atunci cand lucrurile nu se intampla asa cum e de asteptat, ar trebui sa ne intrebam de ce. De ce United nu joaca asa cum e NORMAL sa joace? Cel mai probabil, dupa parerea mea, este ca avem o problema de atitudine. Se vede cu claritatea gaura creativa din centrul echipei, se vedea chiar si anul trecut cand juca Scholes, iar un mijlocas creativ valoros ar schimba cu totul fata echipei, dar asta poate fi o scuza in campionat, cand muncesti 90 de minute sa bati Swansea cu 1-0 si cand e nevoie de victorie in fiecare sapatamana, ceea ce inseamna ca e nevoie sa vina goluri. In grupele CL, cand joci cu Otelul sau Basel, e cam jenant sa ne plangem ca nu exista servanti pentru Rooney sau Chicharito.

Vorbind strict de meciul de aseara, asta este capitolul decisiv si asta este punctul la care s-a pierdut meciul. United a avut majoritatea posesiei, a dominat teritorial, a presat si a avut ocazii, dar daca Rooney ar fi constientizat ca de preluarea lui depinde calificarea, e posibil sa fi prins mingea aia pe care si el si Park au balbait-o in fata portii goale.

Publicul lui Basel merita si el toate laudele. Si aseara a fost la
inaltime, atmosfera a fost grozava.
Poza e din 2006, sferturi UEFA.

Admirabili in schimb Basel, excelenta atitudinea lor si foarte tonica increderea cu care au intrat pe teren. Si nu numai ca au crezut ca pot invinge pe United, au stiut si cum sa faca asta. 90 de minute s-au aparat in 8 oameni, dar au avut suficienta mobilitate incat pe faza de atac sa aduca 4-5 oameni spre poarta lui De Gea. Nu s-au grabit si n-au fortat deloc pe contraatacuri, au avut suficienta maturitate incat sa construiasca pozitional si sa astepte optiunile de ultima pasa. Pe langa asta, mi-a placut foarte tare tare de pustiul ala blond, cu numele ca al Shakirei, da' scris ceva mai ciudat (Xaqiri?), stia ce sa faca cu mingea si i-a incurcat ceva pe-ai nostri.

Sper ca accidentarea lui Vidic sa nu fie prea serioasa, vazuta la televizor mie mi s-a parut putin cam stupida.

Am fost acuzat in ultimele zile c-as fi nerealist. Ei bine, de obicei am incredere ca echipa mea preferata poate sa bata pe oricine, oricand. Asta se intampla si cu Steaua prin 2005-2006 si de-asta m-am racit asa de tare fata de ei acum. Nu mai joaca cu increderea ca ar putea bate pe oricine, iar rezultatul e un fotbal meschin si marunt, pe masura rezultatelor.

Cred ca secretul succesului in fotbal sta in antrenament si in atitudine, mult mai putin in talent. Iar astea doua sunt la indemana oricui. De-asta si echipele mele preferate au capatat statutul asta datorita atitutdinii lor. "Not arrogant, just better"? Cu siguranta United n-a aratat aseara aroganta aceasta care merge mana in mana cu rezultatele bune.

Nu i-am putea bate pe Barcelona? Ar trebui sa jucam cu ei sa vedem. N-am putut sa-i batem in mai, nu-mi dau seama cat de mult s-au schimbat lucrurile in ultimele 6 luni. Deocamdata n-am putut sa-i batem pe Basel.

Realism este a intelege ca United a iesit deocamdata din Champions League si din Cupa Ligii, si a ramas in cursa pentru trei trofee, din care doua sunt relativ irelevante. Castigarea Europa League ar fi doar o scuza frumoasa, dupa parerea mea, iar din FA Cup ar putea sa iasa oricand, mai putin etapa urmatoare, cand jucam cu City.

Dincolo de asta, nu stiu daca Sneijder ne-ar rezolva problemele, de exemplu. Sau Schweinsteiger, sau amandoi, sau altcineva, sau orice alta combinatie de vedete pe care United ar putea s-o cumpere in ianuarie. Sezonul asta va ramane se pare in istorie ca sezonul atacului decisiv al lui City la dominatia lui United asupra fotbalului din oras si din campionatul englez. Deocamdata n-aratam bine, dar in mai se trage linie.

Spunea aseara comentatorul ca United are obiceiul sa revina in ultimele minute. "Nu le iese intotdeauna", spunea Clive Tyldesley, "dar uneori le iese. Datile in care le iese sunt cele de care ne amintim." Aseara n-a iesit, si probabil memoria noastra selectiva o sa faca tot posibilul sa stearga aceasta data, la fel ca si clasarea pe ultimul loc in grupa din 2005. Bineinteles, avem cu totii prieteni ABU-s, care or sa aiba grija sa ne tot aduca aminte de eliminarea asta, ca si de aia din 2005. De cate ori se intampla, sa ne amintim ca atunci a mai durat 3 ani pana am castigat Champions League. Si sa speram ca acum va dura mai putin.

I shot John Lennon

2011-12-08T10:48:00.001+02:00

Noroc cuDilema Veche, mi-au amintit ca azi se fac 31 de ani de la moartea lui JohnLennon. Mai demult, asasinarea lui Lennon mi se parea o treaba tare ciudata,oarecum in rand cu asasinarile presedintilor de stat (Kennedy, Lincoln,atentatul la Reagan etc.), numai ca fara motivatia politica din spate.Tragedie, ca orice moarte, si acum cred asta. Numai ca acum mai cred ca moartealui Lennon, la 10 ani dupa ce Beatles incetase sa existe, a fost la fel deirelevanta cum este muzica lui din perioada post-Beatles (poate cu cateva,foarte mici exceptii in comparatie cu tot ce a insemnat Beatles). Spun uneori,din teribilism si ca sa sochez interlocutorul, ca dl. Chapman a facut de fapt ofapta buna si ca Lennon si-o merita din plin. Absurd, evident, Chapman a fostun dement iar moartea prematura a lui Lennon e regretabila. Doar ca suntsuficient de distant emotional pentru a o resimti dureros. Probabil si pentruca n-am trait-o. Mult mai tare m-a intristat, de exemplu, moartea lui GeorgeHarrison, in 2001. Si mai cred ca daca Lennon ar fi trait, tot n-ar mai fi fostposibila o reuniune Beatles in cei 20 de ani care s-au scurs pana la moartealui George. Sau, daca dintr-o foame prea mare de bani (sau poate faima, cinestie?), Beatles s-ar fi reunit, ar fi fost doar supa reincalzita si n-ar mai fiavut nici pe departe impactul pe care l-au avut in deceniul 7. Doar prilej dereclama si nostalgie, cum ar fi acum o reuniune ABBA. In tot cazul, 8 decembriesta in calendarul meu personal la comemorari alaturi de 5 noiembrie (GeorgeHarrison), 25 noiembrie (George Best), 6 februarie (Busby Babes), 21 februarie(Duncan Edwards) si alte cateva. Meh, fiecare ne creem propriul timp sacru,cred.

[...]

Altfel,ziua de ieri am intampinat-o cu ceva mai mult optimism si am reusit sa intruceva mai tare in AA1000SES si sa definesc structura documentului pe care artrebui sa-l fac. Cautarea de slujbe e si ea pe curs, tocmai imi dadusem seamaca de fapt lucrurile sunt in grafic.

Tare-scurios ce-o sa-mi spuna astazi coach-ul, sper sa ajute. E o chestie emotionala,azi o sa incerc doar sa-mi dau seama daca ar putea intr-adevar sa merite sumeleimense de bani pe care le cere. In mod normal, career coachingul e o investitiemai degraba high-end, dar naiba stie cum se raporteaza la asta oamenii depe-aici.

N-am zis nimic de United si de felul in caremi-au stricat o zi care arata atat de promitator, s-a terminat spatiul. O safac un articol separat despre ei, voiam sa fac de aseara, da’ eram destul detulburat. Ah, si nici azi n-o sa pun pagina pe blog. Prea personal, prea multdespre mine. 08:38

Am scos partea "prea personala" si a ramas ceva despre John Lennon. Adaug si melodia care, de cativa ani incoace, e felul in care marchez eu 8 decembrie. Sper sa va placa, ma fac comercial.

I Just Shot John Lennon by Cranberries on Grooveshark

Despre bere

2011-12-07T11:55:00.001+02:00

Dupa doua zile nu foarte grozave, azi ma incarcat cu un soi de optimism dat probabil doarde faptul ca e o dimineata frumoasa, stralucitoare, si ca vin dupa un somn lunsi sanatos. Fara visele frumoase de ieri, da’ nu e duminica in fiecare zi. Sau,cum zice Stefan Banica, doar o data-i Craciunul.

Pentru ca de vreo doua zile nu prea am iesit din casa, umplandu-mi ziua cu scris CV-uri,scrisori de intentie si facut aplicatii, m-as intoarce putin in pagina asta laweekend, care a fost ceva mai bogat in materie de trait in Anglia.

Sambata, pentru ca am vazut meciul lui United la o casa de pariuri, n-am putut sa beaunimic, si am fost norocos ca am apucat sa stau la o masa. Englezii au regulifoarte stricte legate de casele de pariuri, nici nu prea te lasa sa intri dacaai sub varsta legala. Mi-am adus aminte cat de bun loc era Wettpunkt, cat debine ma simteam acolo, in fostul Cazino Victoria, care acum e in paragina, sicate meciuri memorabile am trait, timp de vreo 3 sezoane intr-o cladireistorica si spectaculoasa unde berea era ieftina, erau multe televizoare, sedadeau toate meciurile si puteam vedea 3-4 in acelasi timp. Trebuie insac-aveam alta conformatie pe-atunci, nu-mi amintesc sa-mi fi parut atat de raucand s-a inchis ca atunci cand s-a inchis Whispers-ul.

Dupa meci, ori dintr-un reflex pavlovian, ori pentru ca pur si simplu ma pregatisemmental, aveam un chef nebun de o bere. Totodata, eram mult mai putin entuziastla gandul ca in Overdraft Tavern o bere costa 3 lire, asa ca m-am dus laLidl-ul din capatul strazii. O alegere destul de grea, Stella Artois erasingura bere pe care-o stiam din cele din raft. Dar, pentru ca auzisem deStrongbow si pentru ca am vazut ca pe eticheta era promovata ca “strong dark”,am zis s-o incerc. Doar la sixpack, berea e pentru oameni seriosi. Imi place casixpack-urile lor sunt ambalate minimal, exista doar un set de inele de plasticcare tin dozele impreuna. O economie binevenita, am vazut ca in multe alteprivinte se face risipa inutila de material si, per ansamblu, sunt destul deneplacut surprins de atitutdinea care exista aici fata de gunoi.

Dozele sunt de 440 ml, pentru c-ar fi fost mult prea banal si mult prea continental sa aiba500 ml, nu? M-am gandit c-o fi vreo masura englezeasca si asta, pint, ounce,naiba stie ce. Si este, intr-adevar, 2/3 dintr-un pint. 2/3 sa fie cifrarotunda, probabil.

Socul cultural cel mai mare a fost insa acasa, cand am desfacut prima doza si m-amapucat sa beau, cu o pofta nebuna de bere si cu ideea ca tin in mana bereneagra. Ei bine, Strongbow este ceea ce cred ca se cheama “cider ale”, gustulcare te izbeste este cel de mere storcosite. Nu se poate, sau nu sunt eupriceput in a descrie senzatia, dar banuiesc ca majoritatea oamenilor a trecutprin asta la un moment dat. Fie ca ai impresia ca bei apa si e vodca, fie ca aiimpresia ca bei suc si e ulei, fie ai impresia ca pui ulei si e otet, revoltapapilelor gustative e neplacuta si spectaculoasa initial, dupa care pur sisimplu amuzanta. Pana la urma, e ok berea Strongbow, dar in acelasi fel in caree ok Beck’s Lemon, sau prima varianta de Redd’s (asta a doua, cu plus de lamaieparca, e de-a dreptul oribila). Adica e o treaba pe care-as incerca-o de 2-3ori pe an, poate, dar pe care mi-ar fi jena s-o vand sub titlul de bere. Si innici un caz nu-mi evoca ceea ce ar trebui sa-mi evoce arcasul stilizat de peambalaj – cea mai teribila arma din prima jumatate a mileniului doi, arma carei-a facut pe englezi o forta militara in perioada aia. Cunostintele mele dinperioada si din spatiul asta sunt destul de confuze, dar am retinut faimaarcului si a arcasilor englezi. Si toata lumea il stie pe Robin Hood.

Pai incercati Silva Dark sau Stejar, dupa aia sa-i spuneti lui Strongbow “strong”. 09:54

Forever blowing bubbles

2011-12-04T11:10:00.001+02:00

Amconsiderat ca strategic ar fi miscare corecta sa nu fac aplicatii ieri siastazi. Cred c-a fost bine, am reusit sa ma apuc de AA1000SES. Evident, n-ammers cat as fi vrut, dar e mai bine decat nimic. Ma bucur si ca ieri am stat incasa cea mai mare parte din zi. E foarte mult de descoperit in Londra, darmarele oras se poarta ca un balaur, gata sa inghita pe oricine ar vrea sa se iala tranta cu el nepregatit. Mi-a aratat asta in cele doua seri cand am mers pejos si pe intuneric intre doua statii de metrou. E posibil sa am la indemanaarmele potrivite, dar cu siguranta imi mai trebuie galetusa de otrava in caresa-mi inmoi sagetile cu care sa il atac, asa cum trebuie s-o fi facut-oHercule, Cavalerul Trac, Hagen, Sfantul Gheorghe sau atatia altii.

Uh,dimineata blanda de duminica, o ard poetic. N-as fi vrut initial sa publicpagiuna zilnica, dar ieri, cand am facut-o, am avut un numar de vizionariaproape dublu fata de vechiul record. Ceea ce inseamna ca exista o cerere. Asaca probabil lucrurile prea personale o sa le ascund in spatele unor metafore cureferinte culturale de nivel gimnazial, si o sa continui sa pun pe blog pagina.Pana la urma, nici n-o voiam a fi vreun soi de jurnal, doar exercitiu. Sioricum, daca se intampla s-o mai si citeasca cineva, inseamna ca si-a depasitobiectivele.

As fi pututsa scriu aseara despre meciul lui United, m-am lasat putin furat si n-am maifacut-o. Nu stiu ce sa inteleg din faptul ca United joaca atat de prost. Binemacar ca vin punctele, mi-ar placea ca la un moment dat sa-l vad pe Manciniexplodand pe BBC asa cum au facut-o la vremea lor Kevin Keegan si Rafa Benitez.Sper ca batranul vulpoi Ferguson stie ce face. Oricum, povestea cu “worstUnited team in years”, care vad ca incepe din nou sa circule, apare cam infiecare an in perioada asta, si dispare subit pe undeva prin martie, candoamenii incep sa mai adauge cativa centimetri la dimensiunile statuii pe carear trebui s-o aiba Ferguson.

A fostcomplicat cu vazutul meciului, totusi. The Overdraft Tavern, singurul pubenglezesc din zona n-au avut deloc de gand sa dea meciul, asa ca am haladuitvreo 40 de minute pe High Street North, intrand in toate casele de pariuri casa ccaut un loc unde se putea vedea meciul. Am gasit pana la urma un PaddyPower care sa-l dea, am ajuns fix in momentul accidentarii lui Chicharito, prinminutul 7. Ciudat sentiment, sa fii fan United in Londra, mai ales intr-uncartier in care fotbalul straneste pasiuni asa de puternice cum este New Ham.Desi n-am vazut prea multe tricouri cu West Ham pe strada, probabil in ziua incare vor ajunge in vreo semifinala de cupa sau vor promova, strazile se vorumple de Claret and Blue. Am inceput in schimb sa recunosc fete in OverdraftTavern, pustiul care seamana cu Frank Lampard si care s-a bucurat cand a batutCrystal Palace era si aseara acolo. Tot aseara am descoperit si restauranteindiene “pure vegetarian”, desi pana acum nu am fost prea incantat de alea pecare le-am incercat. Sper sa gasesc unul bun la un moment dat. Unul care sa nuabuzeze de otrava care vad ca e foarte populara pe aici, Jalapeno.

Indimineata asta as fi vrut sa ma duc la o biserica ortodoxa. Am vazut ca-s douain Londra, una in centru si una pe langa Wembley. As fi fost incantat sa vadarhitectura bizantina si canoanele picturii slave in Londra, dar am vazut cacele care sunt au stil arhitectonic englezesc (o fi neo-gotic?), cu turle inalte siunghiuri drepte. Asa ca o sa ma duc la una metodista, sunt cateva in apropiere,foarte curios sa vad cum se desfasoara o slujba la ei. Si sper sa apuc cat mairepede sa citesc The Pilgrim’s Progress a lui Bunyan, cartea pe care Weber asocotit-o atat de importanta. Ca sa fac o parafraza dupa Lenin, cartile care auplacut celor care au scris carti care mi-au placut sunt carti care imi plac.09:09

Small differences part. I

2011-12-03T12:25:00.001+02:00

Uh, 3decembrie deja. Sunt, iata, de 4 zile in Anglia, si abia acum am reusit saintru intr-o rutina suficient de comfortabila inca sa pot relua pagina zilnica.Lucrurile au mers destul de bine pana acum, as fi sperat poate ca pana la ora asta sa ma apuc ceva mai serios degasirea unui job pentru ca pana acum in cea mai mare parte am tatonat. Iarastazi si maine mi se pare ca e nepractic sa fac aplicatii, asa ca weekendul ilvoi dedica (sau voi incerca sa-l dedic) proiectului pentru Dragos.

Partea pecare n-am prevazut-o (si care a mancat, iata, cam doua zile) a fost punerea lapunct a detaliilor logistice legate de stabilirea intr-o noua casa, intr-un nouoras, intr-o noua tara. M-am mutat de multe ori prin Bucuresti, dar de fiecaredata duceam cu mine suficiente chestii incat sa pot incepe sa functionezimediat. Exista insa o serie intreaga de maruntisuri care devin importante abiacand lipsesc. Pe langa obisnuitele cosmetice, care sunt o cheltuiala recurentasi se pot lua cam de oriunde, n-am avut perne, cearceafuri, prosoape, tacamuri,farfurii, pahare, sau vreun instrument de bucatarisit de orice fel. Iar cand amfost la cumparaturi, nu mi-am dat seama ca zecile de pound shop-uri, piata,aprozarele, Tesco-ul, Sainsbury-ul, Primark-ul sau Argos-ul, aliniate cu toatepe High Street North, in jurul statiei de metrou, iti pot inghiti usor jumatatede zi.

Nu mi-amdat seama nici de imensitatea orasului asta. Stiind ca metroul londonezfucntioneaza impecabil, ma asteptam ca a ajunge dintr-un punct in altul sa fieo chestiune de relativ scurta durata. Estimarile mele extrem de aproximativem-au facut sa ajung cu vreo 40 de minute mai devreme alaltaieri, cand m-amintalnit cu Diana la Finchley Central, si cu vreo 20 de minute mai tarziuaseara, cand m-am vazut cu Ana Maria la Liverpool Street.

E drept canici n-am vrut s-o ascult pe Diana cand mi-a recomandat sa folosesc estimarilede timp pe care le face www.tfl.gov.uk ,pagina oficiala a transportului metropolitan londonez. Mi s-a parut o chestiecomplicata si de utilitate relativ mica, dar e uimitor cat de detaliat si deprecis iti pot face traseul, mergand pana la a-ti spune cati metri trebuie samergi pe jos si cat dureaza exact, in minute, drumul pana la destinatia ta. Amspus metri, nu? Ce reflex tampit, evident ca-i vorba de yards, sau de picioareX3. Aici lumea se masoara altfel. Si chiar daca multe supermarketuri au trecutsi pretul pe kilogram la produsele vrac (pentru ca mie unul mi s-a parut inumansa imi dau seama cat inseamna DE FAPT ca rosiile, de exemplu costa x pence perpound), inca e deconcertant sa vezi preturi la benzina de cateva zeci de lire.Probabil pe gallon, barrel, sau naiba stie pe ce unitati de masura avolumului mai folosesc englezii. Foarteposibil ca treaba sa devina logica in momentul in care consumul masinii e datin miles per gallon, treaba peste care inca nu reusesc sa trec.

Ni se pare,asadar, ca lumea se micsoreaza, ca devenim un sat global si ca stim tot maimulte despre tot mai multi, ceea ce e si adevarat, in buna masura. Numai caramane un anumit nivel – si probabil ca va ramane tot timpul, indiferent de catde mult va evolua comunicarea – la care diferentele intre un loc si altul suntsuficient de mari incat sa ne faca sa ne simtim rataciti si relativneputinciosi.

Mi se pareciudat sa ma acomodez cu ideea ca dintr-o data fac parte din rasa minoritara,ca e foarte probabil sa nu am timp de doua calatorii pana in centrul orasuluiin aceeasi zi si alte asemenea. Acum doua seri, cand m-am intors din FinchleyCentral in East Ham, mi s-a parut ca am facut enorm, undea la vreo 80-90 deminute. Mi-am dat seama insa ca am strabatut vreo 80 de kilometri si amschimbat 3 linii de metrou in jurul miezului noptii. Nici macar nu incapecomparatie cu Bucurestiul – singura retea de metrou pe care o cunosc – unde dupa10 seara metrourile stau in statii cate 10-15 minute si unde distante ca aicinici macar nu exista. Oricat de inutil mi s-ar parea, faptul ca seful de trenisi cere scuze in difuzoare de cate ori metroul sta in statie mai mult de unminut sau se opreste pe linie mai mult de 10 secunde ofera pasagerilor un soide siguranta, si probabil ca daca obiceiul asta ar disparea, londonezii arincepe sa protesteze in secunda urmatoare. 10:22

Gaudeamusul de la care lipsesc

2011-11-24T11:35:00.001+02:00

Nouane plac mai mult cartile vechi. Consideram ca o carte nu e un simplu obiectinanimat, ci fiecare carte are o viata a ei, castigand ceva de la fiecarecititor, de la fiecare rasfoire, de la fiecare cafea varsata peste paginile eisau de la fiecare dupa-amiaza lenesa in care a fost arsa de soare alaturi decititorul ei care-a abandonat-o putin favoarea unei motaieli linistite. Cartilevechi sunt mai intelepte. Cartile noi, sunt ca niste nou-nascuti, pline depromisiuni si de potential, dar depinde de noi sa le implinim menirea. Candcumperi o carte noua, primesti o noua viata fata de care ai raspunderea sa oingrijesti si sa o dezvolti. Cand cumperi o carte veche, castigi pur si simpluun prieten. Un prieten care, pe langa povestea asternuta pe hartie, mai are despus o poveste, ascunsa, pe care n-o poti citi nicaieri, ci trebuie sa oasculti in timpul pe care-l petreceti impreuna. O pagina indoita, o subliniere,o adnotare cu creionul pe margine, fiecare sunt intamplari din viata cartiicare isi stabileste astfel cu povestea scrisa in paginile ei aceeasi legaturacare exista intre un autor si opera lui.

A intalni din intamplare o carte

2011-11-08T18:26:00.000+02:00

Am trecut astazi pe la Libraria Humanitas Kretzulescu. Stiu ca locul ala e rau. Foarte rar pot sa plec de acolo fara sa cumpar ceva si, in general e ca un fel de vale a plangerii, locul in care ma uit in timp ce in lumea de afara timpul incepe sa-si accelereze curgerea. Si totusi, asemenea printului din Tinerete fara Batranete, e un loc la care tanjesc, asa ca-l vizitez des. "Doar putin, sa vad ce-a mai aparut, daca e ceva nou" mi-am spus. "In plus, vreau sa mai arunc o privire la carea aceea, Istoria filosofiei limbajului, e ceva cu ea."

De cum intru, in dreapta usii, Dalai Lama.

- Buna seara, Sfintia Ta, ii zic. Cu ce ocazie pe-aici?

- Tashi delek, imi raspunde el zambind. Uite, a mai scos Humanitas o carte, am trecut sa ti-o arat.

- Ah, inca un ziarist care Te-a intervievat? am zambit condescendent.

- Uita-te si tu.

- Oh, Universul intr-un singur atom. Dar, Sfintia Ta, asta este o carte de referinta!

- Este, nu? Hu, hu!

- Trebuia tradusa de mult. Ma bucur ca in sfarsit s-a gandit cineva s-o faca. Bravo, Humanitas! Pusa cam prost, chiar langa Russell, dar asta tine mai degraba de gusturi. Stii ca nu prea-l am la suflet pe Russell...

- Ei...

- Bun, Sfintia Ta. Ma bucur ca te-am vazut. Abia astept sa citesc tonele de maculatura pe care-o sa le gasesc la Waterstone. Sau cine stie, poate ne mai vedem zilele astea pe-aici.

- Cine stie...

M-am mai invartit putin, fastacit de intalnirea asta neasteptata. Daca Dalai Lama incearca sa-mi transmita ceva? Uff... astazi am vazut la anticarii de la Universitate si Logica cercetarii a lui Popper... inainte de admiterea la master am cautat-o ca nebunul degeaba. Ah, uite si Istoria Filosofiei Limbajului. De la inceputuri pana la Rousseau. Eh, ramasesem cu impresia ca pana la emipristi. Locke... destul de aproape. Sa vina volumul doi, ala e miezul. In fine, hai sa mergem. Salut, Michnik!

Ies din librarie. Arunc o privire in stanga usii. Masa pisicii, de Ondaatje. Frate, voi aveti ceva cu mine? Cartea asta abia a aparut in august. Cum de-ati tradus-o asa repede? Nu, nu si nu! Am zis ca nu cumpar nimic, nu cumpar nimic! Lasati-ma dracului in pace!

Hmmm... Gaudeamus... lista...

Ethics 1/0

2011-11-04T01:40:00.002+02:00

Bucharest Conference in Applied Ethics 2011, 4th edition, "Ethical Aspects in New and Emerging Technologies", 2010-10-28, Amfiteatrul Mircea Florian, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

Just like Cristi Ducu promised, the 4th edition of Bucharest Conference in Applied Ethics (BCAE) went big. It had international attendance and the promise that over the years BCAE will grow in importance as the event gathering ethicians from all across Europe (maybe even the whole world?) and establishing a communication and partnership network between them. This time the use of English all throughout the conference was a must, as almost half of the audience was foreign. This blog post is also in English to respect and reflect the international aspect of the conference.

Just like every year, I attended less than I would've liked of the conference, so I will only speak about the panels I've witnessed. Also, since a few days have passed already and since I would not be able to compile a consistent and unitary report, my coverage will only consist of very specific ideas I found worthy of mentioning.

The first panel I attended, "Privacy vs. Democracy" addressed the ethical dilemmas arisen from the moral obligation of granting free access to information and the right to free speech and the need of maintaining control over the level of privacy for the information shared. I was quite surprised no one brought up WikiLeaks, it is probably the most illustrative case on the matter. Instead, the panel opened up with Adrian Florea's presentation of the NetCity project of providing underground broadband internet coverage to the whole of Bucharest. No ethical dilemmas here, as it was rightfully pointed out from the audience, but somehow the discussion was drawn towards sensible topics such as: how does NetCity establishes the rental cost of its network or whose responsibility is to fix the glitches in the internet coverage provided to the end user.

It is possible that Mr. Florea felt a bit cornered, since he rather swiftly directed the conversation towards more neutral topics, such as online's corporations attitude towards individual privacy. And so we got to facebook, the port of choice for internet moralists, and to the way in which user data can be used either by facebook or by third party applications without user consent. And this is a tricky one: the user consent is there, embedded in the terms and conditions of subscribing to the service that nobody reads. While this is true, one might say, it serves the corporation just right to hide such sensible points inside a 20-page document that nobody will ever read. My take on this is that, whatever the default settings are, the service you subscribe to will make some decisions for you via these default settings. The internet service, has thus two options: either getting awfully boring by forcing the user to make all the privacy (and usage) choices required and to lose business by this decrease of usability or go into the ethical grey area. The business choice is obvious. However, the moral and responsible company will strive to clean the ethical aspect of its business which, in this case, can be done by increasing users' awareness on the service provided. This can indeed be costly and, while it may look like a bad economic solution on the short term, on the medium and long term the benefits of having more and more educated clients creates a basis of trust and healthy economic choices that I think is essential for a sustainable economic environment. And this is true for all industries and all segments of the product supply chain, not only online enterprises.

It has also been discussed what attitude governments should have towards the online information flow and the risks attached to it and the auditorium seemed to agree on the fact that somehow, the government should interfere. I tend to disagree, or at most concede that, should a governmental intervention appear as necessary, this should be minimal, at most. My view is that the governments, the corporations and the civil society share the decision power on the market, and any increase in the authority of one of these actors means a decrease in the authority of another, or of both others. It is thus natural that an increase in authority of the civil society, of the individual (obvious after the informational boom and obvious in the online environment) is perceived as a threat by the government, so the government tends to interfere to preserve its status quo. If it does it by enforcing any kind of laws over communication, this is, in my opinion, censorship. Instead, should the government be sincere about wishing nothing but the well-being of its citizens (which equals a quantity of bullshit the size of Himalaya in my opinion), it should strive for increasing the educational level, the (computer) literacy of the individual. This way, the market regulates itself. Again, this is true for a lot more aspects of the economy (as well as politics, for that matter) than the ICT.

An interesting parallel has been drawn between the way the banks are managing customer money and the way the online corporations are managing user data. While each of the two has its specifics, it is true they confront a common set of risks associated with asset management. Therefore, management of this risk should be their concern, with the governments as the watch dog making sure the corporations don't lose sight of the customer's best interest. When the corporations will realize the risk decrease brought about by a more educated pool of clients, increasing education will be a very viable business decision, and the proactive stance will be the new competing environment Warren Buffet predicted.

Professor Vasile Baltac was the next speaker, speaking about a digital agenda for Europe which is apparently a current EU concern. He touched some interesting theoretical points, such as the four pillars of internet usability (infrastructure, affordability, content quality and ability to use, or knowledgeability), or the four user skills levels (awareness, literacy, competence and expertise). I feel the need to alter professor Baltac's view on "good" and "bad" content and to adjust his affirmation that the Bible is a "good" book, while Mein Kampf is a "bad" book. Beyond the highly debatable sentence, I strongly believe the valuation of things as "good" or "bad" is always subjective and should be the exclusive concern of the affected group (the stakeholders). Online ethics and the privacy issues have been reiterated, with a short glimpse at professor Baltac's belief that low quality online content should be "moderated". Whilst I agree to the freedom of an online enterprise to keep or throw away the content that it sees fit (including user-generated content), I will say again that moderation is a form of control and the first step towards downright censorship, and should only be used with great caution.

Last panel of the day had the building of an ethical infrastructure as a starting point, with an emphasis on the health care organizations. Led by a very pessimistic professor Valentin Muresan, the panel showed the increasing preoccupation of addressing the ethical issues in health care and research. It was the foreign guests who were the most active here, pointing to either the increasing importance of bioethics and the increasing number of bioethicians in the US, to the increasing request for ethical expertise in fields such as nanotechnology or to the development of the interdisciplinary academic programs providing both medical and ethical qualifications. Professor Muresan's pessimism looked a bit out of place in this context. There is, I agree, a lack of interest towards ethics, and the applied areas of philosophy in general, and a philosophical project, as applied as it might be, is a harder sell than the more lucrative ones. But this went on for some millennia already and complaining about it will do little to change it. Should be noted here that when forming bioethicians, the path followed is usually by giving ethical training to a biologist rather than giving biology training to an ethician. This is another source of frustration for ethicians, but the matter will fade along with the establishment of bioethics as a distinct domain, equally distanced from both biology and ethics. Religion would also have something to say to the future bioethics specialist. Emanoel Roman noted as bad the influence of a strong Romanian Orthodox Church over the field, as the church claims some sort of monopoly over deciding between good and bad. However, I believe a responsible bioethics study program should be closely related to axiology, and the official opinions of the churches should not be neglected. By the way, but for some semester courses in the first philosophy years, I have no idea about axiology being studied anywhere in Romania, which I think is a real shame.

The panel ended with Mirela Nemtanu's presentation on L'Oreal best practices. I thought it was a great intervention, both dense with information and with an easy to follow dynamics, supported by a very well-documented and carefully crafted presentation and delivered in the most corporate correct manner. Here's the points I extracted:

"not knowing the law is not an excuse for not applying the law"
Mrs. Nemtanu said - and probably believes - L'Oreal has a healthy organizational culture. I am just curios on how or if this is tested in any way
the concepts of green chemistry, label ethics and ecodesign and the Ethisphere Institute
L'Oreal's strive to stop tests on animals and the obstacles that, paradoxically enough, come from the legislative framework of some countries
L'Oreal ethical department is ISO9001 certified (!) I find this both admirable and a waste of money.

On Saturday I only attended one of the four afternoon panels, namely the one started by Diana's presentation on Privacy vs. Sharing in Online Mentoring. I've met Diana at last year's BCAE and during the year passed my admiration for her has grown exponentially. I am proud to be able to call her a friend, and I didn't want to miss her presentation by any means. My view will therefore be biased, more biased than usual, as I never pretended objectivity anyway.

Now, compared to Diana's last year presentation - which was truly great, this one is quite disadvantaged. The thesis is weaker and it looks like a particular case of an ampler area, the documentation was less adequate and one could read between the lines that it was an ad-hoc, hastily compiled intervention. Plus the corporate smell that came with the WYGU logo, Diana's tribute to her employer. Nevertheless, it was the best presentation of the panel and, although I felt the need to challenge Diana's take on things almost every step of the way, there was plenty to learn from it. The ethical issue: how much you need to share, how much you want to share and how much you should want to share both as a mentor and as a mentee for an online mentoring relation to be functional and gain maximum efficiency.

Sursa foto

Then came the porn guy. Marco Annoni, from the University of Milan, who felt the need to pull a high-school prank by bringing forth a subject provocative enough in itself (pornography), so that there will be no real need for a strong thesis or a crafted argumentation. He was even half right, as his presentation drew quite some discussions around the subject. Here's why I thought it was weak, though:

one of the strong arguments in defending pornography was that it can grow money for charitable causes. While this is true in theory, I'm guessing the possibility to actually happen is very low, as pornography entrepreneurs have quite a different profile than people engaging in charities. Also, charity does very well without porn. Also, Mr. Annoni couldn't name one case of a pornographic enterprise fueling money to charity. Rare as it might be, I'm sure it exists and his inability to name one shows a lack in documentation. I see nothing wrong with charities being funded by the porn industry. I just doubt it will become common ground.
In defense of porn, Mr. Annoni invoked the harm principle. Quite handy, the utilitarian view in this case, quite inconsistent as well. It is hard to say if there is any harm done by porn consumption to children, psychically unstable adults and porn actors or how much, but this is a task for psychology, that Mr. Annoni made no mention of, like a good corporate marketeer of the early corporate era.
Saying "porn is just as bad as a lot more socially accepted industries" is a highly flawed argument in defense of porn. If nothing else, it is an argument against the other industries. Yet this is how most of the body of Mr. Annoni's presentation was built.

I believe myself to be fairly open-minded. I have nothing against porn (on the contrary) and I'm an occasional consumer. I have quite a libertarian stance on it. But there are plenty of moral issues to be addressed in regards to the porn industry. The ethicians should bring porn to the ethical debate table, but it should be done in a serious and responsible manner. If, from the ethics standpoint, we treat porn like horny teenagers, we will get the results horny teenagers do. Namely, chuckles.

Quite appropriate, the presentation on porn was followed by one from a military background. Mr. Victor Greu from the Military Technical Academy. I will be harsh on him, and this should not be taken the wrong way, but his presentation was one of the most boring I've ever seen, checking most of the items on the list of things to avoid when making a presentation. All throughout what seemed an infinite number of slides the same static, standard layout template was used. All slides were made up of walls of text so long that it was hard enough to read them entirely at the speed of Mr. Greu, and any attempt in doing so would have resulted in at least double the amount of time reserved for the presentation. This is way a big part of the presentation was simply skipped. Oddly enough, the most intelligible parts were leapfrogged, the ones not containing formulas with insufficiently detailed variables. The subject of the presentation, if I understood correctly, was the paradigm shift brought about by the information age, when information is becoming an essential commodity, substituting the fixed means of the industrial age. This leads to a so-called Knowledge Based Society (KBS), which will eventually require every individual to increase his technical abilities to fit in this new scheme. That's pretty much all I could extract from Mr. Greu's PowerPoint, I stopped following somewhere between slides 3 and 4.

The last presentation of the panel belonged to Mr. Vlad Niculescu Dinca and talked about a case study for the implementation of a Geo-spatial Information System in a local police department and the challenges arisen in the process. It was the most interesting subject, and it was well worth knowing more about how new technologies are accepted and gain their place in our daily lives or in our professional lives. It is the encounter between "the way it has always been done" and "the way it could be done better, but with some additional effort", always a fierce one. It was maybe Mr. Greu's anticlimactic presentation that almost emptied the room and sucked all of the attendance focus, or maybe Mr. Niculescu Dinca's way of speaking about his subject, but somehow the subject, albeit interesting, didn't stir the amount of debate it would normally have stirred. Me, for one, I was dying for a break. I got the parts of a script, I liked the idea of a script of any kind being composed of description, inscription and prescription, all of which cannot be normative.

I want to draw attention on one very interesting article from Mr. Niculescu Dinca that I've just found here. This is in line with the Post-phenomenology and Technology Ethics presentation that Robert Arnautu held last year in the Phenomenology and Ethics conference and, given that Mr. Niculescu Dinca and Mr. Arnautu were together, I would assume technology ethics and design-embedded ethics are subjects of a common research program.

That was it for me, I'm sure I've missed some very interesting presentations but it was impossible to see them all, as Saturday's 8 panels, went on simultaneously in two separate halls. One solution to this would be recording of the entire conference and uploading it online. This is a promise Cristi Ducu made last year as well, but so far I haven't seen any podcast of any of the presentations from last year.

As a general impression, the conference was bigger and better than all the previous ones. It had real depth and amplitude and it showed. The variety of speakers increased and the international coverage was real this time. The logistics part was flawless, and even the dialogue ethics, a shortcoming last year, was resolved. The start and end times were respected and the Q&A sessions were a lot more organized than last year. The subject of the conference drew plenty of interest, as well. It looked, overall, a grown-up and mature event, organized in the highest professional manner. From here on, there is only place for growth.

My sincere congratulations to Cristian Ducu, professor Muresan and the ethics department of the Faculty of Philosophy for this event. For me it is another confirmation that a combination between the right drives and an appropriate amount of passion is unstoppable on the way to success.

Marketing si comunicare

2011-10-27T16:09:00.002+02:00

Am scris treaba de mai jos. Nu stiu ce inseamna, e in engleza. Nu stiu nici ce sa fac cu ea. Asa ca o pun pe blog:

As amarketing man, of course I would like you to buy my product. But this is notwhy I’m here. I am here to identify what you needs are, what your wishes are,and if my product can satisfy any of that or help you in any way. I do not wantto trickyou into buying my product. I will advise you against it and would not agree toyou buying it if I would think it is not suited. Also, I would be the first oneto recommend you a product of our competitors if it fits you better. My productwill also have a different price depending on whether it satisfies a need – in whichcase it would be cheaper, or a wish – in which case it will be more expensive.I would do my best to have my product customized to your needs and wishes asmuch as possible. And I’m not just saying these. I fully believe in what I’msaying to you right now and I do it because I’m fully confident of the productI am selling. Also, should it be thecase that you will eventually not purchase my product, two things willhappen:

1. I will learn how to make theproduct better, which eventually will bring me more customers;

2. I will haveearned your trust, which makes it very likely that we will do business togetherat some point in the future.

I am an ethical marketer. Now, if you would be sokind to let me begin…

Mi-ar placea ca toti oamenii de vanzari sa fie asa. O parte chiar sunt.

Six and the City

2011-10-23T23:09:00.000+02:00

Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. Nu eram in stare sa apar neajunsurile echipei mele in fata lui tata - le vedeam si eu, si le uram - asa ca dupa fiecare tentativa slaba de a inscrie, dupa fiecare pasa gresita, ma invartosam in asteptarea oftaturilor si mormailelilor venite de pe locul de langa mine. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

Manchester United - Manchester City 1-6 (Fletcher '81 - Balotelli '22 '60, Aguero '69, Dzeko '90 '90, Silva '90), Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 9, 2011-10-23, Old Trafford, Manchester

Cred cu tarie in karma in fotbal. Cred ca bucuria fiecarei victorii e anulata de tristetea urmatoarei infrangeri si invers, ca tristetea unui sir de infrangeri, oricat de lung si de umilitor, e rascumparata cu varf si indesat la urmatoarea victorie, sau macar la urmatoarea victorie importanta.

Dupa meciul asta, sentimentele mele sunt destul de confuze. Ma uit peste pozele cu tabela de marcaj pe care scrie Manchester de doua ori si scorul de 6-1 pentru City si ma gandesc imediat la 8-2-ul impotriva lui Arsenal. In general ma doare mai tare o infrangere in fata lui Arsenal sau Liverpool decat in fata lui Chelsea si mai ales City. Asta tine probabil de momentul la care am inceput sa urmaresc United, iar in momentul ala Arsenal erau echipa de batut. Dupa ce generatia de invincibili ai lui Wenger a disparut, United n-a mai avut decat de luptat cu recordul de titluri al lui Liverpool, care a cazut abia in vara asta. In afara de scurtul moment Mourinho, United a fost de cand o stiu eu cea mai buna echipa din Anglia, iar principalul rival i-a fost istoria mai mult decat vreo alta echipa. Chelsea n-o sa ajunga la palmaresul lui United in timpul vietii mele, City cu atat mai putin. In plus, cand vine vorba de infrangeri in fata lui City, primul lucru la care ma gandesc e magnificul calcai al lui Dennis Law si povestea din spatele lui mai mult decat la milioanele seicului Mansour, la mercenarii din fotbalul mare sau la tampeniile lui Super Mario.

Mai mult, dupa rapida lor ascensiune m-am uitat la City condescendent, exact atitudinea pe care a incercat s-o induca Ferguson de cand cu faimosul noisy neighbours. Si, chiar daca am sustinut de mult, aproape imediat dupa ce-a venit seicul, ca asta va fi anul in care City va fi in sfarsit o echipa demna de luat in serios, in continuare nu ma pot abtine sa ma uit la City altfel decat condescendent. La fel de adevarat e insa si ca atunci cand pierzi atat de categoric in fata unei rivale, atitudinea e dictata strict de ce se intampla in teren, de bragging rights-urile de a doua zi, nicidecum de istorie, implicatii, clasamente sau orice altceva.

O metoda prin care putem sa incercam sa indulcim amaraciunea acestei infrangeri ar fi contextualizarea. Am putea sa spunem ca la pauza era abia 1-0, ca fara greselile lui Evans City n-ar fi dat primele doua goluri iar United n-ar fi jucat o repriza in 10, ca in minutul 90 era doar 3-1 etc.

Dar toate astea suna a scuze si dincolo de ele pentru istorie ramane doar scorul. Pentru United, ar trebui sa ramana in plus cateva lectii importante, macar pentru c-au fost invatate in cel mai dureros mod cu putinta: City a organizat excelent apararea, iar United doar a mimat patrunderile; Welbeck a fost absent aproape total din meci; jumatatea de sus a echipei e speriata de ideea de a trage la poarta (asta s-a vazut cel mai bine la golul lui Fletcher, destul de intamplator: uneori e suficient sa incerci, nu trebuie sa cauti pozitia perfecta, unghiul perfect, pasa perfecta); Evans nu e deloc ce-ar trebui sa fie, iar un fundas nu are voie sa fie atat de nesigur. Practic, dincolo de meritele evidente ale lui City, Johnny Evans le-a cam facut cadou victoria asta.

Iar daca vrem sa fim in totalitate cinstiti si sa recunoastem meritele celor care le au, ar trebui sa spun ca am fost impresionat astazi de Richards si de Silva, care au jucat fabulos. Super Mario are si el niste merite, dar inainte de a i le recunoaste ar trebui sa reusesc mai intai sa-l identific cu o creatura cat de cat apropiata de om pe scara evolutiei, ceea ce deocamdata nu se intampla. Cat despre mesajul lui ("De ce intotdeauna eu?"), printat cu fontul oficial al tricourilor lui City, mi s-a parut cel putin la fel de rizibil ca stirile pentru care o gramada de ziaristi prosti castiga bani de pe urma lui.

Si nu in ultimul rand, Mancini merita o runda de aplauze la scena deschisa, si pentru mine el e eroul zilei. Nu l-am crezut in stare sa duca in spate o sarcina atat de mare ca cea de a transforma City intr-o forta in Anglia, nu l-am crezut un antrenor bun si am crezut ca titlurile castigate in Italia au fost doar rezultatul unei conjuncturi favorabile. Dar locul unde United a pierdut azi meciul a fost apararea lui City, organizata atat de bine si de ermetic incat ai nostri au fost vizibil descumpaniti. Iar asta e in totalitate meritul lui Mancini.

Ei, dar asta n-a fost nici pe departe vreo finala de Champions League. A fost doar o etapa si, dupa ce o sa se aseze praful peste poza aia cu tabela o sa ramana faptul ca mai e inca destul din campionat, ca United sta mult mai bine decat anul trecut si ca e nevoie doar de un mic declic mental pentru a ne intoarce la scorurile ravasitoare din debutul de sezon.

Eu sunt mandru de echipa mea, mandru de faptul ca dupa golul lui Fletch, la 3-1 in minutul '83, credeam realmente ca meciul nu e pierdut si ca United are forta sa revina si deocamdata nu am nevoie de scuze sau de indulcitori. Tristetea infrangerii asteia va fi rascumparata cu siguranta la un moment dat si am invatat pana acum sa gasesc consolare in propria-mi tristete in situatii ca asta. Sufletul va mai plange putin, dar gura a inceput deja sa zambeasca fals, ca antrenament pentru victoriile ce vor veni si dupa care vom rade cu gura pana la urechi.

"Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui [...] Plansul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui; bocitul isi are vremea lui, si jucatul isi are vremea lui." (Eclesiastul, 3:1,3)

PS: Poanta cu Six and the City e inceputa de un pusti de-al lui Arsenal pe twitter, iar poza de deasupra exprima perfect o incertitudine cu care-am trait si eu pe tot parcursul meciului. :)

United

2011-09-18T15:32:00.000+02:00

United (UK, 2011), Regia: James Strong

Avand in vedere ca in perioadele in care ma visam scenarist, unul din cele doua filme nefacute pe care le aveam in cap era transpunerea cinematografica a povestii marii echipe a lui Matt Busby din 1956-1958, aparitia filmului United ar fi trebuit sa ma entuziasmeze. N-a fost asa partial din cauza faptului ca BBC-ul s-a hotarat sa produca acest film – ceea ce inseamna ca nu se poate compara cu mega-productia cinematografica pe care-o visam – si partial pentru ca ma temeam ca nu cumva filmul sa se indeparteze prea mult de la versiunea pe care o aveam in cap. Atat pentru ca orice scapare in banal, derizoriu sau poveste imi pare o impietate la adresa memoriei fotbalistilor care au murit la Munchen cat si pentru ca am transformat oarecum tragedia acestor fotbalisti in povestea MEA, iar o indepartare prea mare as fi resimtit-o ca un furt.

In filmul meu, drama e a lui Matt Busby, fotbalistul intors din razboi cu misiunea sa ridice o echipa de fotbal din cenusa si molozul celui de-al doilea razboi mondial. Si spun la propriu cenusa si moloz, United a jucat primele meciuri de dupa razboi pe Maine Road, Old Trafford fiind distrus de bombardamente, iar cei care-au trait acele vremuri au multe povesti despre antrenamentele tinute pe un teren plin de bucati de ciment. Actiunea ar incepe asadar in ’45, ar avea corpul actiunii format din inchegarea echipei care-a uimit Anglia si Europa, ar culmina cu tragedia de la Munchen si s-ar incheia cu un flash forward pe Wembley, in 1968, cand Busby ar simti ca in locul lui Law sau Best ar trebui sa se afle Tommy Taylor sau Big Dunc Edwards.

Ei bine, United e destul de diferit. Povestea pe care o urmarim e a lui Bobby Charlton, de la debutul in prima echipa in 1956 pana la finala cupei din 1958. Asta se intampla probabil datorita restrictiilor cinematografice, dar si pentru ca in Sir Bobby producatorii au avut probabil o sursa documentara la indemana si de maxima autoritate. Celalat protagonist al povestii este Jimmy Murphy, antrenorul secund, jucat dupa parerea mea magistral de David Tennant, pe care l-am mai vazut si in ultimele versiuni de Dr. Who.

Si totusi, ambele filme spun in mod esential aceeasi poveste. In ciuda accentelor puse in locuri diferite, momentele cheie sunt transmise su claritate, iar emotia e acolo din plin. Probabil e si greu sa fie altfel, atata timp cat tragedia de la Munchen a fost un eveniment atat de puternic si de socant incat absoarbe toata atentia si toate emotiile celor care iau cunostinta de povestea baietilor lui Busby.

Am fost surprins sa vad ca accidentul se dupa doar vreo jumatate de ora de film, si curios de dezvoltarea epica ulterioara. Si totusi, dupa cum imi dau seama, filmul are dreptate sa se concentreze mai mult pe efectele tragediei de la Munchen decat pe momentele care au dus la producerea ei. Cea mai mare drama – imi dau seama acum – nu este cea a tinerilor care au murit in acel avion, ci tocmai a celor care le-au supravietuit. Pentru ca pana la urma, asta este tot ce este tragic in moarte, nu disparitia unui om, ci constrangerea celorlalti de a-si continua existenta in absenta lui.
Si-am plans in hohote – nu-mi amintesc vreun alt film la care sa fi plans asa – si-am resimtit din plin (evident, la scara mult mai mica), tristetea lui Bobby Charlton, obligat sa intre pe teren intr-o echipa care dintr-o data nu-i mai continea pe Duncan Edwards, pe Tommy Taylor sau pe Eddie Colman. Iar asta s-a intamplat nu in momentele in care filmul incearca sa explice cat de mari au fost acesti fotbalisti (nici nu prea incearca, de fapt, iar Tommy Taylor nu e nici macar mentionat), ci tocmai in momentele in care supravietuitorii incearca sa negocieze cu forul lor interior disparitia victimelor dezastrului.

Am fost alaturi de Jimmy Murphy (probabil, repet, si datorita interpretarii foarte bune) in momentele imediat urmatoare dezastrului, i-am simtit socul si uluirea la aflarea vestii, tristetea nespusa in momentul in care opt dintre fotbalistii lui au fost inlocuiti de niste sicrie si forta de a duce mai departe o echipa care tocmai si-a pierdut mare parte din componenta.

Sigur, filmul nu e o realizare cinematografica extraordinara, si sunt multe lucruri care lipsesc, multe lucruri care s-ar fi putut face altfel. Nu mi-a placut reprezentarea lui Matt Busby, nu mi-a placut ca Tommy Taylor, Dennis Viollet sau Billy Foulkes nu apar deloc, nu mi-a placut ca se spun prea putine despre cat de mare a fost Duncan Edwards, nu mi-a placut ca filmul incearca sa gaseasca un vinovat pentru tragedia din 6 februarie. Dar dincolo de asta, pentru mine acest film va deveni unul de referinta.

Nu stiu cum se vede filmul asta pentru cineva care nu-i fan United (desi cred ca trebuie sa fii doar fan umanitate pentru a simti tragicul din moartea a 8 fotbalisti tineri si talentati) si nu cred ca o sa pot sa-mi dau seama. Dar stiu, inca o data, ca n-am vazut vreun film care sa ma fi emotionat mai tare (chiar daca Isus-ul lui Zefirelli si Mizerabilii cu Jean Marais sunt probabil aproape) si ca momentul in care Duncan Edwards il intreaba pe Jimmy Murphy “La ce ora incepe meciul cu Wolves sambata, Jimmy? Nu vreau sa pierd meciul ala!” m-a emotionat probabil mai tare decat daca as fi fost in spital in momentul in care Big Dunc a spus asta in realitate.

Lumea, cazul, limbajul si necazul

2011-08-07T12:08:00.002+02:00

A.C. Grayling - Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

Traducere de Gheorghe Stefanov dupa editia Oxford University Press, 1988

Probabil ca cineva care citeste ceva despre o carte se asteapta sa dea peste o recenzie, o prezentare sau o dare de seama din care sa intelega cam in ce masura i-ar placea sa citeasca respectiva carte, eventual alaturi de cateva consideratii subiective. E foarte greu insa sa vorbesti despre Wittgenstein fara sa faci filosofie, cu atat mai mult despre gandirea lui Wittgenstein. Asa ca, desi Grayling spune ca aceasta este o carte adresata nespecialistilor, ne trece si prin formalismul lui Russell, si prin logica lui Frege, si prin rationalismul lui Descartes. Pentru ca pur si simplu, a intra direct in gandirea lui Wittgenstein este ca si cum ai chema pe cineva in podul casei fara a-i da acces la vreo scara (metafora scarii e imprumutata de la Wittgenstein). Asta nemaipunand la socoteala consideratiile lui Wittgenstein despre filosofia limbajului (practic, intreaga filosofie tarzie), care nu urmeaza cursul firesc al vreunui curent de gandire de pana la el si care se cer analizate in profunzime inainte de a capata coerenta.

Biografia lui Wittgenstein este tratata destul de expeditiv, cu toate ca dupa parerea mea ar fi cea mai potrivita introducere la filosofia lui Wittgenstein. Dar Grayling se grabeste spre scrieri, iar pana la sfarsitul cartii mi-a devenit clar ca face asta pentru a sustine ceea ce banuiesc a fi temeiul cartii: reducerea rolului care se acorda de obicei lui Wittgenstein in cadrul filosofiei secolului XX si punerea in context a importantei ideilor lui. Este, asadar, o abordare critica mai mult decat o opera de popularizare. Si, in timp ce nu simpatizez cu ideile lui Grayling, inteleg valoarea demersului lui. Si nu, nu este o scriere anti-Wittgenstein, pentru ca se respecta intocmai cononul filosofiei formale, in care sunt reliefate doar problemele si limitarile tezelor criticate, evitandu-se judecatile de valoare.

Acum, daca il interpretam pe Wittgenstein strict literar, am putea obtine imaginea unui autor care a scris o singura carte si si-a petrecut restul vietii straduindu-se sa o contrazica. Forta cu care Wittgenstein isi neaga Tractatusul genereaza poate tentatia intrebarii cand a avut Wittgenstein dreptate: este limbajul o structura monolitica si rigida, sau o multitudine de jocuri de limbaj? Cuvantul este denotare sau folosire? Ei bine, in timp ce acestea sunt intrebari deschise, nu cred ca se poate pune problema "dreptatii" sau "intaietatii" operei tarzii fata de Tractatus. Pur si simplu, cele doua au domenii de aplicabilitate diferite. Structura logica a limbajului se aseaza bine in interiorul unui joc de limbaj in timp ce univocitatea limbajului ca denotare se aseaza si ea destul de potrivit peste fragmentarul formelor de existenta. Lumea este totalitatea cazuistica a faptelor, dar cunoasterea nu poate cuprinde decat cazuri, iar la plenitutdinea unitara a lumii nu putem raspunde decat cu pulsiuni contingente.

Fiind filosofie si abordare critica, descrierea facuta de Grayling Tractatusului ar trebui si ea abordata critic, iar asta ar insemna un exercitiu filosofic de la care, din decenta, voi incerca sa ma abtin. O sa remarc doar ca principalul argument folosit impotriva lui Wittgenstein, atat cand e vorba de Tractatus cat si de filosofia tarzie, este inconsistenta premiselor. Practic, Grayling ii reproseaza lui Wittgenstein faptul ca isi lasa neexplicate axiomele. In timp ce e adevarat ca asta il plaseaza pe Wittgenstein intr-o paradigma si limiteaza aplicabilitatea ideilor lui, faptul nu afecteaza in nici o masura validitatea tezelor (evident, in cadrul paradigmei in care trebuiesc incadrate). De exemplu, cand diseca propozitia "Pisica este pe pres", Grayling spune ca "pisica" nu poate fi considerata obiect in sensul compozitiei atomare a lumii presupusa ca subinteleasa in Tractatus. Dar este evident ca "obiectele" in sensul in care Wittgenstein le numeste ca atare se raporteaza la planul de observatie si analiza in discutie, nicidecum la vreun fel de compozitie a lumii ca in teoria monadelor a lui Leibnitz (de altfel cred ca Wittgenstein nici n-are recunoaste unitatea materiala a lumii, care este presupozitia fundamentala a Monadologiei).

De ce mai apoi, mi se pare ca incearca sa induca Grayling, Wittgenstein nu si-a structurat filosofia tarzie in forma unui sistem? Un asemenea demers ar fi relevat fara indoiala insuficientele teoriei limbajului ca folosire. Mi se pare ca si aici raspunsul e relativ la indemana. Wittgenstein trebuie sa-si fi dat si singur seama de problemele ridicate de acest fel de a interpreta limbajul, si probabil ca tentativele de clarificare a acestora au fost cele care l-au impiedicat si sa isi structureze gandirea, dar si sa mai publice ceva. Dar respingerea posibilitatii unei forme unitare de cunoastere este o consecinta foarte valoroasa a insuficientei filosofiei limbajului comun, iar Wittgenstein a fost mai curajos decat cei mai multi dintre filosofi in a trasa cu forta si claritate limitele posibilitatilor cunoasterii.

La fel, Wittgenstein este destul de clar si despre propriul fel de a scrie: "Cand gandesc pentru mine, fara sa fiu fortat sa scriu o carte, eu sar in jurul temei; acesta este singurul fel de gandire natural pentru mine. Este un chin sa fiu fortat a gandi in mod liniar."

Eh, si dupa cum banuiam, m-am departat usor-usor de cartea lui Grayling si m-am transformat intr-un apologet al lui Wittgenstein. Asta poate si pentru ca Grayling isi precizeaza cu claritate teza abia in incheiere, dar - evident - in principal pentru ca apropierea mea de Wittgenstein are baze emotionale, nicidecum intelectuale.

Inchei cu citatele. Pana la urma, consider ca satisfactia estetica pe care ne-o da filosofia este cel putin la fel de valoroasa ca cea intelectuala.

23: "Tractatusul este lucrarea unui geniu, dar altminteri satisface cerintele pentru un doctorat in filosofie." (G.E. Moore)

33: "Propozitiile mele explica lucrurile in asa fel incat cel care ma intelege le recunoaste la sfarsit ca absurde, daca prin intermediul acestora - pe baza lor - a reusit sa le depaseasca.(El trebuie, ca sa spunem asa, sa arunce scara pe care s-a urcat)" (Tractatus Logico-philosophicus, 6.54)

65: "starile de lucruri care exista stabilesc care stari de lucruri nu exista. [...] De vreme ce, in acest mod, felul in care sunt lucrurile determina felul in care ele nu sunt, realitatea ca intreg este totalitatea starilor de lucru existente, impreuna cu tot ceea ce existenta lor exclude ca non-existent."

78: "Filosofia nu este un corp doctrinar, ci o activitate." (Tractatus Logico-philosophicus, 4.112)

84: "Cum sunt lucrurile in lume este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arata in lume."(Tractatus Logico-philosophicus, 6.432)

147: "cand invatam cum sa folosim cuvantul 'durere' invatam de fapt practica experimentarii recunoasterii si vorbirii despre durere."

150: "faptul ca cineva spune 'ma doare' este o manifestare a durerii sale; nu este un semn exterior pentru altceva care are loc pe dinauntru, ci este in sine o parte din comportamentul sau pentru durere."

154: "putem sa cunoastem doar lucrurile de care are sens sa ne indoim"

176: "daca e sa vorbim de 'alte forme de viata', trebuie sa fim in stare sa le recunoastem ca atare."

Republica del Sol

2011-07-25T00:08:00.010+02:00

Uruguay - Paraguay 3-0 (Suarez '11, Forlan '41 '89), Copa America 2011 Final, 2011-07-24, Estadio Monumental, Buenos Aires

Am vrut sa vad meciul asta chiar daca in general Copa America e o competitie care nu-mi spune nimic. Dar editia din acest an a fost, se pare, una speciala. Fara sa mai fie competitia de casa a gigantilor continentului sudamerican (Brazilia si Argentina), Copa America a ajuns anul acesta la ultimul act opunand doua echipe care lumineaza fotbalul, fiecare in felul ei.

Uruguayul e o tarisoara de vreo 3 milioane juma' de

locuitori dar care a marcat puternic istoria fotbalului. Doua mondiale castigate, in 1930, prima editie, pe care au si gazduit-o, si in 1950 in Brazilia, cand au stricat sarbatoarea vecinilor din nord, altfel superiori din mai toate punctele de vedere. O gramada de fotbalisti valorosi de-a lungul timpului, un parcurs fantastic la ultimul mondial si o echipa extrem de solida si de spectaculoasa, condusa de pe banca de un magnific Oscar Tabarez, ajuns pe buna

dreptate erou in tara lui de bastina. Toate, si multe altele inca, argumente in favoarea ideii ca Uruguayul este tara cu cel mai mult talent fotbalistic pe cap de locuitor din lume! Eh, o asemenea echipa n-are cum sa nu fie simpatica oricui, macar pana devin atat de buni incat bat favorite, castiga trofee si devine tot mai greu sa-i bata cineva.

Simpatia pe care o am eu pentru Uruguay, dincolo de aerul mistic pe care-l au cele doua mondiale castigate intr-o alta era a fotbalului, a inceput cu Enzo Francescoli, vedeta echipei la mondialul din 1990, a trecut prin Dario Rodriguez si unul din cele mai frumoase goluri care se pot vedea in fotbal (impotriva Danemarcei la mondialul din 2002) si s-a maturizat odata cu magicianul Forlan - the scouse destroyer - caruia majoritatea suporterilor lui United ii poarta o amintire frumoasa chiar daca nu prea i-a priit Anglia.

Paraguay... serios, ce stiti despre Paraguay? Ceva, orice... Pai... eu stiu ca in Franta, in 1998, au fost foarte greu de invins si ca, dupa doua egaluri la 0 in grupe, viitoarea campioana mondiala Franta a avut mult de furca cu ei si i-a scos printr-un gol muncit al lui Laurent Blanc in minutul 113. Il aveau pe atunci pe Chilavert, portarul care a dat 62 de goluri in cariera, un personaj foarte pitoresc. Iar asta-vara, in Africa de Sud, l-am remarcat pe actualul portar, Justo Villar, in meciul din optimi cand, dupa ce i-au eliminat pe japonezi la penaltyuri in optimi (dupa 0-0, evident), s-a dus spre jucatorii japonezi si a incercat sa-i incurajeze cu afectiunea unui frate mai mare. O declaratie a lui Justo Villar de dinaintea finalei a fost de fapt cea care m-a facut sa vreau sa vad meciul asta. "Trebuie sa jucam mai bine" a spus el, la doar un meci dupa ce au eliminat Brazilia (penaltyuri dupa 0-0) si imediat dupa calificarea in finala. De altfel, Paraguayul a ajuns in finala fara sa aiba vreo victorie si fara sa dea vreun gol in 3 din cele 5 meciuri.

Si aceasta echipa, deloc negativa in ciuda numeroaselor remize albe, avea de infruntat in finala una din semifinalistele ultimului mondial, cu un atac format din gheata de aur a Europei in 2010 (Suarez a dat 35 de goluri in 33 de meciuri in sezonul 09/10) si cel mai bun fotbalist al ultimului mondial, nominalizat la balonul de aur sezonul trecut.

Ei bine, urciorul lor s-a spart destul de repede in meciul asta. Uruguayul a inceput in atac, atat de hotarati sa rezolve meciul repede incat aveai impresia ca dupa primele 15 minute nu numai ca se termina jocul, dar probabil vine si apocalipsa. Inca din primele minute, la unul din multele cornere, au fost foarte aproape de gol, iar arbitrul le-a refuzat un penalty evident, pentru hent in careu.

Enter Luis Suarez. Cu o insistenta de catar, o viteza si o tehnica fenomenale si o forta de care nu-l banuiesti dupa aspect, atacantul uruguayan este o adevarata bijuterie a fotbalului de azi. In nici un campionat si in nici un context nu e usor sa mentii o ratie de goluri pe meci asa de buna ca a lui, dar cand il vezi jucand si cand vezi ce simt al golului are, lucrurile nu mai par atat de surprinzatoare. S-a debarasat in careu de doi fundasi paraguayeni cu o preluare pe dreptul si a plasat un stang teribil spre poarta. Sutul a fost deviat de un fundas, iar sarmanului Villar i-a ramas doar optiunea de a contempla mingea scurgandu-se in poarta.

Dupa gol, furia celesta s-a mai domolit, dara Paraguayul n-au aratat in vreun fel mai agresivi. Dimpotriva, marile ocazii - si actiunea in general - s-a desfasurat tot la poarta lui Villar, iar Forlan, dupa ce a ratat vreo doua ocazii destul de bune, a omorat sperantele tricolorilor inscriind cu vreo cateva minuta inainte de pauza. Sut de la 14 metri, lateral stanga, in diagonala cu portarul, pe directia de venire a mingii, precizie de biliard... fara prea multe sanse, serios.

Repriza a doua a avut oarecum alt aspect, dar unul mult mai plictisitor. Paraguayenii au invatat o singura lectie, si au tot repetat-o ca pe castravete. Dom'le, ei stiau sa se apere! Cat de bine, s-a vazut in primele 45 de minute. Dar cand a trebuit sa si atace, cea mai notabila chestie pe care-au facut-o a fost o transversala norocoasa. Asta in timp ce Villar a tot fost fortat la plonjonuri spectaculoase. Si ca sa transforme seara intr-una memorabila, Forlan a asezat frumos cireasa pe tort cu vreo doua minute inainte de final, marcand pentru 3-0 cam din aceeasi pozitie ca golul de 2-0, dar cu eleganta si calmul unui dandy care-si aprinde o pipa.

Frumoasa echipa Paraguayului, iar mie unul chiar imi place efortul lor de a-si depasi limitarile tehnice prin trasee ocolitoare la fotbal, dar jocul asta ne-a aratat de nenumarate ori ca binili invinge. Uruguayul are o echipa teribila, de sus pana jos, adica de la atac pana la linia de fund (din care mi-a placut indeosebi Diego Lugano) si la portarul Muslera. Merita din plin trofeul asta, si e un subiect bun de contamplat acela ca undeva, la gura de varsare a lui Rio de la Plata, intr-o tara cu o populatie comparabila cu a Bucurestiului, se afla cea mai buna selectionata de fotbal sudamericana. Lionel who?

Cumanda acum!

2011-07-23T20:20:00.003+02:00

Neagu Djuvara - Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti, Editura Humanitas, Bucuresti 2007

Am norocul de a fi contemporan cu Neagu Djuvara, iar primele dintre ideile lui pe care le-am aflat, le-am aflat nemijlocit, auzindu-l vorbind. Spre rusinea mea, asta este prima carte a lui Neagu Djuvara pe care o citesc, si abia acum.

Stiam ca este inteligent, studiat si cult, dar nu-mi dadeam seama cum ar putea, la ce biografie spectaculoasa are, sa fie si erudit, sa cunoasca si sa studieze incontinuu surse, izvoare, documente vechi dar si specialisti de toate interesele si orientarile. Ei bine, cartea asta dovedeste cu prisosinta eruditia lui Neagu Djuvara. Efortul documentar e atat de vast si atat de impresionant incat descurajeaza pe oricine ar vrea sa mearga pe drumul documentarii pentru a gasi ineditul sau faima. Atzatza in schimb curiozitatea celui care vrea doar sa vada autenticul, originalul, sursa, si care e pregatit sa nu primeasca vreo alta rasplata in afara de asta.

Asadar, despre perioada de vreo 150-200 de ani pe care-o acopera cu cartea asta (~1200-1352 d. Ch.), Neagu Djuvara a studiat o cantitate monstruos de mare de izvoare atat scrise cat si arheologice (imi imaginez ca a fost vorba si de ceva plimbari pe la fata locului - a locurilor), dar si o cantitate imensa de scrieri moderne, de idei si viziuni ale comunitatii academice istorice, cam de cand exista academia ca institutie moderna. Ca sa va faceti o idee, un intreg capitol e dedicat letopisetului cantacuzinesc de la 1690. E drept, o referinta importanta, dar va dati seama ca omul a scanat toata istoriografia romaneasca a ultimilor 800 de ani?

Formatia de meta-istoric, de "filosof al istoriei" il ajuta din plin pe Neagu Djuvara si se vede la tot pasul. Stie cand si cat sa se distanteze de fiecare sursa citata, abordeaza critic orice informatie si e excelent la plasarea in context a oricarui document citat.

Apoi, Neagu Djuvara profita de o alta calificare pe care o are pentru a introduce ceea ce, din cate stiu eu, e o noutate absoluta in istoriografia romaneasca: studiul comparativ. Preluand o metoda ce a dezvoltat-o pe larg in teza sa de doctorat si publicata in Civilizatii si Tipare Istorice, Neagu Djuvara reuseste sa faca lumina in multe zone prin care istoricii de pana la el au pasit cu multa prudenta, lasand in urma niste pete intunecate. Acolo unde documentele tac, e uneori util sa studiem pur si simplu ce s-a intamplat in contexte istorice similare in alte locuri, locuri unde faptele sunt mai bine documentate, cam asta e ideea de baza a studiului comparativ al istoriei.

Reprosul pe care-l aduc eu cartii acesteia este tezismul. Nu este o cercetare, ci o demonstratie. Autorul nu cauta un adevar, ci incearca sa-si convinga cititorii de adevarul cu care a pornit la scrierea acestei carti. Acum, eu nu stiu nici cine a fost Negru Voda, nici daca Thocomerius era slav sau cuman, nici daca are vreo legatura cu Basarab Intemeietorul. Nici nu mi se pare prea relevant in afara mediului academic. Doar ca lipsa de echivoc mi se pare intotdeauna paguboasa in cercetare.

Nu stiu de ce face Neagu Djuvara asta. Nu stiu de ce tine mortis sa ne faca sa credem ca Thocomerius a fost cuman si ca e totuna cu Negru Voda al cronicilor, sau de ce i se pare ca vreuna din variantele astea e "scandaloasa". Mi se pare ca, in contextul in care istoriografia noastra l-a ignorat complet pe Negru Voda si l-a transformat intr-o inventie a cronicarilor munteni iar lui Basarab i-au atribuit origini slavo-romane, punctul de vedere pe care-l aduce cartea asta este de un inedit mai mult decat binevenit si constituie tocmai acea echivocitate in istoriografia romaneasca pe care eu i-o reprosez in constructia interna, si sper ca asta sa fie ratiunea nemarturisita din spatele cartii. Pentru ca altfel, a sustine o idee doar pentru a provoca reactii mi se pare un gest incompatibil cu inteligenta si personalitatea d-lui Djuvara.

Asta inseamna ca de multe ori, acolo unde - dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de cercetare a unor anumite fapte sau situatii - lucrurile sunt in continuare neclare, Neagu Djuvara alege de fiecare data ipoteza care ii sustine teoria. De exemplu, una din metodele folosite destul de des in carte este argumentarea pe baze lingvistice. Mi se pare ca asta este un teritoriu alunecos. O data, de multe ori in acelasi areal geografic si in aceeasi perioada de timp se desfasoara limbi inrudite, ceea ce inseamna ca un acelasi cuvant poate varia in forma destul de mult (Thocomerius poate sau nu poate sa fie totuna cu Tihomir, de exemplu, mai ales ca ambele sunt forme latinizate ale unor nume barbare). Apoi, majoritatea numelor proprii din epoca in cauza, care sunt principalul obiect de interes al studiului lingvistic, sunt compusi ale unor radacini simple (mare, puternic, negru etc.), iar aceste radacini simple se pot regasi in limbi diferite (mai ales in limbi de origine diferita) in forme destul de asemanatoare, dar cu intelesuri total diferite. Pe o asemenea baza, as pune la indoiala chiar si originea cumana a numelui Basarab, de exemplu. Dar sigur, ce fac eu e pura speculatie, nu am documentarea care sa-mi permita sa-mi dau seama daca poate exista vreo urma de indoiala asupra originii numelui Basarab.

Un alt mare semn de intrebare pe care mi l-a lasat cartea este ce s-a facut cu cnezatul lui Litovoi, pe care fratele sau Barbat se pare ca l-ar fi rascumparat. E posibil ca acesta sa fi coexistat cu voievodatul intemeiat de Thocomerius-Negru Voda, e posibil sa fi fost anexat de acesta sau pur si simplu sa se fi dezmembrat organic la un moment dat. La fel, e posibil ca filiatia Barbat-Tihomir-Basarab despre care am invatat eu in canonul istoriei scolare sa fie doar o speculatie puerila si oribil de gresita. Dar tacerea pe care Neagu Djuvara o asterne peste soarta cnezatului oltean ii scade puncte la rigoare stiintifica.

O idee fundamentala in sustinerea tezei cartii, anume infiintarea formatiunilor prestatale de catre populatii alogene, este sustinuta de Neagu Djuvara prin studiul comparativ al dezvoltarii celorlalte state europene. Astfel, daca e evident ca francii au fost cei care au coagulat primul stat francez, longobarzii au facut asta in Italia, vikingii in Normandia si Anglia, vandalii in sudul Spaniei, varegii in Rusia etc., slavilor le e refuzata capacitatea unei asemenea intreprinderi la nord de Dunare. Desi perfect capabili sa se organizeze in state in Bulgaria, Serbia sau Croatia si desi au stapanit Valahia mai inainte de pecenegi si cumani si de vreo doua ori mai mult ca durata, Neagu Djuvara descalifica potentialul slavilor de a inchega o clasa nobiliara care sa duca la o alcatuire statala la nord de Dunare in doar doua randuri de text, fara sa revina vreodata asupra acestei idei. E drept, Litovoi si Seneslau e posibil sa fi avut origini slave, exista apoi si dovezile ca Farcas, cel cu cnezatul de pe Lotru, era probabil vasal si reprezentant al puterii maghiare, care a limitat expansiunea slava. La fel de posibil, desi mai putin credibil, e ca slavii sa fi fost intr-adevar o populatie de incompetenti cand venea vorba de format state, sau sa fi devenit asa de fiecare data cand treceau Dunarea. Nu protestez impotriva ideii, ci impotriva felului in care este sustinuta.

Identificarea lui Thocomerius cu Negru Voda mi s-a parut si ea facuta cam in pripa si insuficient sustinuta, ba chiar proptita uneori in cateva paralogisme. Dar e posibil ca asta sa se fi intamplat si din lipsa de spatiu, de idei sau de material documentar.

Lasand insa la o parte interpretarea epistemologica, din punct de vedere al teoriei istoriei, si cititind lucrarea in cheie strict istorica, avem in fata o lectura bine documentata, plina de fapte si de date demne de a fi aflate si prezentate intr-o forma extrem de prietenoasa: o lectura accesibila, atragatoare, interesanta si pasionanata. Mai jos, cateva din cele pe care le-am retinut eu:

- mi-a fost intarita ideea conform careia populatiilor autohtone, de orice origine ar fi fost ele, nu prea le-a placut scrisul. La incapacitatea legendara a dacilor de a nu lasa nici un document scris si nici un soi de grafie se adauga, iata, o serie intreaga de populatii barbare care au zabovit ceva mai bine de 1000 de ani intre Carpati si Dunare dar, prea ocupate sa formeze poporul roman, nu s-au ocupat deloc sa dea socoteala posteritatii de treaba asta. Empatizez si mi-a mila de istoricii romania care se chinuie, saracii, sa reconstituie mileniul barbar din istoria Romaniei din documente ba unguresti, ba nemtesti, ba poloneze, ba de la tot felul de natii, toate atingand doar tangential soarta teritoriului valah si toata cointeresate. A fost nevoie de influenta bizantina trecuta prin filtrul slav pentru ca scrierea sa patrunda in sfarsit in Romania, dupa 1000 de ani, si va mai dura vreo 300 bune de ani pana la aparitia primelor cronici romanesti.

- e tonica daramarea mitului ca latinii, dupa cei nici 200 de ani petrecuti pe-aici au si format poporul roman in timp ce neamurile barbare, care-au stat fiecare cel putin tot atat au trecut ca apa peste pietre in timp ce bravilor romani(?), falnici ca brazii, nu le-a stat mintea decat la infiintarea cnezatelor si voievodatelor, imediat cum termina barbarii, pastrandu-si in tot timpul asta limba si religia. Basarab a fost catolic.

- crestinarea cumanilor lui Bortz Membrok, pe Milcov la 1228; reconstituirea contextului care a dus la batalia de la Posada si la afirmarea voievodatului lui Basarab; desfasurarea tabloului vietii politice maghiare in secolele XII-XIII; influenta mongola asupra aparitiei Europei moderne si datele despre politica mongola; in general cartea e plina cu lucruri atragatoare pentru pasionatii amatori de istorie.

Ah, si nu va speriati de aerul stiintific al cartii. Cu o dimensiune relativ mica, o editare ingrijita si prietenoasa si un stil al scrierii foarte atractiv, e o lectura excelenta pentru plaja. Serios, articolul asta al meu e mult mai plicticos.

Roots

2011-07-12T20:59:00.005+02:00

"Pentru cei care l-au parasit, locul nasterii devine o geografie mistica." (Mircea Eliade)

Kazuo Ishiguro - Pe cand eram orfani, Editura Polirom, Proza XXI, Iasi, 2003

Traducere de Magda Teodorescu dupa When We Were Orphans, 2000

Primul impuls cand m-am gandit cum sa prezint cartea asta a fost in directia unei intreprinderi hermenutice. Trebuie sa existe un sens, o semnificatie, un mesaj ascuns in spatele epicului. Deformatie educationala, probabil. Pe cand eram orfani e o poveste si atat. Un roman scris de un japonez crescut in Anglia despre un englez crescut in China. Poate, in cel mai bun caz, o incercare a lui Ishiguro de a-si explica prin scris sentimentul ruperii de locul natal, de cel de bastina, sau investigarea situatiei in care cele doua sunt diferite. Daca e asa, incifrarea e una inteligenta, laitmotivul romanului fiind sentimentul devenirii ca om in lipsa parintilor. Cele mai multe dintre personaje au macar un parinte absent, in timp ce intriga este demersul eroului, Christopher Banks, de a-si gasi parintii disparuti in Shanghai dupa un arc de timp de vreo doua decenii.

Pentru culoare si exotism, pentru ingrosarea tuselor sau pur si simplu intamplator, spatiile in care se desfasoara personajele sunt dintre cele mai diverse geografic si cultural: nascut in Shanghai, eroul nostru este si se simte englez, acomodandu-se mult mai usor in Anglia decat in cartierul vecin din Shanghai, locuit de chinezi. Prietenul lui japonez, indragostit de Japonia ca de un tinut paradisiac, fuge inapoi in China ingrozit dupa primul contact direct. Interesanta abordarea asta, in care cartierul englezesc din Shanghai pare ca ar fi chiar langa Palatul Buckigham, in timp ce soseaua care-l desparte de zonele sarace locuite de bastinasi se constituie in granita intre civilizatii.

Pe langa rearanjarile spatiale, Ishiguro se joaca si cu cronologia intr-un fel care si-a pierdut originalitatea odata cu Tarantino. Propriu-zis, povestea incepe cand eroul nostru, tanar absolvent de universitate, intra in viata pe usile saloanelor mondene din Londra, numai ca cea mai mare parte din actiune si intriga in integralitatea ei apar numai in nenumaratele rememorari ale copilariei, episoade care ajuta la o reconstruire istorica a faptelor, dar - printr-un procedeu inteligent - reusesc si o reconstruire psihica a povestii eroului nostru pe masura ce, o data cu acumularea de detalii, fiecare intamplare din copilarie e incarcata cu alte semnificatii si e inteleasa in alt fel.

Spre final, dupa ce desfasoara o poveste croita dupa masura romanelor cu detectivi, ascunzand indicii printre descrieri si fulgurari epice, Ishiguro vireaza brusc spre un deznodamant plat, concis, redus ca dimensiuni si care dezumfla cu un mare fasait balonul de suspans politienesc care se tot umflase in paginile de dinainte. In ultimul capitoul totul devine clar, toate piesele lipsa din puzzleuri se aseaza la locul lor cu un clic, povestea vine la un deznodamant mai mult sau mai putin previzibil, dar abrupt ca o aterizare fortata.

Fata de golurile din poveste de pana acum, care solicitau ajutorul memoriei si al logicii pentru umplere, finalul e usor dezamagitor. Sa-i fi fost frica lui Ishiguro sa-si lase cititorii cu o intrebare? Sa i se fi parut necinstit sa ne lase sa ne framantam ca sa ne dam seama ce s-a intamplat pana la urma de fapt? Sau poate ca, odata ce si-a exploatat dimensiunile umane pe care-si propusese sa le clarifice odata cu povestile copiilor crescuti fara parinti, Ishiguro e generos si-si lasa personajele sa mearga la culcare linistite?

Oricare din variante ar fi cea adevarata, as fi preferat un final ceva mai ambiguu. Poate si pentru ca, daca am taia ultimul capitol si am da o tema la clasa a II-a in care sa imagineze un final pentru poveste, cele mai multe finaluri ar arata fix ca asta care-a vazut lumina tiparului. Ori presupunem ca un scriitor de profesie ar trebui sa dea ceva mai mult de atat.

Una peste alta, o lectura agreabila, calma si frumos curgatoare, dar pentru profunzimi psihologice sau metafizice, pentru sensuri ascunse si lectii de viata, incercati la urmatoarea.

LATER: Am si uitat de citate. Am doar doua:

Pg. 96: Noi, copiii, suntem ca snurul care leaga sipcile. Un calugar japonez i-a spus asta odata. De multe ori nu ne dam seama, dar noi, copiii, sintem cei care unim nu doar familia, ci intreaga lume. Daca nu facem ce trebuie, sipcile cad si se imprastie pe podea.

Pg. 100: Poate ca intr-o zi toate aceste conflicte se vor termina si asta nu se va intampla din cauza unor oameni de stat importanti, a unor biserici sau organizatii ca asta. Se va intampla pentru ca oamenii se vor schimba. Vor fi ca tine, Puffin. Un amestec. Asa ca de ce sa nu devii o corcitura? E sanatos.

Ultimul Bon

2011-07-11T00:35:00.006+02:00

Orice om pune pe masa intai vinul cel bun; si, dupa ce oamenii au baut bine, atunci pune pe cel mai putin bun; dar tu ai tinut vinul cel bun pana acum (Ioan 2:10)

Jon Bon Jovi - The Circle Tour, 2011-07-10, Piata Constitutiei, Bucuresti

Radeam saptamana trecuta de reclama de la radio cu "cel mai mare concert al verii", si-mi imaginam ca posturile de radio au si ele conceptii de fotbalisti, sau macar declaratii, urland mereu ca "cel mai mare" e intotdeauna urmatorul. De data asta insa, se vede treaba ca stiau despre ce vorbesc.

Era evident inca de la intrare ca showul asta va fi o chestie mult mai mare decat ce-a fost Rock the City, saptamana trecuta. Asta se confirma in momentul in care ajungeai in fata scenei, o giganterie metalica de aproape 40 de metri inaltime, flancata de doua turnuri de sunet din care atarnau boxe ca bananele intr-un ciorchine. Adica multe, nu galbene. Sub boxe, ecran. Pe spatele scenei, ecran. Mare. Si-a fost nevoie sa fie mare, pentru ca scena a fost foarte joasa, iar accesul vizual nemijlocit la trupa se intampla doar accidental, asa incat mai degraba ar fi trebuit sa-i credem pe cuvant pe organizatori ca ne canta Bon Jovi decat sa ne convingem de asta cu ochii nostri daca n-ar fi fost amplificarea video. Pentru c-a fost multa lume. 55.000 spuneau cifrele din presa, mie imi e greu sa estimez din mijlocul multimii. Din ce s-a vazut de unde stateam, din fata scenei si pana sus, pe peluza Parlamentului, nu prea aveai loc de cazut.

Trupele de deschidere (Quantiq si Stillborn) au fost selectate printr-un proces ingenios inginerit in asa fel incat sa prinda si la public, sa fie si foarte ieftin si fara riscuri. Din pacate au avut destul de putin timp pe scena. Pustii de la Quantiq nu mi-au spus mare lucru, dar erau probabil zdrobiti de presiunea unei scene asa mari si a unui public asa numeros. Eram curios sa vad cum se descurca Stillborn in conditiile astea, si s-au descurcat rezonabil de bine, chiar daca si la ei a transpirat pe alocuri presiunea si s-a vazut ca in anumite momente se straduiesc prea tare.

Banuiesc ca e normal cand deschizi concertul unei trupe care era mare pe vremea cand inca nu te nascusei. Bon Jovi n-a avut nici un fel de trac, desi a parut ca are o surpriza placuta cand a vazut dimensiunea si entuziasmul multimii. Si a inceput sa cante, servind hit dupa hit ca la o masa imbelsugata dintr-un restaurant de lux. Publicul a stiut sa aprecieze tratatia, si a raspuns pozitiv. S- apalaudat mult, s-a tipat mult, s-a cantat mult.

Din punctul meu de vedere... cum sa zic? A fost un concert bun, spre foarte bun, fara sa fie extraordinar. Am gustat hit dupa hit, minunandu-ma uneori de cat de multe melodii de mare impact a avut Bon Jovi, dar fara sa ma entuziasmez prea tare. Mi s-a parut chiar usor neadecvata a treia melodie (We weren't born to follow) una de atitudine, in care pe ecrane s-au proiectat imagini cu diversi lideri politici sau culturali, de la Obama, Kennedy si Stephen Hawking pana la Dalai Lama, Luther King sau Aung San Suu Kyi. Asta pentru ca eu vedem in Bon Jovi o trupa de rock linistit, conformist si calofil, numai buna de prezentat parintilor, iar ei s-au lipit destul de bine pe imaginea asta. Dar toate astea, in primele vreo doua ore.

Pentru ca, la fel ca prozatorii de dimensiuni care au nevoie sa-si desfasoare panza pe sute de pagini, si Bon Jovi a avut nevoie de mult timp pentru a-si aduce publicul unde-a vrut. Adica dupa cateva ore de stat in soare si vreo doua ore de stat in picioare aproape in nemiscare in fata scenei, l-a facut sa ceara bis-uri peste bis-uri si sa nu se mai sature de ele. Si vorbim de 50.000+ de oameni, n-am vazut prea multa lume plecand. Si-apoi, dupa ce-a facut multimea sa ceara, a inceput sa-i dea. Cele mai grele piese Bon Jovi abia dupa bis s-au auzit. Si bine, impropriu spus bis, pentru c-au fost vreo trei. De vreo doua ori si-a luat la revedere, dar nici ei nici noi nu ne dadeam dusi. Si-au mai tot cantat. Atat de mult incat ma indoiesc ca toate melodiile de pe final erau pe setlist.

Dupa Always - emotionant, dar si melodia mea preferata de la ei - am zis ca nu prea as mai vrea sa cante, sa pastrez impresia. Pentru un moment, cred ca si ei la fel si-au zis. Inca un la revedere, si promisiuni ferme de revenire. Chiar maine, daca nu s-or grabi baietii astia cu scena. Si-apoi mai multa muzica. Iar incheierea a fost mai buna decat cea mai buna pe care mi-o imaginasem. Pentru ca s-a terminat cu Beatles. Twist and Shout, cantat bine si dansat frenetic de o mare parte din cei 50.000+, obositi si linistiti de o incheiere predominata de balade. Dovada de mare modestie din partea lui Bon Jovi, imi pare, sa incheie cu Beatles.

"We will see each other again, for sure. But until then, remember these words of wisdom...

Well, shake it up, baby, now, (shake it up, baby)
Twist and shout. (twist and shout)..."

Bon Jovi ne-a multumit pentru gazduire, probabil pe buna dreptate. Noi i-am multumi pentru vizita, ne ucuram ca i-a placut si, evident, il mai asteptam pe la noi. Cu nerabdare. Curand.

Inabordabil

2011-05-29T12:04:00.003+02:00

Barcelona - Manchester United 3-1 (Pedro '27, Messi '54, Villa '69 - Rooney '34), Champions League Final 2011, 2011-05-28, New Wembley, London

At 23 Messi is already running out of records and milestones and after failing to find the net at Anfield, Old Trafford, the Emirates and Stamford Bridge he chose the greatest stage to write another chapter in his extraordinary story. (The Independent)

The new Wembley Stadium, opened in 2007, came of age. It has staged some memorable games but whereas the old stadium resonated with the sprit of Ferenc Puskas, Sir Stanley Matthews , Johan Cruyff and Diego Maradona, the modern incarnation lacked a sense of history. Now men and women will tell their grandchildren of how they watched the great Leo Messi beneath the stadium's grand arch. (The Mail)

There was no disgrace in being beaten by a team that deserves to be ranked beyond Pele's Santos, Di Stefano's Real Madrid, Cruyff's Ajax and Gullit's AC Milan. (Sunday Mirror)

Rather than investing time needlessly in a ranking of teams spanning so many eras in the game, much better to just appreciate Barcelona define this one. (Eurosport)

Evident, intreaga prea sportiva a planetei vuieste astazi, si va vui inca niste zile de-acum incolo (zile ce vor parea, tocmai din cauza asta, enervant de multe) cu elogii la adresa Barcelonei. Si pe buna dreptate, pentru oricine a vazut meciul aseara este incontestabil meritul Barcelonei, care si-a castigat in mod categoric dreptul de a mai urca o treapta pe scara ce duce spre Olimpul fotbalului. Dar permiteti va rog sa nu ma alatur corului de osanale, sau cel putin sa nu le impartasesc tonul.

E imposibil, evident, sa spun ca spaniolii nu meritau sa castige. E redundant sa-mi aduc aminte ca si anul asta, ca si in 2009, trupa lui Guardiola s-a folosit de greseli enorme de arbitraj ca sa treaca de cate o echipa englezeasca (Chelsea in 2009, Arsenal in 2011), pentru ca aseara nici Chelsea si nici Arsenal n-au stat intre Barcelona si cel mai ravnit trofeu din fotbalul de club. Acolo a fost Manchester United, si de la ei ma astept de fiecare data la o evolutie mai buna decat a oricui altcuiva.

Nu s-a intamplat aseara, si senzatia pe care am incercat-o, care abia acum se decanteaza si pentru care n-am gasit inca un cuvant, am cautat-o indelung in arhiva trairilor mele. Si la un moment dat, astazi, a aparut. Am mai simtit asta in 1989, a doua zi dupa ce o echipa fantastica a AC Milanului care includea magnificul trio olandez Guullit - van Basten - Rijkaard zdrobea cu 4-0 Steaua Bucuresti tot in meciul care urma sa decida castigatoarea Cupei Campionilor. Si atunci, prin analogie, pot sa-mi clarific putin senzatia de azi. Privind retrospectiv de nenumarate ori acea seara in intervalul de 22 de ani care a trecut, mi-a devenit evident un lucru: nimic nu se putea face pentru a schimba soarta acelui meci. Iar aceasta evidenta e total nedigerabila pentru noi, rasfatatii suporteri ai lui United, cel putin atata vreme cat a intrat in natura noastra ideea ca - indiferent de adversar si indiferent de rezultat - United este echipa mai buna, iar infrangerile ocazionale, oricat de importante, sunt doar niste concesii facute echilibrului universal.

In cheia asta imi explic de altfel si finala din 2009. A fost cea mai stearsa evolutie a diavolilor din acel sezon si chiar si asa, era nevoie doar ca bara lui Cristiano Ronaldo din minutul 3 sa intre in plasa pentru ca soarta partidei sa fie radical diferita.

Deosebirea evidenta dintre finala din 2009 si cea de aseara a fost ca de data asta United nu intra in meci ca favorita. Deja asta e o chestie inedita, o situatie atat de rara incat sa nu stiu s-o intampin. Dar nu-i nimic, favorita conteaza oricum doar pentru pariori, iar statisticile isi pierd valabilitatea in momentul in care cei 22 de barbati intra pe gazon.

SAF a avut la dispozitie doua saptamani exclusiv sa pregateasca meciul asta, si este cel mai priceput om pe care-l stiu in a gasi metodele prin care se poate invinge o echipa de fotbal. Asta imi dadea sperante inainte de meci. In plus, vulnerabilitatea Barcelonei era atat de evidenta incat o vedea toata lumea: catalanii nu au plan B, nu stiu sa joace altceva decat ce joaca in mod obisnuit. Oricat de teribil ar fi sufocantul lor joc de pase interminabile la mijlocul terenului, e unica strategie de joc a trupei lui Pep Guardiola, iar orice masinarie care functioneaza in baza unui algoritm inflexibil poate fi contracarata.

Evident ca e greu sa faci fata enervantului lor tiki-taka, imposibil chiar pentru cele mai multe echipe, dar aici e cheia, asta e adversarul, arhicunoscut, oricat de inspaimantator. Si da, United a facut fata cu brio. Cu toata presiunea Barcelonei, cu toata posesia lor care batea spre 70%, United s-a pregatit pentru asta si s-a pregatit bine. Chiar si golul lui Pedro, venit in urma unei combinatii tipice, a fost inclus in planul de damage management al lui Ferguson si pana la urma anulat dupa 7 minute.

Cand am vazut echipele si asezarea in teren, exact de Pedro m-am temut cel mai mult. Dispus in flancul stang al atacului catalan, anihilarea spaniolului a picat in sarcina lui Fabio. Oricat de tare mi-ar placea de fratii Da Silva, speram sa nu-i vad pe nici unul dintre ei pe teren aseara, apetitul lor ofensiv si felul in care nu-i pot rezista fiind cu totul inutile impotriva Barcelonei. Mult mai utile mi s-ar fi parut, in dreapta apararii, calmul si experienta lui O'Shea, cu toate limitarile lui tehnice.

Si intr-adevar, la primul gol Pedro se afla in dreapta, un loc unde n-ar fi avut ce cauta in mod obisnuit. Fabio nu era de gasit nicaieri primprejurul lui, iar pasa lui Xavi si finalizarea au fost de pe alta planeta. van der Sar a reactionat foarte bine, incercand sa acopere coltul lung, pentru ca este si cel mai usor si cel mai normal ca atacantul sa trimita mingea in unghi ascutit, spre directia din care a venit. Nu i se poate reprosa nimic nici lui si nici vreunui alt portar de pe planeta, pentru ca nimeni n-ar fi aparat acest gol decat printr-un noroc incredibil.

Ei, dar 1-0 sau 0-0 sunt, intr-un meci de totul sau nimic, mai mult sau mai putin acelasi lucru. 0-0 oricum nu-ti aduce nimic, asa ca trebuie sa inscrii. Iar daca inscrii la 0-1, poti pastra atitudinea ofensiva si dupa egalare, iar asta confera un oarecare avantaj la 1-1. Cam asa s-a si intamplat. Chiar daca pe Barcelona nu ii poti ataca fara sa fii suicidal, United a rezistat bine iuresului combinativ al celei mai bune linii de mijloc din sportul asta, pastrand amenintarea la distanta rezonabila de poarta lui van der Sar.

Numai ca dupa pauza s-a intamplat ceva inimaginabil, ceva la care probabil nici Guardiola nu s-ar fi gandit inaintea fluierului de start: Barcelona au venit cu o solutie de rezerva. Cu SOLUTIA de rezerva: au inceput sa traga de la distanta. De unde in prima repriza si Villa, si Pedro, si Messi se codeau sa suteze din afara careului, si singur Iniesta a trimis vreo doua suturi razlete pe mijlocul portii, in a doua repriza au devenit curajosi. Au inceput sa traga.

Si se vede treaba ca si la asta se cam pricep. Nici la sutul lui Messi, nici la cel al lui Villa nu poate fi imputata vreo vina cuiva. Messi a avut trei oameni in fata in momentul sutului, iar mingea a trecut exact pe la radacina barei, fizic imposibil de ajuns. Villa a avut un lob incredibil - copiat parca dupa o plansa inginereasca, genul de sut care iese o data la cateva zile la antrenamente, atunci cand lovesti de pe loc, nu te ataca nimeni si e liniste in jur.

Si atunci, ce putea face United? Ce poti face cand singura vulnerabilitate a adversarului dispare? Ce sansa ar fi avut Hector daca lui Achile i-ar fi fost scaldat si calcaiul in apa Sfinxului? Ce sansa David daca Goliat n-ar fi avut un os moale in frunte? Ce sansa Alexandru daca nodul din Gordium ar fi fost mai solid decat sabia?

Sigur, United trebuia sa mai inscrie, numai ca realitatea e mai complicata de atat. Chiar si fara Puyol, defensiva Barcelonei a functionat impecabil. Nu intamplator Chicharito a stat in offside majoritatea jocului. Catalanii si-au pastrat linia defensiva foarte sus, chiar si la golul lui Rooney se putea acuza un usor offside la Giggs. In plus, fundasii lor n-au gresit. Nici o minge, pe tot parcursul meciului. Iar prea multe sanse era oricum clar ca n-or sa fie.

Jim White spunea cu o zi inainte de meci ca cea mai buna metoda sa invingi Barcelona e sa joci peste cea mai buna forma a ta si sa ai noroc. Mai spunea insa si ca metoda asta nu prea se gaseste in manualele de antrenori de fotbal. Ei bine, United a facut asta si n-a fost suficient. Si-atunci?

Fiecare infrangere [...] trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

Responsabil, raspuns abil

2011-05-19T21:03:00.004+02:00

European CSR Lessons, Editia I, 17-18 mai 2011, Hotel Ramada Majestic, Bucuresti

Cand Dragos Dehelean m-a invitat sa particip la acest eveniment, organizat de ww.responsabilitatesociala.ro, m-am simtit in egala masura onorat si fastacit. Onorat, pentru ca invitatia a venit din partea unui nume cu rezonanta in zona CSR-ul romanesc, asa mica si pricajita cum e ea. Fastacit pentru ca mi se pare ca am relativ putine de spus in domeniul asta, pregatirea mea in CSR nefiind nimic mai mult decat cateva lecturi disparate, iar rasunetul acestei raportari personale a evenimentului - pentru care probabil am fost invitat - fiind si el mai mult decat limitat. Dar pentru ca nu am platit inscrierea, pot sa consider ca participarea la European CSR Lessons au fost primii bani pe care i-am castigat cu blogul, iar daca cineva nu e multumit de ce gaseste in articolul asta, sa se simta liber sa recurga la argumentul cu vanzarea sufletului.

Urmarind evenimentul pe masura ce se concretiza si se confirmau vorbitori, interesul meu a fost in scadere, intentia organizatorilor fiind evident indreptata spre cazuistica CSR mai degraba decat spre teoria domeniului, care imi pare mult mai atractiva. Dar, tragand linie dupa cele doua zile de eveniment, regretele pe care le am se leaga de faptul ca n-am putut sa asist integral la sedintele din cele doua zile.

E adevarat ca in prima sesiune a primei zile am avut un sentiment cum ca "ni s-ar fi furat revolutia". Ca vorbitorii au venit adica mai degraba sa se laude cu cat de grozave si de preocupate de social sunt companiile pe care le reprezinta mai degraba decat sa identifice zonele de optimizare ale modelului de business al anagajatorilor lor. Ceea ce probabil ca e adevarat, dar e perfect in regula atata vreme cat asta a fost intentia de la bun inceput.

Ziua a inceput cu dl. Denis Guibard, reprezentant al Orange - France Telecom, care a vorbit despre colectarea telefoanelor vechi, la ce e buna, cum se poate face si care sunt principalele obstacole de care se loveste. Una peste alta, o prezentare foarte echilibrata, in cadrul careia am vazut cu claritate una din conditiile ce mi se par esentiale pentru desfasurarea unei activitati de CSR adecvate: concentrarea pe minimizarea efectelor negative produse de propriul business. Cred ca doar in asa fel se poate demonstra ca responsabilitatea trece cu adevarat de cuvinte si ca CSR nu ramane doar o vorba frumoasa cu efecte indeosebi in publicitate si PR. Mi-au mai placut intepaturile in directia lui Steve Jobs si-a merelor muscate, nu c-as avea ceva cu Apple, ci pur si simplu pentru c-au fost amuzante. Si m-am bucurat si ca, alaturi de dl. Guibard am remarcat-o si pe Catalina Pislaru, care mi-a placut foarte tare in interviul de aici si pe care am fost suficient de norocos sa apuc s-o salut la un moment dat.

A urmat Dana Dobrescu de la Unilever, o fata extrem de zambitoare si care, cu un zambet larg si radios ne-a explicat, ajutata de niste slideuri frumos alcatuite, cum ca la nivel global, Unilever si-a dat seama ca impactul negativ cel mai puternic il au furnizorii si clientii lor, fiecare avand rezervate undeva intre 40 si 50 de procente din vina la capitole ca poluare, consum de resurse si nesustenabilitate, in timp ce Unilever, saracii, reprezinta doar acel neglijabil 2-3% din supply chain de care inca nu e eficient sa ne preocupam. Ei bine, in timp ce asta poate fi perfect adevarat, mi se pare ca o asemenea abordare accede mai degraba la dezvinovatire decat la imbunatatire. Este, cum ar veni, un soi de aruncat al pisicii. Si-am mai remarcat in prezentare vreo cateva vorbe pe care ori nu le-am inteles bine, ori daca s-ar fi spus in clasa a X-a la ora de economie profesoara l-ar fi oprit pe elev in ideea ca nu le-a inteles bine: in primul rand, treaba aia cu filiatie in Marx cum ca nevoile cresc incontinuu, si ca vina e doar a demografiei si-a populatiei lacome de comfort, nicidecum al unui consumism creat si intretinut in primul rand de jucatorii comerciali din societate. Apoi, literal, actionarea in directia "decuplarii cresterii de business de sustenabilitate". Ei, aici chiar sper ca n-am auzit bine, pentru ca altfel, treaba asta ar fi tocmai la polul opus CSR-ului, imi pare.

A urmat prezentarea Oanei Nastase, de la Rompetrol, cea mai proasta interventie pe care am vazut-o si probabil cea mai proasta din intregul eveniment. Trecand peste asocierea involuntara pe care o fac intre Rompetrol si Dinu Patriciu si felul in care asta-mi rezoneaza negativ in cap, minusurile prezentarii au fost atat de multe incat nu prea-mi dau seama ce sens ar avea sa le enumar. Plecand de la faptul ca discursul s-a tinut intr-o engleza sub nivelul la care se preta, chestiune de doua ori iresponsabila, trecand prin prezentarea unor date cel mult speculative (din care-am retinut ca Rompetrol ar fi prima multinationala romaneasca prin simplul fapt c-a fost vanduta unei companii straine - din cate stiu eu, prima companie cu capital integral privat si romanesc cu afaceri in afara tarii e Jolidon) si oprindu-ne la o intelegere atat de gresita a CSR incat nu prea-mi explic cum de-a fost acceptata prezentarea. Responsabilitatea Rompetrol s-ar rezuma, dupa cate se pare, la a creste lebede in curtea rafinariei de la Midia, la pareri de rau daca uneori aerul de pe litoral miroase a gaz petrolier, la vesnicele plantari de copaci si la a-si cheltui bugetul de CSR suficient de bine incat sa scuteasca niste bani de la publicitate si relatii publice. Ori exagerez, ori discursul a fost intr-adevar halucinant si nu mi-am dat seama, absorbit de ambianta.

Legat de limbi si limbaj, as vrea sa punctez un fapt remarcabil: desi aria de raspandire teritoriala si mai ales lingvistica a vorbitorilor a fost relativ vasta, organizarea a fost, la acest capitol, excelenta. Traducerea simultana a functionat aproape perfect, intelegerea reciproca a avut limite largi si s-a putut dialoga in limbi diferite in cadrul aceleaiasi conversatii fara ca limba sa apara la vreun moment dat ca obstacol. Un mare Asa Da!, deci, la acest capitol.

Despre prezentarea domnului Capurri de la Unicredit n-o sa spun prea multe din simplul motiv ca n-am inteles prea multe. M-am prins ca e vorba de Unicredit si de niste chestii misto legate de grup, dar dupa vreo doua minute mintea mea incepuse deja sa-mi spuna bancuri cu italieni in engleza.

A doua sesiune a zilei a fost de o cu totul alta tinuta. A fost in primul rand prezentarea impecabila a d-lui Franz Karl Pruller, de la Erste Bank, colectionar, se pare, de nume de botez tipic germane. Probabil il cheama si Wolfgang. Mutand total accentul de pe CSR-ul ortodox, de rit nou, dl. Pruller a aratat in ce fel businessul din actionariatul caruia face parte este unul social si cum se poate creste o afacere inceputa cu scopul declarat de a servi comunitatea in cadrul careia isi desfasoara activitatea. Sigur, stim cu totii ce inseamna bancile, in ce fel BCR se comporta iresponsabil si cum "realitatea din teren" e diferita de poza idilica pe care-am vazut-o. Dar atat de fermecatoare a fost prezentarea incat sper din tot sufletul ca domnul Pruller sa nu se apuce vreodata de vanzari.

Dupa ce a facut praf plantarile de copaci, greenwashingul si toate scurgerile inutile de fonduri care se mai intampla prin CSR printr-o formulare la care am vrut sa aplaud in picioare (CSR este muzica frumoasa pe care o pui sa acopere zgomotul fierastraului cu care tai copacul), dl. Pruller a luat niste poze sepia care reprezentau angajatorul dumnealui si le-a asezat la panoul de onoare atat de frumos incat parea ca locul lor n-ar fi fost in nici un moment altul.

John Aston, un soi de Captain Planet cu o pasiune pentru Romania, a vorbit despre - din cate mi-am dat seama - un proiect in derulare al companiei lui, cu atingere la cazul Rosia Montana. Desi aparent de partea deschiderii exploatarii si partizanand cu RMGC, solutia cu care a venit John Aston este atat de simpla si de evidenta incat prima tendinta este sa enerveze: puneti-va la aceeasi masa, stati de vorba, vedeti care sunt adevaratele probleme si posibilele solutii. Este ca nu v-ati fi gandit?

Apoi, domnul Isaac Scheps care, desi nascut in Romania si traitor in Anglia in calitate de CEO al Carlsberg UK, nu pacaleste pe nimeni cu numele asta, a vorbit despre felul in care compania lui ajuta societate. As fi cu totul de acord cu mai toate cele spuse de dansul daca brandul Carlsberg n-ar fi asociat in mintea mea in primul rand cu o anume echipa de fotbal care numai lucruri bune nu-mi inspira. Cu un asa branding, asadar, Carlsberg poate sa spere doar la un marjet share limitat. Trecand de asta, insa, prezentarea foarte buna, din nou cu accente pe lucrurile care intr-adevar conteaza, pe zonele in care CSR-ul are sens economic. Iar charisma d-lui Scheps... greu de egalat.

La a treia sesiune a zilei am stat doar cat sa aduc discutia in terenul filosofiei, plecand de la discutia despre limita pana la care poate merge responsabilitatea unei banci in a decide daca proiectul finantat este bun sau rau. Chiar daca dl. Capurri crede ca nu exista o asemenea responsabilitate, stiu ca RBS deruleaza un soi de politica in sensul asta. Dl. Scheps a identificat insa foarte corect esenta discutiei: puterea de decizie asupra a ce e bine si ce e rau sta in afara agentilor economici si mai degraba li se impune acestora sub forma de grila juridica sau morala.

Am vazut din a doua zi, doar 3 prezentari din a doua sesiune. Prima, cea a Monei Nicolici, a fost in nota obisnuita a CSR-ului de manual pe care-l desfasoara Petrom. Implicarea angajatilor in procesul implicarii sociale ca stakeholderii de importanta egala cu actionariatul, clientii, comunitatea sau mediul. Sigur, vorbim in continuare de o companie petroliera, iar aici actiunile ecologice nu se pot face fara injectia obligatorie de ipocrizie, dar uneori barba, chiar daca nu te face filosof, ajuta si ea.

Prezentarea doamnei Maryna Saprykina s-a legat de unica idee a reprezentarii proportionale inegale a sexelor la nivel de top management, idee pe care eu o consider nu doar periculoasa, ci si avand niste fundamente profund gresite. Nu cred si nu mi se pare ca intr-o societate capitalista preponderent seculara asa cum este inclusiv a noastra discriminarea profesionala negativa a femeilor reprezinta mai mult decat un comportament sporadic si izolat si cred ca toate catedrele de gender studies de pe planeta ar trebui sa-si reconsidere natura obiectului. Si in primul rand, ce cauta doamna Saprykina afara din bucatarie?

Am mai reusit, in ultima parte a celei de-a doua zile, sa ma bucur de inteligenta, prezenta de spirit, sarmul si abilitatile lingvistice ale d-lui Francois Rouvier din cadrul grupului Renault, cel care mi-a promis ca-mi va raspunde in franceza la o intrebare pusa in romaneste si ca in 10 ani vom avea masini electrice pe sosele. Si tot el m-a facut sa ma simt inadecvat raspunzandu-mi la o intrebare deloc comoda, cea la investitia in dezvoltarea autovehiculelor bazate pe energii alternative.

Cam asta. Am plecat inainte de final cu Cristian Ducu la Facultatea de Filosofie unde s-a discutat despre arderea Coranului cu o patima ce mi-a indicat un grad de intoleranta extrem de ridicat (chit ca latent) la adresa Islamului si a lumii arabe, in special pentru mediul academic in care a avut loc dezbaterea.

Sper ca Dragos Dehelean sa nu fie deranjat de posibilele neajunsuri pe care i le-a pricinuit prezenta mea la eveniment. Astept editia a II-a.

Apofatic

2011-05-04T01:17:00.002+02:00

Akram este prietenul meu. Akram e palestinian si traieste in Dubai. Akram e un bun musulman. De cele mai multe ori cand vorbim, vorbim despre Dumnezeu. Akram mi-a dat una din cele mai inteligibile definitii ale lui Dumnezeu pe care le-am vazut, intr-un fragment de conversatie cu potential de psalm. Iata-l:

But who can reach with his ideas God?

No one.

He was before ideas

Before forms were created

Before anything

Before motion and stillness

Before all

God goes beyond reasoning

He is light without darkness

He is wisdom without error

He created motion and stillness

So none apply to him

He created all the forms and figures

So he can’t be seen because no form can contain him

He created places

He created time

So they don’t confine Him

So He can’t be perceived

Or understood

Because he created understanding

Amin!

Reader's Digest

2011-04-10T21:07:00.002+02:00

Mircea Flonta - Darwin si dupa Darwin (Studii de filozofie a biologiei), Editura Humanitas, Colectia Academica, Bucuresti, 2010

Revolutionare la vremea aparitiei, tezele lui Charles

Darwin au devenit astazi loc comun iar patrunderea lor in constiinta colectiva este atat de profunda incat "darwinismul" este adesea adus in discutie in cele mai variate medii si contexte de interlocutori adesea foarte siguri de sfera de cuprindere a conceptului fara a fi citit vreodata vreun fragment de-al operei lui Darwin. Cu atat de multa forta s-au impus in biologie, si in general in cunoastere, ideile lui Darwin incat astazi ele se constituie in important stalp al paradigmei cercetarilor biologice si sunt cuprinse in cele mai elementare lucrari stiintifice (manuale pentru clase elementare, lucrari de popularizare etc.) In acest cadru teoretic, opera lui Darwin ramane cumva in fundal, ascunsa in spatele ideilor pe care le cuprinde, iar Originea Speciilor, cartea de capatai a savantului englez, ajunge sa fie, asa cum spunea profesorul Flonta, "una din cartile discutate foarte mult, dar citite foarte putin".

Dar e mai mult in Darwin decat "darwinismul". Si folosesc ghilimele la "darwinism" pentru ca, asemenea marxismului, de exemplu, ceea ce se intelege indeobste prin substantivizarea numelui unui autor este doar una din ideile respectivului autor, decontextualizata, simplificata intr-un fel nu neaparat esential si denaturata de diverse folosiri sau contexte istorico-socio-culturale.

Departe de a insemna doar ideea simplista ca toate formele de viata au aparut prin evolutii adaptative si ca asta dovedeste redundanta cosmogoniilor religioase si absenta lui Dumnezeu, activitatea stiintifica a lui Charles Darwin a deschis numeroase directii de cercetare, a schimbat si a imbogatit esential biologia si stiintele vietii (contribuind chiar si la felul in care sunt studiate stiintele sociale), merite pe langa care fundamentarea celei mai bune explicatii in vigoare a aparitiei si evolutiei speciilor vii poate aparea periferica.

M-am intalnit prima data cu ideea asta in prezentarea lui Paul Ekman din Emotiile Distructive, a opta conferinta a Mind & Life Institute. Ca admirator al muncii lui Ekman - un mare suporter al lui Darwin - ideea ca la un moment dat Originea Speciilor ar trebui sa se regaseasca pe lista mea de lecturi mi-a ramas fixata in minte. Inca nu s-a intamplat asta, dar am suspectat - se pare ca pe buna dreptate - ca Darwin si dupa Darwin ar fi o introducere relevanta la scrierile naturalistului englez inca de prima data cand am vazut cartea.

Interesat in special de zonele cunoasterii in care stiinta se pronunta neputincioasa, ma asteptam si speram (incurajat si de vorbele de pe ultima coperta ale d-lui Flonta) ca Darwin si dupa Darwin sa fie o intreprindere in primul rand antropologica, sa studieze, adica, cum anume darwinismul a schimbat discursul filosofic despre om si in ce masura constientizarea faptului ca suntem rezultatul unui traiect biologic lipsit de plan si nicidecum al unui demers teleologic controlat schimba locul si rolul pe care ni l-am atribuit in lume. Sau, cu vorbele d-lui Flonta, "ce anume este propriu si specific omului, cat de departe se intind puterile cunoasterii omenesti, care sunt fundamentele moralitatii".

Confruntat cu pista falsa pe care m-a plasat cu aceste cuvinte, dl. Flonta a spus (cu o eleganta de care numai marile spirite sunt capabile) ca exista indreptatire intr-o eventuala dezamagire oferita de lectura cartii lui in cheie antropologica si ca la baza scrierii a stat in primul rand un demers epistemologic. Din acest punct de vedere insa, cartea (coagulata din vreo 3 studii convergente spre Darwin prilejuite de ocazii diverse) ofera suficiente satisfactii cititorului incat sa compenseze inselarea asteptarilor antropologului.

Evident, documentarea e impecabila si chiar daca dl. Flonta isi face simtita prezenta in carte in principal prin simpatia cu care priveste una sau alta din pozitiile posibile ale raportarii la diverse aspecte ale darwinismului (in sens larg de data asta) considerand ca intregul trebuie sa insemne mai mult decat suma partilor si ca o simpla sinteza a pozitiilor posibile si istoric-manifeste fata de teoriile darwiniste ar fi lipsita de valoare, tind sa cred ca o asemenea sinteza este importanta atat pentru cei interesati de stiintele vietii, dar deconcertati de literatura imensa si de o relevanta intotdeauna necunoscuta pe care trebuie s-o strabata, cat si pentru cei care, apropiindu-se beletristic de cartea asta, gasesc in ea o sursa fecunda de noi directii de studiu.

Pentru continutul cartii sumarul este suficient de relevant, iar orice-as putea spune nu este decat o redare aproximativa a ideilor care se cer descoperite pe parcursul celor 300 si ceva de pagini satisfacatoare atat epistemic, cat si estetic. O sa mentionez insa o idee care nu transpare din carte, dar care mi-a aparut in congruenta cu introducerea in marxism: nevoia de sens al existentei resimtita de oameni se cantoneaza cel mai adesea in plasarea fericirii la capatul cel mai de sus al spectrului dezirabilitatii, ramanand mai apoi de dezbatut doar natura fericirii. Dar oare - intr-o interpretare, ce-i drept, ultra-materialista, devalorizanta pana la vacuizare si pe care personal nu pot s-o impartasesc - supravietuirea pur si simplu a speciei, sporirea adaptabilitatii si urmarea cursului natural al evolutiei fara plan nu-i un sens la fel de valoros? E foarte posibil ca cele doua (fericirea si adaptabilitatea) sa convearga spre un acelasi set de actiuni, dar ratiunile din spatele actiunilor mi se par, in acest context, relevante pentru o mai buna intelegere a noastra insine.

Inca un subiect pe care mi-ar fi placut sa-l vad tratat in carte, dar care nu e atins nici macar tangential, este interpretarea operei lui Darwin sub aspectul unei revolutii stiintifice de felul celor disecate de Thomas Kuhn. As fi vrut sa vad daca dl. Flonta crede ca ideile lui Darwin s-au suprapus unei "crize" stiintifice, cat de mult a fost Darwin inaintea timpului lui si cu cata necesitate s-a impus - in acel loc si in acel timp - acea "schimbare a ochelarilor gandirii", acea transformare paradigmala pe care a adus-o Originea Speciilor.

Extrase:

33:"Credinta ca speciile sunt produse imuabile a fost aproape inevitabila atata timp cat istoria lumii a fost considerata ca fiind de scurta durata" (Charles Darwin)

34:"Dumnezeu, cel care a creat un univers condus de legi, ar fi injosit daca ar fi socotit creatorul fiecarui parazit."

52:"interesul pentru adevar ii impune cercetatorului sa-si pastreze cat mai mult timp mintea deschisa pentru idei alternative, stiind ca ipoteze diferite pot explica aceleasi fapte."

147:"Oamenii sunt obisnuiti sa explice o ordine printr-o ordine de nivel superior. Creatorul unei unelte, al unui instrument sau al unei opere de arta prezinta un grad mai inaltd e complexitate si de ordine decat creatia sa."

202:"putem ingadui satelitilor, planetelor, sorilor [...] chiar si unor intregi sisteme ale universului, sa fie guvernate de legi, dar dorim ca cea mai mica insecta sa fie creata deodata printr-un act special." (Charles Darwin)

206:"nu suntem datori sa spunem tot ce gandim, dar tot ceea ce spunem trebuie sa fie in acord cu ceea ce gandim."

216:"Daca Biblia insasi este infailibila, atunci intelegerea ei de catre oameni este supusa greselii"

264:"Este surprinzatoare [...] sugestia ca existenta lui Dumnezeu ar trebui 'dovedita' ca si existenta unui corp ceresc sau a unei particule."

228: "Afirmatii despre univers ca intreg, despre principii prime si cauze ultime, pot sa reprezinte, in cel mai bun caz, o extrapolare a rezultatelor cercetarii stiintifice pentru care oamenii de stiinta nu poarta nici o raspundere."

230:"Contestand ca s-ar putea proba existenta lui Dumnezeu pornind de la constatari despre fapte, Darwin a considerat, totodata, ca teoria lui nu ofera o baza pentru a proba inexistenta lui Dumnezeu."

241:"evolutia constituie actualizarea potentialitatilor care sunt prezente de la inceput in universul creat de Dumnezeu"

247:"Dumnezeu este imanent in sensul ca patrunde in toate lucrurile si, totodata, transcendent in sensul ca nu poate fi cunoscut prin experienta. Dumnezeu este real in sensul ca exista, dar nu este, totusi, o realitate de natura factuala, accesibila cunoasterii prin experienta."

252:"optiuni valorice nu pot fi intemeiate prin cercetarea stiintifica"

267:"Biblia nu este, asadar, pur si simplu revelarea lui Dumnezeu, ci marturia omeneasca despre ea intr-un limbaj al imaginilor si metaforelor care isi au locul in viata."

Sancta Simplicitas

2011-03-30T21:30:00.004+02:00

Lao Zi - Dao De Jing (Cartea despre Dao si virtute), Editura Herald, Bucuresti, 2009

Traducere din chineza veche de Su Yan

Cand citesc o carte, pastrez la inceputul ei un mic post-it pe care imi notez exprimarile sau ideile din cartea respectiva care mi se par memorabile. Se intampla insa - in cazul cartilor exceptionale - sa fiu repede coplesit de numarul mare de exprimari sau idei memorabile ale cartii respective si sa renunt la a le mai nota cu gandul ca acea carte, in intregimea ei, e memorabila si un omagiu just al operei respective ar fi nu doar selectarea imperfecta si usor aleatoare a continutului, ci recitirea intregii carti, de data asta in fata unor instrumente de scris. Cuvantul care-mi vine cel mai repede in minte pentru a metaforiza descrierea acestui fel de carti este izvor. Numai ca acolo unde izvorul sugereaza repeziciune, evolutie, crestere si progres, aceste carti arata mai degraba ca niste constructii monumentale, ca niste rezervoare imense care pot intretine comunitati mari timp indelungat. Asa cum Nilul, de exemplu, a generat civilizatia egipteana, si aceste carti se constituie in constructe imense cu capacitati generative ale unui alt soi de fiintare. Cartea isi transcede parca autorul (sau autorii) si se transforma intr-un soi de prezenta sublima, imuabila care ne asteapta pe noi, oamenii, sa ne hranim din ceea ce are sa ne ofere.

Si cu greu se va putea gasi vreun exemplu mai deplin al acestui soi de carti decat Dao De Jing, cadou sau plata a misteriosului Lao Zi pentru provincia pe care incerca s-o paraseasca pentru un exil despre care nu se stie mai nimic, candva in secolul 6 inaintea erei crestine.

Sa ne uitam, de exemplu, la primul pasaj: Dao poate fi rostit, dar nu este Dao despre care se vorbeste de obicei. Intr-un enunt simplu, Lao Zi rezolva inefabilitatea fiintei pe care literatura patristica s-a chinuit s-o desluseasca cateva secole bune. In chineza, lucrurile stau chiar mai grozav: e vorba de sase caractere, din care trei il reprezinta pe Dao (道). 道可道 este prima propozitie a lui Dao De Jing, si il cuprinde pe Dao (道) de doua ori, incadrand particula care desemneaza posibilitatea (可). Dao poate (fi) Dao. A doua propozitie e 非常道. 非 reprezinta negatia, 常 reprezinta esenta, comunul, sensul prim. Asadar, o traducere aproximativa ar fi "Nu acesta e Dao de fapt (Dao obisnuit)." Misterios si circular? Deloc, as zice. Reiese o idee comuna tuturor sistemelor teologico-filosofice majore: oricate am spune, sau oricate am crede ca stim despre Dao (fiinta, principiu, Dumnezeu, entelehie etc.), nu vom putea cuprinde cu mintea ceea ce este EL. Lao Zi lamureste asadar, cu 6 caractere, o teza pe care tratate de ontologie au consumat multa, multa maculatura timp de multe sute de ani.

Si cam asta e esenta lui Dao De Jing. Scris simplu, intr-un limbaj economicos, simbolizat la maxim, tratatul patriarhului chinez cuprinde un set esential de idei ontologice, etice, cosmogonice si politico-sociale care insa se cer descoperite, desprinse usor dintr-un corp de text fragil doar in aparenta, printr-un sublim exercitiu estetic la capatul caruia satisfactia cititorului este garantata.

Aceasta editie este, in buna traditie a tuturor aparitiilor de la editura Herald care mi-au trecut prin mana, impecabila. Traducerea este facuta de o chinezoaica vorbitoare de limba romana dupa textul original, din chineza veche, text original care insosteste traducerea intr-una din putinele editii bilingve care nu face parada de exhaustivitatea ei. Cartea este contextualizata si plasata in contextul culturii chineze, un exercitiu nu numai util, ci si esential pentru cititorul occidental, totodata un exercitiu care nu poate fi facut cu deplina responsabilitate decat de un vorbitor nativ de limba chineza.

Caracterele ambigue sau problematice, precum si neclaritatile de text sunt marcate si detaliate la tot pasul, traducatoarea oferind toate alternativele rezonabile de fiecare data. Asadar, tot ce ramane de facut cititorului dornic sa patrunda esenta scrierii lui Lao Zi si, prin ea, (as indrazni sa spun si) esenta culturii chineze, este sa se apropie de text cu onestitate si rabdare. N-am citit Analectele lui Confucius, dar m-as aventura sa spun ca, pentru invataceii de orice nivel ai limbii chineze, nu exista exercitiu mai bun decat Dao De Jing.

Desi influentele ideilor indiene (budiste si pre-budiste) se simt pe alocuri, ele raman in Dao De Jing mai mult ca niste arome discrete, doar o marca geografica a ideilor care circula independent de vointa oamenilor, fiind totodata de fiecare data greu de precizat care a fost directia de efuzie a fiecarei idei in spatiul sino-indic.

Inca un lucru admirabil la Dao De Jing este ca textul lucrarii poate fi abordat la fel de bine din aproape orice unghi. Am spus deja despre valoarea abordarii lingvistice, doar pentru ca editia pe care am citit-o eu te invita la asta. Dar orice soi de abordare - stiintifica, antropologica, istorica, etnologica, culturala, sociologica, etica, juridica sau religioasa (ca sa le enumar doar pe cele la care ma pot gandi acum) - este la fel de bun, iar scrierea lui Lao Zi ofera la fel de multe satisfactii in oricare din aceste directii.

Cam astea sunt consideratiile mele generale pe marginea textului. Ma voi abtine de la evaluarile legate de continutul textului, o data pentru ca literatura secundara pentru Dao De Jing este suficient de vasta incat sa nu poate fi cuprinsa intr-o intreaga viata de om si a doua oara pentru ca sper ca la un moment dat sa gasesc resursele pentru o intreprindere in directia studierii (mai) aprofundate a acestui text absolut esential al culturii umanitatii.

Deocamdata trec la extrasele unei prime lecturi care probabil n-are cum sa fie altfel decat sumara:

39: "Nimeni nu poate pazi vreme indelungata o casa plina cu aur si jad."

42: "Vasul se face din lut, dar de folos iti este golul din el."

45. "Teama de o mare nenorocire vine de la grija pentru trup. Daca nu-mi pasa de trup, ce necazuri mai am?"

68: "Omul urmeaza legea pamantului, pamantul urmeaza legea cerului, cerul urmeaza legea lui Dao, iar Dao isi urmeaza siesi."

80: "De la inceputuri in univers a fost ordine si dupa aceea au aparut numele."

81: "Intelepciune inseamna a-i cunoaste pe altii; a te cunoaste pe tine inseamna iluminare.

A-i invinge pe ceilalti inseamna tarie; a te invinge pe tine inseamna a avea adevarata putere.

Bogat este cel care cunoaste indestularea.

Are vointa cel care se invinge pe sine si-l urmeaza pe Dao.

Dainuieste cel ce isi pazeste firea si nu se abate de la ea.

Nemuritor este cel ce moare, dar nu piere."

85: "Cand dorintele pier, inima oamenilor nu se mai tulbura si atunci pacea si ordinea se vor statornici de la sine in lume."

131: "Am trei comori pe care le pazesc cu strasnicie: prima e iubirea de oameni, a doua e simplitatea si cumpatarea si a treia este lipsa de indrazneala de a fi primul in lume."

133: "Adevaratul soldat nu-si arata vitejia; cel ce stie sa poarte lupta nu se lasa cuprins de manie; cel ce stie sa-i infranga pe dusmani nu cauta sa lupte. Cel ce stie sa-i foloseasca pe oameni, se aseaza mai prejos de ei."

136: "A sti ca nu stii este cel mai bine. A nu sti, dar a te preface ca stii, inseamna boala."

139: "A ucide-n locul celui menit sa ucida inseamna ca un nepriceput sa ciopleasca in locul mesterului. Dintre cei care cioplesc in locul mesterului, putini sunt insa aceia ce nu-si ranesc mainile."

150: "Omul Sfant nu aduna nimic pentru sine: cu cat face mai mult pentru altii, cu-atat dobandeste mai mult si cu cat da mai mult, cu-atat are mai mult."

Responsabilitate aplicata

2011-03-10T22:31:00.005+02:00

Cand am auzit prima data de CSR, prin 2007, mi s-a parut - pe langa reactia emotionala de fascinatie pe care am avut-o fata de concept - ca este fix ceea ce lipsea pentru a imblanzi, pentru a civiliza "capitalismul salbatic" care, cu toata autosuficienta cu care proclama atotputernicia profitului cu orice pret, are anumite efecte nocive dupa care nici macar nu trebuie sa ne uitam prea departe ca sa le vedem. Nu insist nici pe degradarea valorica pe care o aduce transformarea acumularii de capital in unicul scop al existentei, nici pe distrugerea mediului, nici pe transformarea societatii in acel bellum omnium contra omnes al lui Hobbes in care optimistul din mine se incapataneaza sa nu creada, nici pe vreun altul dintre numeroasele aspecte negative ale unui mediu de afaceri ne-etic (si prin asta iresponsabil); nu ele fac obiectul acestui articol.

Obiectul acestui articol este o campanie de traditie deja, lansata tot in 2007 de www.responsabilitatesociala.ro, unul din primele locuri in care am poposit in momentul in care am inceput sa ma documentez despre CSR si una din opririle esentiale ale oricarui internaut roman cu preocupari de responsabilitate sociala sau de guvernare corporatista. Campania se cheama Bilantul Responsabilitatii Sociale si cand am vazut-o prima data am devenit foarte curios sa-i vad rezultatele. Campania isi propune sa deseneze un soi de tablou al felului in care onlineul romanesc recepteaza responsabilitatea sociala a corporatiilor, un tablou interesant de privit, dar la care nu m-am gandit sa particip pentru ca interesele mele in CSR se leaga mai mult de aspectele teoretice ale domeniului decat de realitatile imediate, intotdeauna imperfecete. Invitatia lui Dragos Dehelean insa ma onoreaza foarte tare, suficient de tare incat sa incerc sa nu insel increderea cu care ma simt creditat.

Asadar, desi ma consider in cel mai bun caz un modest prestator de servicii in slujba cititorilor mei mai degraba decat un lider de opinie, iata raspunsurile mele la cele 4 intrebari:

1. Care sunt primele 3 companii pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat in societate in 2010 si de ce?

Pai de obicei socot ca topurile, atata vreme cat nu se refera la lucruri strict cuantificabile, au doar o utilitate limitata. Nu voi face deci un top 3, ci voi vorbi despre cateva companii ale caror activitati de CSR mi s-au parut dintre cele mai vizibile.

- Vel Pitar. O prezenta mai degraba neasteptata intr-un asemenea top al unei companii care face paine. Dar e evident ca planul de afaceri al Vel Pitar e gandit pe termen lung. O companie cu o prezenta pe piata destul de indelungata, Vel Pitar a crescut usor ca painea de casa, fara sa faca rabat de la standardele de calitate si pastrand, de-a lungul timpului, preturi sub nivelul acestor standarde de calitate si un respect intact pentru consumator. Fara stiri despre companie, fara prezenta media, fara vreun zvon sau vreo poveste urata, Vel Pitar si-a vazut de treaba pentru ca in ultimii ani sa devina un jucator foarte activ pe "piata CSR" (daca se poate vorbi de asa ceva). Ma gandesc in primul rand la portalul www.imparte.ro, care isi propune - si reuseste destul de bine - sa fie o platforma de intalnire a celor dispusi sa ofere cu cei care au nevoie sa primeasca, dar si la anchetele si campaniile sociale din jurul si din afara acestei platforme. Foarte important - Vel Pitar pare sa faca asta din convingere. Cum spuneam, ei n-au nici o imagine de spalat, nici o poveste urata de ascuns sau de facut uitata si, speram, nici vreun alt schelet in dulap. Pur si simplu, asa au considerat ei. Fie din convingere dezinteresata, fie din ideea ca implicarea sociala le-ar oferi o expunere mai puternica decat publicitatea clasica - initiativa Vel Pitar e laudabila. Mai mult inca, desi n-am vazut actiuni similare de la companiile din domeniul moraritului si panificatiei, e zona in care astfel de actiuni m-ar surprinde cel mai putin. Vorbind strict de brand, personal am multa incredere si in companii ca Boromir, Titan sau Baneasa. Sa fie de la obiectul de activitate?

- Tuborg (URBB) si Beck's . Nu mi-am dat seama pana n-am inceput sa scriu, dar da, se pare ca brandurile din zona FMCG imi inspira mai multa incredere decat altele. Am mentionat Tuborg si Beck's pentru actiunile lor legate de muzica. Sustinerea trupelor, sponsorizarea festivalurilor, initiative inedite, ca Beck's Train, lucrurile astea. Sigur, sponsorizarea catorva trupe si organizarea catorva evenimente nu tine nimanui de foame si nu salveaza planeta si de multe ori arata mai degraba a miscare de branding si publicitate decat a implicare sociala. Dar desprinderea de publicitatea clasica si mutarea brandingului intr-o zona mult mai apropiata publicului tinta demonstreaza ca respectivelor companii le pasa de publicul tinta. Iar asta, dragii mei, mie mi se pare un lucru mare. Cat despre cei care plang prin simpozioanele CSR ca dam prea mult la saraci si prea putin la cultura... despre asta o fi vorba? Mentiuni onorabile, din aceeasi zona economica, primesc si berea Stejar (pentru legarea de nationala de rugby) si chiar si Bergenbier (pentru consecventa cu care mentine parteneriatul cu o institutie care aduce mai degraba prejudicii brandului - nationala de fotbal). Spre deosebire de tutun, consumul de bere nu e nociv. Excesul de bere e nociv.

- Adevarul Holding. Evident, pentru preluarea ideii bune "cartea + ziarul" introdusa in Romania de Cotidianul, si pentru extinderea ei pana hat, dincolo de limita banalizarii. Chiar daca e in primul rand o activitate comerciala, chiar daca aparitiile Adevarul sunt selectate pentru potentialul comercial mai degraba decat pentru valoarea culturala, colectiile lor au scazut pretul cartilor, au popularizat lectura si au reapropiat multi oameni de carte. Sunt multe minusuri in ce se intampla la Adevarul, dar asta nu inseamna ca trebuie sa uitam de plusuri.

Intentionat le-am lasat pe dinafara pe Petrom (Petrom City, Tara lui Andrei, Crosul Petrom), bancile (in primul rand RBS pentru calcularea unui scoring al responsabilitatii la creditare, Raiffeisen si Unicredit cu bicicletele, OTP pentru Dreptul de a Citi, BCR pentru programul de educatie financiara) si companiile de telefonie mobila pentru ca, in ciuda bugetelor imense investite in programe de implicare sociala, pacatele acestor companii sunt mult mai mari, perceptia lor in constiinta comuna e mai degraba negativa, iar in morala (de care responsabilitatea se leaga direct) o mana nu spala pe alta, o fapta buna nu rascumpara o actiune iresponsabila.

2. In ce masura marile companii au raspuns in 2010 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate?

Un raspuns simplu la intrebarea asta ar fi "In mare masura". Acest raspuns este insa destul de irelevant, in conditiile in care asteptarile mele sunt destul de scazute. Ideea e ca da, desi climatul economic n-a fost dintre cele mai propice, companiile preocupate - sau care au mimat preocuparea fata de - implicarea sociala si-au mentinut drumul si si-au continuat, diversificat sau innoit programele de implicare sociala, chiar daca cu bugete mai mici. Avem, as zice, motive sa fim optimisti. Formele, importate initial strict pentru a respecta o anumita structura organizationala, incep sa capete fond, sa se aclimatizeze, sa se adapteze conditiilor si provocarilor locale. Iar la nivel de IMM-uri, desi lucrurile par a se misca mai incet, exista o serie intreaga de idei care incep, timid, sa circule. E de bine, asadar.

3. Ce asteptari ai de la companii in privinta responsabilitatii sociale pentru 2011?

Eh, asta e o intrebare ceva mai dificila. Privesc 2011 la fel ca 2010, si ca orice in general: fara iluzii, cu cat mai putine asteptari posibile si cu mintea deschisa la eventuale posibilitati de actiune in directia optimizarii starii de fapt. Daca vorbim de ce mi-as dori sa se intample, atunci e destul de simplu. Simplu, ca principiile responsabilitatii: respectul fata de toti stakeholderii, respectul fata de angajamentele luate, implementarea tot mai hotarata si transformarea in norma a principiilor responsabilitatii (colectarea selectiva in interiorul companiei, punerea la punct si educarea angajatilor in vederea folosirii sistemelor de reciclare, reducerea si - unde e posibil - renuntarea la materiale poluante, incurajarea atitudinilor responsabile atat ale angajatilor cat si ale clientilor etc.). Cat despre cauzele pe care as vrea sa le sustina, consider ca cel mai potrivit ar fi ca fiecare companie sa-si axeze programele de implicare sociale pe segmentul clientilor sau al potentialilor clienti. CSR-ul va deveni o atitudine usor de imbratisat numai in momentul in care beneficiile pe care le aduce vor fi vizibile si cat mai directe. O editura, de exemplu, va beneficia cel mai mult de pe urma unor donatii de carti, dotari de biblioteci sau sustinerea unor programe de popularizare a lecturii. La fel, mi se pare ca o companie de talia Petromului ar putea sa renunte la greenwashing in favoarea unor investitii in programe de cercetare din domeniul energiilor alternative, ale biocombustibilililor si al combustibililor regenerabili, cu intoarceri ale investiei mult mai avantajoase atat pentru companie, cat si pentru societate.

4. Ce esti dispus sa faci pentru a le stimula pe companii sa fie mai responsabile in 2011?

Intrebarea asta imi pare a se referi mai degraba la alocarea de resurse decat la unele disponibilitati psihice oarecare. Incerc constant sa-mi transform stilul de viata intr-unul cu un impact negativ tot mai mic si mi-ar placea sa vad aceasta atitudine peste tot in jurul meu. Sigur ca sunt dispus sa consum cu precadere produse ale companiilor cu o imagine buna si in cele mai multe dintre cazuri sunt dispus sa renunt - in masura posibilului - la a consuma produse ale companiilor iresponsabile. Dar asta mi se pare atitudinea pasiva. Sunt dispus sa ma implic activ in stoparea actiunilor iresponsabile ale unor companii (asa cum imi pare de exemplu daramarea cladirilor de pe Buzesti), atata vreme cat aceste actiuni sunt eficiente. Mi-ar placea sa am capacitatea sa vin in intampinarea nevoilor si dorintelor companiilor de a se implica social prin punerea la dispozitia lor a unor parghii si mecanisme de actiune responsabila care sa functioneze deja, fie si doar in teorie. Si inca visez la compania cu balanta financiara pozitiva si cu impact negativ 0 aspura tuturor stakeholderilor. Evident, o utopie.

Are you gonna eat that?

2011-02-27T01:02:00.004+02:00

Jonathan Safran Foer - Eating Animals, Back Bay Books, 2010

Mi se pare ca scriitorii americani au descoperit un bun surogat pentru talent: documentarea. Cartea lui JSF nu e vreo capodopera, e in schimb extrem de minutios documentata. Din cele 341 de pagini ale cartii, 60 sunt bibliografie. Citim, practic, un reportaj cu dimensiuni de roman. De altfel, autorul ne cam transmite, printre randuri si aproape scuzandu-se, ca lucrarea lui e mai degraba jurnalistica decat literara.

Pretextul marturisit al cartii a fost nasterea fiului autorului, eveniment care se leaga cel mai profund - in mintea lui cel putin - de hrana si de hranire. Asadar, JSF, un omnivor cu exercitiul ocazional al vegetarianismului, incearca sa-si raspunda la o intrebare cel mai probabil fara raspuns. Care e cel mai bun regim alimentar?

E o carte care te tenteaza s-o judeci dupa coperta, iar JSF chiar intreaba la un moment dat "La ce v-ati gandit cand ati vazut titlul cartii?". Puternic titlu, e drept, si chiar daca nu duce pe toata lumea automat cu gandul la o pledoarie pro-vegetarianism, e destul de clar ca e vorba despre obiceiuri culinare. Mi-a placut initial ca se pleaca la drum fara vreo prejudecata, ca omul isi propune sa ne prezinte doar fapte, nu si pareri. Spre final insa, cartea deraiaza puternic spre partizanat, devine artagoasa, incitatoare si partizana, si-atunci m-am detasat de mesaj.

Ignorand insa aspectele stilistice, continutul e o compilatie interesanta. E ca si cum autorul ar fi luat toate informatiile de 1-2 randuri gasite la "stiati ca..." prin tot soiul de reviste, brosuri, emisiuni TV, pliante etc. legate de nutritie si le-ar fi pus in carte. Iar acest mix este ingrozitor prin intensitate: 10 miliarde de animale terestre sunt omorate anual pentru hrana in SUA; un om mananca in media 21.000 de animale in timpul vietii; 250 de milioane de pui masculi de rasa ouatoare sunt distrusi la nastere anual in SUA; intre 80-90% din captura vaselor de pescuit sunt victime colaterale, pesti care sunt aruncati morti inapoi in mare etc. etc. etc.

In ce masura asta convinge pe cineva sa-si schimbe obiceiurile culinare e greu de spus. Autorul pluseaza cu descrieri ale tratamentului ingrozitor la care sunt supuse, de la nastere pana la ucidere animalele de ferma. Pe mine unul, nici asta nu m-a convins. Ah, da, saracii pui stau inghesuiti in custi. Ai fost vreodata la un concert rock, Jonathan?

Daca m-a convins de ceva, atunci mancatul cainilor este acest fapt. Spre inceputul cartii, JSF se intreaba de ce ne repugna ideea mancatului carnii de caine, cand exista atatea motive pro: in multe culturi s-a mancat caine, carnea de caine e gustoasa si hranitoare, cainii nu sunt cu nimic superiori porcilor, de exemplu, s.a. Evident, n-o sa ma apuc sa mananc caine, dar in principiu n-as avea nimic impotriva. Nu prea inteleg de ce ar avea cineva.

Ce-am extras din carte sunt mai mult cifre, socante prin dimensiunile realitatilor pe care le releva, si prea putin formulari memorabile. Am extras, asadar, "stiati ca"-uri. Iata-le:

15: "more than ten billion land animals slaughtered for food every year in America"

31: "If we were to one day encounter a form of life more powerful and intelligent than our own, and it regarded us as we regard fish, what would be our argument against being eaten?"

32: "Food choices are determined by many factors, but reason (even consciousness) is not generally high on the list."

34: "Globally, roughly 450 billion land animals are now factory farmed every year.(There is no tally of fish)"

40: "I felt shame for living in a nation of unprecedented prosperity - a nation that spends a smaller percentage of income on food than any other civilization has in human history - but in the name of affordability treats the animals it eats with cruelty so extreme it would be illegal if inflicted on a dog."

48: "What happens to all male offspring of layers? If man hasn't designed them for meat, and nature clearly hasn't designed them to lay eggs, what function do they serve?

They serve no function. Which is why all male layers - half of all the layer chickens born in the United States, more than 250 million chicks a year - are destroyed."

49: "The average shrimp-trawling operation throws 80 to 90 percent of the sea animals it captures overboard, dead or dying, as bycatch (Endangered species amount to much of this bycatch). Shrimp account for only 2 percent of global seafood by weight, but shrimp trawling accounts for 33 percent fo global bycatch."

115: "So how much suffering is acceptable? [...] How much suffering will you tolerate for your food?"

174: "farmed animals in the United States produce 130 times as much waste as the human population - roughly 87,000 pounds of shit per second"

190: "a 10 to 30 percent death rate is seen as good by many in the salmon industry"

193: "Although one can realistically expect that at least some percentage of cows and pigs are slaughtered with speed and care, no fish ever gets a good death. Not a single one. You never have to wonder if the fish on your plate had to suffer. It did."

196: "A vegetarian diet can be rich and fully enjoyable, but I couldn't honestly argue, as many vegetarians try to, that it is as rich as a diet that includes meat."

219: "The reality is that all food production involves altering the environment to a certain extent."

258: "compassion is a muscle that gets stronger with use, and the regular exercise of choosing kindness over cruelty would change us."

262: "animal products still account for only 16 percent of the Chinese diet, but farmed animals account for more than 50 percent of China's water consumption"

266: "Today's turkeys are natural insectivores fed a grossly unnatural diet, which can include 'meat, sawdust, leather tannery by-products' and other things whose mention, while widely documented, would probably push your belief too far."

Ole!

2011-02-26T21:08:00.006+02:00

Wigan Athletic - Manchester United 0-4 (Chicarito '17 '74, Rooney '84, Fabio '87), Barclays Premier League Matchday 28, 2011-02-26, DW Stadium, Wigan, Greater Manchester

"Dar trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, pentru ca acest frate al tau era mort, si a inviat, era pierdut si a fost gasit" (Luca 15:32)

Ramane o discutie libera cat de mari sunt asemanarile dintre Chicarito si Ole si, pentru ca n-am urmarit United in primul sezon al lui Solskjaer(1996-1997), dar e sigur ca daca tanarul Chicarito va continua sa joace si sa inscrie in acelasi ritm pentru United inca vreun deceniu si-un pic, bannerul care ii va gratula recunostinta Old Traffordului va fi mai mare decat acel "2O LEgend" care impodobeste acum inelul doi al celui mai mare stadion din Premier League. Pentru ceva mai putin de un sezon, de cand e pe Old Trafford, Chicarito a dovedit deja ca e unul din cei mai valorosi fotbalisti pe care Ferguson ii are la dispozitie in momentul asta. Iar daca, in afara de Solskjaer, ar mai fi cineva caruia i s-ar potrivi porecla de Babyface killer, acel cineva cu siguranta se numeste Javier Hernandez Balcazar.

Wigan a inceput bine meciul, curajos, si gandurile negre au aparut relativ repede. United a castigat doar de 3 ori in deplasare sezonul asta, si in nici un caz n-ar avea nevoie sa piarda puncte in meciul asta, cu 3 zile inainte de vizita pe Stamford Bridge, in conditiile in care Arsenal e la doar un punct in spate, iar perioada imediat urmatoare ii poate propulsa spre un careu de trofee nemaivazut in Anglia pana acum, incepand cu Cupa Ligii, a carei finala o joaca maine impotriva Birminghamului lui Alex McLeish, si trecand de United in drumul lor spre Cupa Angliei (etapa urmatoare - daca trec de Leyton Orient), titlul Premier League si Champions League. In plus, Wigan e o echipa cu sclipiri sudamericane, Hugo Rodallega e un varf bun si tot timpul periculos, iar la mijloc il au pe N'Zogbia, unul din mijlocasii valorosi ai Premier League. Sigur, sunt pe locul 19, dar asta e o chestie foarte inselatoare, ca doar aici nu-i Spania.

Din fericire, a durat doar vreun sfert de ora. Lucru mai rar in ultima vreme, atacurile lui United au fost ceva mai decise decat de obicei, iar al doilea ceva mai serios s-a finalizat cu gol. Pasa Nani din lateral stanga, Chicarito a aparut la coltul scurt in 6 metri si a deviat spectaculos in poarta. Wigan merita aplaudati pentru ca au jucat deschis, mult pentru capacitatile lor, si au avut o mare sansa sa egaleze imediat dupa acest prim gol. Noroc ca Moses l-a luat la tinta pe van der Sar, iar olandezul nu s-a ferit, chiar daca a parut pentru un moment c-ar fi fost impuscat. Cu asta si cu inca o parada ceva mai tarziu, veteranul lui United a contribuit probabil decisiv la cele 3 puncte de azi. Pentru ca altfel, United a intrat timp de aproape o ora in aceeasi letargie pe care am tot vazut-o in ultima vreme, cel mai recent marti in dull-festul de pe Velodrome-ul din Marseille. Numai faptul ca Moses, atacantul lui Wigan, e complet lipsit de simtul golului a facut ca scorul sa ramana 1-0.

Abia cu vreun sfert de ora inainte de final s-au limpezit treburile. Fortele au facut sa fie tot Chicarito, care mai ratase o ocazie singur cu portarul ceva mai devreme. O pasa excelenta a lui Rooney care a depasit apararea gazdelor l-a lasat pe mexican singur in fata lui Al Habsi, cu suficient timp sa-si calculeze tirul, iar executia a fost nemiloasa. Si, pentru cei care asteptau mai mult de la Rooney, cel mai bine platit fotbalist al planetei a inscris al treilea sau gol din actiune in acest sezon de Premier League, dupa o pasa a lui Berbatov care l-a lasat singur la 6 metri de poarta goala. O simpla formalitate, ca si ultimul gol, al patrulea, al lui Fabio, nu foarte important pentru cele vreo cinci minute care ramasesera de jucat, dar de referinta pentru tanarul fundas brazilian, care n-a mai reusit pana azi sa inscrie la echipa mare.

90 de minute mai tarziu, sentimentele intunecate de la inceput isi schimbasera cu totul coloratura. 4-0 e un rezultat incurajator in orice conditii, chiar daca jocul a fost pe alocuri suparator de echilibrat. A fost un meci placut, si asta e important, nici o echipa n-a refuzat jocul, chiar daca Wigan ar fi avut toate motivele s-o faca. Rooney pare in revenire de forma, Chicarito e o certitudine, iar Nani castiga in constanta pe zi ce trece. Cat despre Arsenal... poate se mobilizeaza si Birmingham maine!